MOMENTUL ADEVĂRULUI

 

DIN POEZIA AVANGARDEI UCRAINENE

DACĂ VĂ INTERESEAZĂ AVANGARDA CA FENOMENOLOGIE

MOR ȘI POEȚII DE FOAME...

 

DIN LITERATURA VECINILOR

 

DIN POEZIA ROMÂNO-FRANCEZĂ

 

„

    Din poezia francezo-română

Tristan TZARA

(1896 – 1963)

 

S-a născut la Moinești. Încă de pe băncile liceului, cu binecuvântarea lui Alexandru Macedonschi, publică în revista „Simbolul” împreună cu Marcel Iancu și Ion Vinea. În toamna anului 1915 ajunge la Zürich, alăturându-se grupului de tineri intelectuali ce pun la cale întâlnirile de la „Cabaret Voltaire”, astfel născându-se mișcarea Dada. Cele mai cunoscute texte dadaiste ale lui Tzara sunt „Prima aventură cerească a domnului Antipyrine” (1916) și „Douăzeci și cinci de poeme”(1918); a contribuit la elaborarea celor „Șapte manifeste Dada” (1924). În 1919 se stabilește la Paris, angajându-se în mișcări artistice împreună cu André Breton, Philippe Soupault și Louis Aragon, iar în 1929 intră în circuitul mai constructiv, mai aproape de artă al suprarealismului, publicându-și lucrările de maturitate – Omul aproximativ (1931), Vorbind de unul singur (1950), Fața interioară (1953).
 
                                                                                                     În traducerea lui Leo BUTNARU

 
 

Unei moarte
 
tu înaintezi până la capătul nopții
focul se stinge unde se termină răbdarea
chiar și pașii pe cărări neprevăzute
nu mai trezesc magia scopurilor
tăciuni tăciuni
dragostea își amintește
nimic nu ne distrage atenția de la așteptare
pe genunchi stau copii cu plenitudini calde
aș putea oare uita sunetul vocii care
contribuia la răspândirea luminii
dincolo de orice prezență
căpșuni căpșuni
la chemarea buzelor
ca marea reținută
o viață întreagă înlănțuită
și pe nenumăratele piepturi ale valurilor
neîncetatul mormăit al urșilor mângâiați
vise vise
în tăcerea tăciunilor
oare aș putea uita așteptarea împlinită
timpul adunat peste sine însuși
ziua izvorăște din fiece cuvânt rostit
lunga străluminare a duratei cucerite
seve musturi
setea mea ține minte
 
 
Frigul galben
 
noi mergem nori printre eschimoși
înfrumusețând-ne convalescența gândurilor botanice
în amurguri răsucite
gunoi verde vibrant
alb
mi-am aranjat promisiunile ce țin de cofetărie de hotel în magazinul lui
arbori paulovnia definitivi
distanța se derulează glacial retezat ca o îndepărtată diligență ploioasă
adolescent
de undeva răzbat
pieton febril putred
rupt și broderii reparabile
mă gândeam la anumite lucruri foarte scabroase
calendarul autumnal în fiece copac
organul meu amoros e bleu eu sunt mortal domnul bleu-bleu
iar din cadavru se ridică un pământ străin
urcă urcă spre alți astronomi
 
 

AVANGARDISTELE ÎNCEPUTULUI DE SECOL XX

        De câțiva ani, elaborez o amplă antologie de poezie, intitulată „Doamnele avangardei ruse”. Cine ar fi ele? Unele – poete mari, altele – foarte bune, celelalte – doar interesante, însă toate demne de atenția cititorului de peste timpuri: Elena Guro (1877–1913), Sofia Parnok (1885–1933), Olga Rozanova (1886–1918), Ceribunia de Gabriak (1887–1928), Maria Moravskaia (1890–1947), Anna Ahmatova (1889–1966), Klara Arseneva (1889–1972), Elizaveta Polonskaia (1890–1969), Vera Inber (1890–1972), Anna Radlova (1891–1949), Maria Șkapskaia (1891–1952), Marina Țvetaeva (1892–1941), Nina Habias (1892–1943?), Tatiana Veciorka (1892–1965), Irina Odoevțeva (1901–1990), Nadejda Rîkova (1901–1996)… – și alte, alte nume.

        Însă iată că veni o întrebare, care m-a (a)dus spre subiectul prezent: „Găsim în avangarda rusească tema dragostei?”

        Banal răspunzând, dragostea e pretutindeni, inclusiv în… ariergardă (până în adâncă antichitate izvoditoare de primi fiori lirici în lume; până la – o-ho! – iubăreața poetă Safo), dar și în avangardă, de unde transgresează postmodernismul spre orizonturile spirituale/sentimentale ale epocilor ce au a veni. Exact în spiritul unui distih al lui Nichita Stănescu: „Dulcea mea antichitate/ Dintr-un secol viitor”.

Deci, ce s-ar putea spune despre dragostea avangardistelor?

AVANGARDA CA EVANTAI AL ARTELOR

 

În „Panorama poeziei universale contemporane” (1972), A. E. Baconsky a inclus și câțiva autori ruși: simbolistul Aleksandr Blok, cu un pas în avangardism; Serghei Esenin, inclusiv cel din perioada imagismului (un branșament al avangardismului); futuriști pursânge Velimir Hlebnikov, Vladimir Maiakovski; akmeistul Osip Mandelștam; Boris Pasternak, trecut și el prin futurism. Selecțiile,  traducerile și eseurile însoțitoare, laconice, dar concludente, exemplare, dovedesc că autorul și antologatorul cunoștea foarte bine poezia rusă și limba în care a fost scrisă. Bineînțeles, din avangarda rusă, precum și din oricare alta din lume, s-ar mai fi pretat și alți autori, însă, oricât de generoasă a ajuns să fie „Panorama...” (peste 900 de pagini, format mare; 100 de autori de pe mai toate  meridianele lumii;  însuși A.E.B. vorbea de „proporțiile... monstruoase ale cărții”), nu putea depăși totuși unii parametri.

Spre unul din autorii avangardei ruse „m-au dus” următoarele versuri din poemul „Ars antipoetica” al lui A. E. Baconsky: „THALIA muză a crematoriilor-altare unde se / ard reziduurile industriei moderne, dansează / ca poetul pneumatic”. Evidențierile cu italice îmi aparțin, pentru ele fiind necesare unele precizări. Astfel, să ne amintim că, în mitologia greacă, Thalia („cea veselă, cea înfloritoare”) era muza comediei, dar și a poeziei idilice. Iar în intercomunicare cu „poetul pneumatic” ce „dansează” din versurile lui A.E.B. pe mine unul m-a dus gândul spre poetul, coregraful și jazmanul avangardist rus Valentin Parnah, din poemele căruia rețin următoarele:

„Prime lovituri, / Foxtrot, / Deplinul tău triumf. / Ușorul tremur al dervișului. / Burtă pneumatică. / Marabu / Al tabunului de mișcări”;

„Zgură și val! / Sar în aval. / Cuvinte pneumatice!”;

„Mă voi închide. În presiuni pneumatice. / Să mă zbat. Și pe față, și pe spate. / Orchestra și osul sunt nedespărțite”;

„Cârligul brațului îndoit, / Pneumatică tragere la țintă” (pretutindeni, cursiv – l.b.).

Poemele din care am extras exemplele „pneumatice” au ca subiecte baletul, jazzul, unul din el numindu-se „Dans în poziție culcat”. Eu le-aș spune acestor și altor texte ale lui Parnah, parcă înrudite între ele – ... coregrafico-pitorești, corpo-exotice, în texte și contexte evidențiindu-se, ca de la sine, versuri incitante de genul:

„Marabu / Al tabunului de mișcări”;

„Andaluzia apare brusc, dintr-o dată! – bar. / Mă-ntâmpină muzică precum o canonadă – bar (...) /Tabără, turbine bătând din aripi, smochinguri cu zdrențăroase pulpane. / Batem și în taburete ca în barabane! – bar”;

„Tremur de banjo, banda saxofoanelor. / Chircește. Caramba! Zdrăngănind, Țambalaiesc lacome jazbanduri / Fonojar. / Iuțeală de var otrăvitor, / Variabil curent electric”;

DIN AVANGARDA RUSĂ

 

x
Din poezia avangardei ruse
                                  

                                       în traducerea lui Leo BUTNARU
 
 

Nikolai AGNIVȚEV     (1888 – 1932)
 
Născut într-o familie de aristocrați, tatăl său fiind președinte de tribunal. Din cauza transferurilor de serviciu ale părintelui, Nikolai a învățat în gimnaziile din mai multe orașe (Blagoveșcensk, Vladivostok, Moscova). Se înscrie la Facultatea de Filologie a Universității din Petersburg (1906), însă nu încheie cursurile – anii de studenție îi coincid cu evenimentele primei revoluții ruse, care își găsesc reflectarea în prima sa carte „Cântece studențești. Satiră și umor” (1913). Publică în revista „Satirikon”, ca și Sașa Ciornîi, autor cu care are

afinități tipologice. Perioada de vârf a creației sale este legată de colaborarea cu teatrul-cabaret, cafenelele literare și restaurantele artistice, în unele din care, se știe, avangarda era la ea acasă. În anul 1921 emigrează, publicând la Berlin cartea „Cântecele mele” (1921), o culegere „Piese” (1923) și a doua ediție a volumului „Fulminantul Sankt-Petersburg” (prima apăruse la Tbilisi, 1921). În 1922 revine în Rusia. Ultima carte, „De la pudră la camion”, îi apare în 1927 la Moscova.
 
 
Idilă Africană
 
Odată-n Africa
Un giraf se scălda în râu.
Pe aproape
Se îmbăia o hipopotamă.
Clar lucru –
Ea minunată era.
Dar nu priviți spre mine-atât de agresiv:
Chiar dacă hipopotama nu s-ar fi putut
Lăuda cu frumusețea ei
În schimb ajunsese eroină de roman
Și trebuie să fie, deci, frumoasă.
La văzul minunatei hipopotame
Aspra inimă de giraf
Deveni mai moale decât cea
Mai fină piele de căprioară
Și înaltul, poate că posibil mire
Prinse a cânta un scherzo de iubire!
 
Însă ea
Soața hipopotamului
Îi răspunse clar, cam scurt pe doi
Că dânsa e o doamnă măritată
Și nici prin gând nu-i trece ca
De dragul orișicărui (scuzați expresia!) măgar ordinar
Să-și înșele soțul
Iar dacă el, giraful, arde de nerăbdare
Nu are decât să se însoare
Oricât de repede pereche să-și găsească
Să zicem o girăfuță fecioară...
 
Fără-a răspunde vreun cuvânt, oricare
Giraful scuipă și, grav, ieși din apă.
 
Despre un crocodil
 
Vă voi povesti despre un crocodil
Ce găzduia în Nil
Și care lesne-ar fi părut să fie
Cel mai cel din lumea crocodiloseminție.
În interiorul acestui barosan
S-ar fi putut amenaja
O coșcogea sală de bal!
Iar dânsul supărat pe lumea-ntreagă
Înghițea turiștii ca pe niște stridii – acest
Nero nerod cu chip de reptilă!
Despre năravul lui deja se auzise
Până și pe insula Java
Și la Londra, în Trapezund.
Dar când fu răpus de-un glonț câinos
Cu nedumerire vă pot spune
Că din pielea lui se făcură poșete de damă!
Sic transit gloria mundi!
Deocamdată astea-s floare la ureche
Sau ușurea repriză umoristică
Pentru că de aici încolo începe
O adevărată mistică!
Imaginați-vă că asemenea poșetă
Căzu pe mâinile unei oarecare Ketty
Cunoscuta unui oarecare Jimmy
Care cândva-i fusese de drăguț
Și care – ghinion! – fusese înghițit
De crocodilul ăsta
Ce-ar fi fost în lumea lui
Un Nero cumplit-tâmpit...
 
Harta orașului Sankt-Petersburg
 
La Constantinopol, of, la turci
Sta aruncată, ruptă, cu pete negre, multe
„Harta orașului Sankt-Petersburg”
La scară: 1 țol – stânjeni 300...
 
Și tresăriră vechile-amintiri!...
Se stinse pasul... Lacrimi mijiră, mute
Și tristețea, la fel cum e pe hartă
Într-un țol – stânjeni cam 300...
 

MERIȘORUL... ROMÂNO-RUS!

 

ȘTIAȚI CĂ CELEBRA MELODIE DE DANS A(L) RUȘILOR „IABLOCIKO” = „MERIȘORUL” E DIN FOLCLORUL ROMÂNESC?

Triind conținutul mapelor cu fișe, cu decupări, din anii trecuți, dau și de aceasta (vezi imaginea) din ziarul pansovietic „Труд” (Munca) din 11 noiembrie 1979. Pentru cei care nu cunosc rusa traduc ultimele trei rânduri din notița despre „Merișorul” rusesc, ce se dovedește a fi de-al nostru: „melodia a fost preluată din melodia de dans moldavă «Colacul»”. Bineînțeles, e vorba de melodie populară românească, odată ce ea a fost preluată de compozitorul rus Reinhold Moritzevich Glière și adaptată ca dans al marinarilor sovietici în... 1927, pe când era România Mare (nu?).

Muzicianul s-a născut la Kiev într-o familie de imigranți nemți, a ajuns să fie distins cu 3... Premii Stalin, 3 ordine Lenin (pentru... simetrie!), autorul imnului orașului Leningrad, alias Sankt Petersburg. Atașez și adresa cu melodia românească, ajunsă una din cele mai populare în Rusia, Яблочко. Poate a doua după „Kalinka”.

https://www.blogger.com/blog/post/edit/8735531634813035287/8165713033203657279

INTERNAȚIONALIZAREA STEPELOR

 

Multietnicitatea poezie ruse are o tradiție de secole, unul dintre înaintemergătorii ei nefiind altul decât prințul moldav Antioh Cantemir (1709-1744), deschizătorul de drum pentru prozodia și stilistica poetică modernă rusă, Aleksandr Pușkin (1799-1837), fiul unui african, Mihail Lermontov (1814-1841), descendent dintr-o familie scoțiană, la origini trăgându-se de la cvasi-legendarul bard-proroc Thomas Learmonth (sec. XIII), Gavriil Derjavin (1743 – 1816), coborând din tătarii de pe Volga, după ce un anume Brahim-murza a părăsit Hoarda de Aur, ajungând la Moscova, unde, după ce este creștinat, se află în slujba țarului. Au existat și alți mari poeți, pe care diverse popoare i-au dăruit Rusiei, iar printre ei, bineînțeles, Osip Mandelștam, Boris Pasternak sau Iosif Brodski, vlăstare din neamul biblic, iar ca vocație și incantație, metaforic „precizând”, din Cântarea cântărilor.

În lung timp de elaborare a „Panoramei poeziei avangardei ruse”, am constatat că din cei peste 250 de autori antologați cam fiecare al șaselea avusese descendență israelită. Și iată respectivii autori în acest volum antologic, ce oglindește mișcarea și afirmarea poeziei avangardei ruse, dar și a celei universale la începutul secolului trecut.

Primele manifeste ale avangardismului rus, care aveau un caracter combativ, patetic, alcătuite din fraze laconice, energice, imperative, aproape ca ordinele de luptă, au fost elaborate, semnate, colectiv sau personal, și de Osip Mandelștam („Dimineața acmeismului”, 1912 / 1913), Benedikt Livșiț („O palmă dată gustului public”, 1912; „Juvelnicul juzilor”; „Duceți-vă dracului!”, 1914; „Manifestul zburătoarei federații a futuriștilor”,1918), M. Rossiianski („Mănușă aruncată cubofuturiștilor”, 1913), Boris Pasternak, Viktor Șklovski („Un stop de dohot”,1915), Dmitri Maizels („Proclamarea lumenismului”, 1921), Ilya Selvinski, Vera Inber, Evgheni Gabrilovici („Construcția sub jurământ a poeților-constructiviști”, 1922-1923, „Declarația centrului literar al constructiviștilor”), Boris Kușner, Osip Brik („Pentru ce luptă frontul de stânga al artelor”, 1923). Dziga Vertov („Noi”, 1923)... 

AVANGARDA VERSUS POSTMODERNISM

I

Nu doar în debuturile sale (mai multe, în diverse țări) avangarda a (re)structurat câmpurile artelor, proclamând victoria prezentului (de acum... 100 de ani!) asupra trecutului și propunând programe inedite, temerare până la virulență, constructive până la... deconstrucție; poate, mai adecvat spus, propunea, dar și aplica metafore canonice expresive, sugerate de modernitatea înnoitoare, caracteristice procesului de contemporaneizare a spiritului creator și a civilizației umane; proces năvalnic, impetuos, perseverent și inconciliant. Iar de atunci spre prezentul nostru, fenomenologia avangardistă e mereu supusă discernerii, reevaluărilor, abordărilor din noi unghiuri de apreciere, pe care „le sugerează”, să zicem, procesul non-stop de actualizare a concepțiilor estetice, artistice ale naționalului (la plural) și globalului, mondialului.

Bazându-mă pe ce cunosc mai bine, pe avangardele rusă și cea română, dacă e să ne amintim de acea „palmă dată gustului public”, din 1912, a futurismului boreal, să zic, astăzi ea ar fi ca și cvasi-autonomizată de contextul său general de proclamație pe-alocuri extrem de radicală. Timpul, ca decantare ideatică și de atitudine, dar mai ales opera, activitatea ulterioară a semnatarilor ei parcă ar fi „dezis-o” de excese, cum ar fi (fost), spre exemplu, îndemnul de a-i arunca „de pe Nava contemporaneității” pe marii înaintași (Pușkin, Dostoievski, Tolstoi etc.). Polonezii și ucrainenii își doborau și ei de pe socluri personalitățile scrisului lor artistic de odinioară. Implicit, același lucru îl presupunea și radicalismul avangardiștilor români: Ion Vinea – „Jos Arta,/ căci s-a prostituat!” (Contimporanul; Nr. 45, 1924) sau jubilația lui Sașa Pană – „uraa uraaa uraaaa/ arde maculatura bibliotecilor” („unu”, Nr. 1, 1928) sau, tot el, magistral (adică: foarte actual!): „cetitor, deparazitează-ți creierul!”

Apoi, în linii mari, „Proclamația Președinților Globului Pământesc” (1917) a lui Velimir Hlebnikov poate fi pusă (sau: adusă) în raport cu ideația unuia din manifestele dada (7 de toate), cel vizat aici apărând la Zürich, în martie 1918, și în care era exprimat regretul că încă nu se cunoaște o „bază psihică comună întregii umanități”, pentru a se pune în aplicare deplină programul... destructiv-reînnoitor dada. Apoi, printre teoretizările dadaiștilor (care – să ne amintim – se declarau contra oricăror teorii!) se întâlnește și o reflecție demnă de atenție, pe care o invocă Serghei Șarșun (pictor și poet rus, care s-a manifestat la Paris; de altfel, a fost în legătură și corespondență cu Tristan Tzara) în „Compilații dada”, citându-l pe spaniolul Guillermo de Torre și care mi se pare potrivită pentru caracterizarea, într-o anumită măsură, a tranziției, în literatura rusă, de la simbolism la akmeism: la simboliști, subiectele poemelor, luate din materialismul obiectiv, erau trecute prin recepția subiectivă a poetului, adică subiectul constituia pretextul efuziunii lirice. Pe când în cazul novatorilor, adică a avangardiștilor, paradigma își inversează polurile – dispoziția (starea) subiectivă, nedorind să se reverse nemijlocit, se reflectă în diverse materiale concrete, animându-le, transformându-le, implicându-se în ele, oferindu-le semnificații/ sensuri noi, reformându-le ca orientare/ dezorientare, drept rezultat recreându-le sub aspect estetic. „Astfel se produce electroliza care descompune elementele obiective”, rezultând „subiectivismul altoit cu elemente din realitatea vie”. Apare o nouă perspectivă, modificată categoric și eliberată de obiectivismul exterior. Iar această perspectivă oferă motive de a constata că, dincolo de experimentul radical, de căutarea cu orice preț a elementului novator, în constantele sale deja „clasicizate” (clasicizarea... anticlasicismului!) avangarda rămâne arta propriu-zisă, ce confirmă că, de cele mai multe ori, adevărata poezie e „dincolo” de principiile declarate în diverse manifeste și creată în afara lor chiar de semnatarii respectivelor proclamații.

Astăzi, în procesul milenar al dezvoltării/ modificării artelor este firesc ca interesul pentru avangardă, mai ales în spațiul estic postcomunist, să genereze acțiuni de restabilire a punților dintre fulminanta literatură a începutului de secol trecut și cea din contemporaneitatea noastră, punți arse de primitivismul agresiv al ideologiei comuniste și de perniciosul realism socialist, inchizitorial, ca „metodă de creație”, pentru care cultura însemna, întâi de toate, un sistem de interdicții. Aceste punți au fost construite și în ilegalitatea lit-subsolului (anti)sovietic sau întreținute imaginar-esteticește de așa-numita a treia literatură, care se orienta spre fenomene artistice izvodite la intersecțiile artei cu metafizica (probabil, aici s-ar înscrie și cazul românesc cu meditarea transcendentală, Pleșu, Dumitrescu, Șora, Sorescu, alții), precum au fost și trebuiau să mai fie suprarealismul, expresionismul, suprematismul, imagismul, simbolismul, futurismul, concretismul, curente între care existau vase comunicante, – atunci, în așa-numita epocă Represans (noțiune derivată din „comasarea” a doi termeni francezi: répression și renaissance). Apoi, astăzi, mulți autori din arealul postmodernismului creează, de fapt, în concordanță cu dezideratele avangardismului ca protest mobilizator, înnoitor, declanșator de idei originale, de stiluri... protestatar-re-creatoare. Ei mizează pe dinamica inventivității, ca propulsare a entuziasmului creator, nicidecum, obligatoriu, – optimist; intuiesc, descoperă și propun alte modele de univers artistic, modifică legile după care să se ghideze spiritul creator și cel critic, de o contemporaneitate intrinsecă sieși și nu mimată sau deformată din cauza unor fenomene anacronice, ieșite din atenția istoriei artelor. În spiritul operei lor, cei mai talentați autori tind spre pluralitatea planurilor estetice, spre un cât mai cuprinzător unghi de vedere, spre o amplă deschidere artistică, drept manifestare a democratismului în creația ce poate merge de la antic, tradițional, clasic, până la limbajul transrațional (zaum’) sau la paradoxul zen. (Iar de meditația transcendentală să reamintim...)

Drept rezultat, s-a ajuns la modificări de ordin canonic, de viziune paradigmatică, soldate cu geneza unui nou tip de conștiință artistică – cea a post-avangardismului, care devine partea structurală, componentă a psiho-dinamicii creatoare-receptoare-emițătoare a psihologiei noastre, a oamenilor, dar mai ales a psihologiei artiștilor acestei contemporaneități „imediate”, de la care – încolo mai are deschise durate (perspective), până să apară, inerent, alte modificări de paradigmă, de canon, ce vor fi diferite de cele ce ne sunt caracteristice nouă. Adică, sub aspectul corelării operelor celor mai valoroși avangardiști cu cele mai adânci timpuri ale lumii, cu mitocreația, cu alchimia limbajului, cu filosofia, cu știința în general, trebuie menționat că aceste opere conțin elemente active și decantate (deja!) ce reprezintă valori perene. Ca fenomenologie artistică, prin motricitatea sa... non-stop (!), prin faptul că, sub anumite aspecte, mai poate oferi exemple artelor (și... arterelor!) prezentului nostru, avangarda e înțeleasă și acceptată drept starea de spirit și de creație a transgresărilor de limite, mereu declanșatoare de sugestii întru inovație și originalitate.

O PLAGIATOARE, CHINDEA...

Pe site-ul https://gumilev.ru/verses/138/ sunt reproduse câteva din traducerile mele din Nikolai Gumiliov, însă respectiva plagiatoare a găsit că e în puținele sale puteri să deformeze nițel doar cele șase rânduri din „Rugăciune”, nefăcând altceva, decât să pună un sinonim – rugă în loc de rugăciune, să schimbe ordinea unor cuvinte și semnând cu nerușinare furtul. Hala „traducătoare”-hoțomană!

Rugăciune

Soare furios, soare ameninţând
A Domnului faţă înnebunită,
Plutind prin spaţiu;

Soare, arde prezentul
În numele viitorului,
Dar fii milostiv cu trecutul!

Traducere Leo Butnaru

Rugă

Soare furios, soare ameninţând
A Domnului, prin spaţiu plutind,
Faţă înnebunită,

Soare, arde prezentul
În numele viitorului,
Dar fii milostiv cu trecutul!

„Traducere” Maria Elena Chindea

Adresa: https://gumilev.ru/languages/856/

Vezi grupajul de poeme tradus de L.B. din Gumiliov:

https://scriitoristraini.blogspot.com/…/nikolai-gumiliov-av…

CEL MAI RADICAL FUTURIST RUS (130 de ani de la naştere)

Aleksei KRUCIONÎH                                                                                   

(1886 – 1869)

În anul 1912, în poezia rusă se naşte (e născut!) un monstruleţ – de/din cuvinte, fireşte, – fiară nespus de „agresivă”, ce trezeşte-aţâţă-provoacă cele mai diverse reacţii, într-un diapazon cuprins între nedumerire şi blestem, curiozitate şi aprobare admirativă, în toate astea însă dominând confuzia, ca amestec de stupefacţie şi estetică, entuziasm revoluţionar (în artă) şi derută, perspective (parcă) şi totală absenţă a acestora... Monstruleţul, fiara suna-„urla” astfel:

Dâr bul şcil

ubeşciur

skum

vî so bu

r l ez –

fiinţă de cuvinte născută-semnată-„asmuţată” de Aleksei Eliseevici Krucionîh, ca ieri învăţător de provincie, născut, în februarie 1886, în satul Olevka din gubernia Herson, într-o familie de ţărani, absolvent al Şcolii de Arte din Odessa. În foarte scurt timp, s-a dovedit că monstruleţul-fiara de cuvinte sau, în aceeaşi măsură, din... anticuvinte (poate că şi: antecuvinte – ca pre-cuvinte) nu e unul/una ce încolţeşte, sfâşie, dărâmă, chiar otrăveşte, ziceau unii, ca scorpionul sau vipera, ci – din contră – ar avea incontestabile calităţi de ctitor, deoarece tocmai cu Dâr bul şcil se consideră a fi fost lansat un nou limbaj, zis transraţional (transmental), în originalul albiei sale ruseşti numit  zaumnaia reci sau, mai simplu, zaum’.

Până la acel an de (diz)graţie, Aleksei Krucionîh participase la activitatea unor cercuri marxiste, în 1905 fiind arestat pentru păstrarea literaturii ilegale (...faţă de care, peste 7 ani,  mica şi ne-tandra sa  fiară de cuvinte avea să se dovedească incomparabil mai periculoasă!). În acea perioadă, face cunoştinţă cu David Burliuk, nume celebru de reformator în arta plastică rusească, deloc mai puţin dotat şi cu har literar, supranumit Tatăl futurismului rus. În toamna anului 1907, fostul învăţător de gimnaziu se stabileşte la Moscova, unde participă la expoziţia de pictură „Impresioniştii”, urmată de o alta, „Cununa”, la Herson, de aici încolo colaborând la revista „Budilnik” (Deşteptătorul) şi alte publicaţii periodice. Începând cu anul 1910, Krucionîh este unul dintre protagoniştii grupului „Ghileea” (în traducere din greaca veche – silvana/ păduroasa, precum se numise o regiune din Sciţia). În fruntea grupului se afla David Burliuk, colegii săi mai fiind Velimir Hlebnikov, Benedikt Livşiţ, Elena Guro, Vasili Kamenski, Vladimir Maiakovski ş.a. De fapt, „Ghileea” a fost întâia şi cea mai radicală grupare a (cubo)futurismului rus, în cadrul căreia este  lansat celebrul manifest scandalos O palmă dată gustului public.

În timpul comunismului, creaţia lui Aleksei Krucionîh serveşte doar de ilustraţie a undergoud-ului epocii staliniste. În anonimat, sărac şi uitat de lume, avangardistul se preocupă de studierea şi clasificarea noii arte, parc ă deja – cea de ieri deja. Cel care fusese unul din fondatorii esteticii cubofuturismului se vede nevoit să-şi vândă volumele dactilografiate şi portretele scriitorilor pe care le elaborase în mai depărtatele sau mai recentele odinioare. Precum scria V. Sosiura, Krucionîh fusese „un dandi din primul deceniu, pictor, artist, poligrafist... Nu şi-a pătat mâinile cu salam. Onorarii nu a avut începând cu anul 1917 (şi până la!...). A editat pe cont propriu 124 de cărţi. Autor al libretului primei opere art,-fut,-şi pop. Trăia numai cu pâine şi apă. Estet! Unicul poet din istoria literaturii care şi-a elaborat el însuşi toate cărţile, manual”.

DIN SAHARA ÎN AMERICA

Cinci suntem cine ar vrea să ne numere? Cinci

năsosascuţiţiîncomaţi cu braţe negre se vede clar fiecare

având câte cinci ucenici ce stau cu urechile ciulite ascultă

periem de parcă am şopti din greşeală

când păşeam pe zgârie-nori

săream uşor de la primul

până la ultimul

celor ce cred nu le e jale de un argint

aruncaţi-l şi noi tronând

ne tot adâncim după pahare

se-mprăştie buclele

lovii cu securea

marea adie în continuare

pocale scumpe sunt aruncate-n undele ei

crânguri bărbierite

şi ştiţi cine le...vă daţi seama?

Strâmboumili groteşti-din-grotă câini

din colţuri şi cu colţi şi cinci-şase capete

simple nu vor rezista ce beau tihnit

semilumină a nopţii e friguros să priveşti

în negrogalerii noi nu suntem

noi suntem aruncaţi la marginea lumii

vedem după steiuri mergem la biserică

să spunem vorbe deocheate

când câinii pleacă le rămâne gheara

smocuri de blană stau împrăştiate oriunde

tremurând acele semne n-au cum să le găurească

nici peştele nici muntele

câinii latră la copaci păsările le atacă boturile deschise

dulăii încrâncenaţi între arbori norii zboară în

partea opusă câinii cască suntem liniştiţi

nimeni nu ne spânzură nu se spânzură

ci doar ca prin ceaţă coboară gloanţele înţeapă

şi scapă o iau aiurea iar noi aşteptăm

îmbrăcaţi gloanţele de-ar fi sfâşiate

de-ar face pentru burtă

clătite nu încap sunt sprintene

nimeni nu ştie

cum s-ar înşela când oamenii au scrisul la fel

şi scuipat-am eu în nasul ticăloşiei şi ea cabră

şi râgâi iar eu mai fleşcăit ca ciuperca murată

stăteam în faţa ei căzând cu capul

şi mi se arătă aerul ameţitor cu îndrăzneală

îmi desenează urechile

unde mai pui că şi scrumbiile îmi atârnă de umeri

iar la mijlocul frunţii

cuvântă o bătrână tânără

şi atunci

pe noi cinci ne vor aşeza pe o piatră

şi vom forţa scărpinările dintre

planetele ce se văd printre fostele frunze

ni se deschide ochilor prăpastia

şi ni se pare că am putea cădea în ea fără veşminte

urechile noastre sensibile aud chiar cum a fontă scârţâie dogit

planeta că negruviermele ascute cifrele

noi pătrundem în absurditatea neînţelepţilor şi

când din găuri praful zboară şi ne deşteptăm spre peşteră

cea vajnică veni să-i viziteze pe cei arşi

regina fecioarelor putină

cu slănină pe umăr braţele se încrucişară barza vajnică chemă

şoimii slavonităţii peşti roşii alungiţi

mişcarea reginei se schimbă alta începea deja

însă ambele sunt drepte şi scrum gri praful acoperiră drumul

şi oasele arse se mişcaseră semnele sunt adunate de câini

perlele ochilor ei păstrează şi braţele ascunde-vor piatra

piatra neagră trăsăturile muierii-mahăr despre care

se sfărâmaseră multe vânturi

noi într-o parte

amar e ovăzul nostru nu suntem iubiţi de

ochii cabalini ai reginei fecioare

dar câţi au tot rugat au ars jertfe

dacă nu lângă ea apoi lângă casă stau încovoiaţi

uscându-ne pe neobservate bi-bin şuierară

coarnele despicătura

străluciră trebuie ucis

izbucni în râs cuţitul căzu reteză picioarele

doar taie dulăii strănută

nevinovatul

e-e zeul

ceştile se mişcă osul oasele concreşte-vor întărindu-se?

Oase trup palisadă coastă ieşită-n afară

precum cuiul iarbă peste taur

amuţiră şi sprijini sug suc oasele toţi noi

ne uscăm

înmulţeşte piatra brută

pădurea tot copaci greu de marcat graniţele

capetele când sunt mici şi mai mult se pare

mai puţin bolnave

topazul e fumuriu nu e ignifug

apare un peşte chinuit strigă salvaţi Roma

se va îneca din nou

s-au şters numele de pe scoarţa copacilor

vom creşte ca iarba pe cerbice de taur

toate bogăţiile ei sunt la noi

n-am devenit mai bogaţi

şi perla îmi va încălzi trupul ce slăbeşte

şi mâinile nu-i vor albi

dulăii nu ne vor găsi chiar de stau pe burtă la pândă

în iarbă

şerpuiesc

se adună oasele

baie fierbinte

nu îndrăznesc câinii

se rotesc în jurul cozilor

tulpinile au încremenit

când eu îmi luai avânt să înalţ

acutoinsulele afinelor

m-au primit

dulăii nu ne zăpsesc nu vor schelălăi din nou jalnic

vor întinde gâturile şi aruncându-se la pământ

se aştern lui adulmecă

cu capul se mănâncă

începe să bureze

topazul e greu de deosebit de olmaz

creierul şarpelui e de leac

capetele noastre pleşuveau când eram bătrâni

trupurile ne încăpeau în firul de praf

os de mamut sub coajă de tei topită

dacă ne vindecă

şi noi ne-am lipit palmele de os şi ochii

înmărmureau

pădurea deveni ca ţepele

fluturară batiste

şi câinii noştri şi-au pierdut simţul amirosirii în vânt

totul fu acoperit de un grilaj

bărbaţii îşi salvară bărbile

îmbrăcară pe mustăţi pleoştite pe oală

sub bărbia câinelui bălos

se culcă obosit

furtuna-i departe

ceată de femei-vânători vesele

eu venii de aiurea

la câinele meu

lângă casă – ţeapă-naltă

aşa şi se cere în harţă

în chiţimie ploşniţele înţeapă des

şi prafu-i până la cer

dar sunt fericit de puţin

chiar de-i alb în jur

chiar de aud mişcarea bolţilor...

roată grea...

dar mi-am strâns botul –

tu necurate! nu câine...

e cald cu smolitul alături

rumeg piele

dar sare mi-ar mai trebui

să-mi frăgezesc gâtul

ţin minte cum mă băteau

pentru prietenia cu tine

dar s-au risipit relele

peste noi o casă povârnită

ca santinelele

bat cărăbuşii

odinioară cum mai tresăreau

simţind împunsăturile

picioarele mi-au ajuns la grindă

dincolo de ea vibrează cântecul

mult alean zadarnic e-acolo

însă mie nu mi-e strâmt de loc

toată vesela noastră

o ceaşcă goală

nu apasă pe dedesubt

o hârtie albastră

împreună cu amicul ne-am încovrigat

e greu de respirat

a te întoarce pe cealaltă parte – mare problemă

gâtlejul se culcă peste mine

dinţii mei fără-ncetare

pielea mi-e destul de tare –

mă mănâncă spatele cu buzele

apeşi pe scândură ploşniţa

...colo în ungher spânzură o furculiţă...

nu trebuie să te rod –

când vom da de pleşuvie

vom coborî...

ce vise mi se mai arată

curând mă voi însănătoşi atunci

voi prinde a goni iepurii

barba nu-mi va atârna-ţurţure

şi mă voi zvânta cu sare

întărindu-mă cu smoală

însă spulberat de praf

nu voi mai cerca visare...

(1913)

*     *     *

...Idiot ritos mă izbii de masă

Dorind fruntea ori lemnul să sfărâm

Şi mă ridicai în şir de Sodome

Pe toţi uimindu-i credinţa de sălbatic

Pe hornul înflăcărat drăceşte

Voi urla înfulecând jarul

Burta umplându-mi cu orice jumări

Râgâind pe urmele îmbrăţişatelor perechi...

Şi între dinţi topitu-s-a rafinatul zahăr

Al nevinovatului oscior de copil

Eu sunt ochiul de lup vindecător sunt

Criminalul june fu ars ca-n clocotul de var

Şi iată – prinse a se-nroşi piciorul de oţel

Al celui care nu cunoaşte boli

Ceva ce-aduce-a răzmeriţă sau pateu

Ce-ar fi folositor patriei să zicem

A-a! Hulpav prinde-voi să-nfulec oameni

Ce mi-s mie legi şi interdicţii?

Şi cu ciolanele voi arunca în gloată

Să amuţească-n veci molâii gură-cască

(1914)