ACOLO UNDE ZIUA SE NUMEȘTE ODOR

 

EU, PERSONAJUL

 

ANCHETĂ NEUMA

 

Eu, personajul

 

Este foarte probabil ca fiecare om să se fi închipuit în locul unui personaj de roman, de teatru sau de scenariu cinematografic. 

În locul cărui personaj v-ați gândit că v-ar fi plăcut să evoluați? 

Dacă ați fi fost în locul lui, ce ați fi schimbat/corectat în atitudinea și faptele sale?

 

Micul Prinț înaintând prin vârste pământene, stelare

 

Bineînțeles că foarte mulți oameni și-ar găsi personaje, pe care ar fi dorit să le urmeze, să le... continue, contribuind și ei, la rândul lor, în sporirea mai binelui pe pământ. Deloc puține personaje le-ar afla în cartea cărților, Biblia. Eu însă „voi coborî” cu o treaptă mai jos de gravitatea Scripturii, apropiindu-mă de personajul unei cărți care, spune statistica, e a doua cea mai tradusă în lume – Micul Prinț. Minunatul erou e și unul de roman, de teatru, de cinematografie, „recrutat”,  adaptat de diverse forme de artă și media, în piese de radio, scenete live, în televiziune, balet și spectacole de operă. Numai că eu nu am pornit doar de la popularitatea Micului Prinț, ci de la visele și fanteziile mele de copil, de la tandrețea, ingeniozitatea acestui personaj-gâgâlici, dar și de la fascinanta atmosferă de poezie, de candoare în care a apărut el și în care viețuiește deja împreună cu miliarde de pământeni – cititorii săi.

Cu toate ale sale, Micul Prinț e însăși Poezia, uimitoarea metaforă a existenței umane, izvodite încă din pruncie și dăinuind prin aspirația pământeanului întru veșnicie. Astfel că eu aș fi dorit să-l văd pe Micul Prinț în creșterea, avansarea, maturizarea, devenirea sa prin vârste, când naivitatea lui... creatoare, genială (!) devine înțelepciune sadea, filosofie existențială la fel de mobile, inventive, creatoare, surprinzătoare, poetice și captivante, contribuind la împuținarea ciudățeniilor lumii adulte. Discursul  cu și despre  Prințișor (îi putem spune, românește, și astfel, nu?)  este alegoria sapiențială a însuși „tatălui”, creatorului său, – a scriitorul și pilotului (Zburătorului!) Antoine de Saint-Exupéry; e calea destinului în căutările și întâmplările sale de după certitudinile pe care ți le oferă copilăria (Micul Prinț e foarte convins în cele ce deduce, spune, presupune!), pacea și beatitudinea interioară; e magia poetică, stimulatoare de inventivitate, dar și credința în curajul uman și fraternitate.

Narațiunea cu protagonistul nostru e una a straturilor și substraturilor semantice, ideatice, direct instructive, dar și aluzive, sugestive, precum e de înțeles (și) din cele pe care i le spune vulpea Micului Prinț: „Se vede clar numai cu inima. Ceea ce este important nu se arată ochilor”. E un adagiu ajuns foarte popular, odată cu altele, memorabile și ele: „Devii responsabil, pentru totdeauna, față de ce ai îmblânzit” sau – „Numai timpul petrecut cu floarea ta face ca ea să fie atât de prețioasă” și că „Stelele sunt frumoase datorită unei flori care nu se vede…”

Prin urmare, mi-aș fi dorit să fiu Micul Prinț (eu, cel care am scris un roman memorialistic, „Copil la ruși”; copil care, în pofida vicisitudinilor, era și el un prințișor) din capodopera în care sentimentul poeticului e atotcuprinzător, lirismul, metafora probând ideația unui anumit mod de a înțelege, a unei viziuni originale, acaparante asupra lumii, cosmosului. Și, bineînțeles, vizunii asupra destinului Omului, pentru că: „A fi om înseamnă în chip neîndoielnic a fi răspunzător... Înseamnă a fi mândru de o biruință pe care au repurtat-o camarazii tăi. Înseamnă a simți, punând și tu o piatră la temelie, că astfel contribui la clădirea lumii”. (Antoine de Saint-Exupéry.)

Mi-aș dori să fi fost, să fiu Prințișorul care, înaintând prin vârste, învățând din propria experiență, din experiența lumii noastre, dar și cea a lumii stelelor, în care, de fapt, se află miraculosul mic pământean, să ajungă la peste 70, 75, 80 de ani; la vârsta nemuririi sale.

Cum ar arăta și ar... exista Micul Prinț la etatea de Marele Prinț?

LITERATURA ȘI POLITICA

 

DIALOG LA „HYPERION”

 

Viitorul și trecutul / Sunt a filei două fețe

 

SE APROPIE PAȘTELE

 

INTERMEZZO ÎNTRE ANI 2024 / 2025

 

AZI, DESPRE ESTETICĂ

DESPRE IERARHII

 

MEMORIE DE ȘCOLAR

 

PENTRU LANSAREA DE LA BOOKFEST/CHIȘINĂU 2024

 

Implicit sau oarecât deschis, sunt un autor autoreferențial, mărturisitor de sine întru proprie înțelegere și cu speranța de a fi înțeles de eventualii săi cititori.

Într-un fel, pentru a-mi reîntoarce, parcă, datoriile de sute de întrebări, pe care le-am adresat scriitorimii, la rândul meu, din solidaritate colegială, am acceptat tirul (pașnic) de interogații venite din partea jurnaliștilor („puri”) sau a colegilor-scriitori, care mi-au solicitat interviuri, inserate și editate în volumele Interviuri din secolul XX și A fi sau a nu fi? – Acesta e răspunsul.

Sunt unul dintre scriitorii de beletristică mereu asistați de jurnalistul fidel, un fel de Sancho Panza în aventurile călătoriilor cu viața prin viață în imensitățile spațiale ale propriului său scris, în fascinantul scris al lumii. Apoi în linia autoreferențialității, a spunerii de sine se înscriu și două tomuri cu jurnale de peregrinări prin Europa, prin Asia.  

În fine, se știe, auto-raportări, auto-referiri scriitorul are, voluntar sau involuntar, și în poezie, proză, dar mai ales în eseuri. Iar toate autoreferințele duc spre sau vin dinspre interogația sacramentală: De ce scriu?... O întrebare de adânc de lume și de memorie literară.

 

Leo Butnaru

INTERVIUL DIN „STEAUA” / Partea a III-a

INTERVIUL DIN „STEAUA” / Partea II

 

INTERVIUL DIN „STEAUA” / Parte I

 

INTERVIU PENTRU „LIRA EMIGRAȚIEI”, BELGIA

 

DACĂ CITIȚI ÎN BULGARĂ, UN INTERVIU DIN REVISTA „FLACĂRA”, EDITATĂ DE UNIUNEA SCRIITORILOR DIN BULGARIA Leo Butnaru - Ognian Stamboliev

 

EXTRAS DIN INTERVIU

 

JURNALUL CA MEMORIE

 

NEOBIȘNUITA ÎNTÂMPLARE

 

DIN „VATRA” MIEZULUI DE VARĂ / Partea a III-a