DIN COSMOGRAME

 

DIN COSMOGRAME

 

SELFIE ȘI... GREBLA

 

DIN COSMOGRAME

 

DIN COSMOGRAME

 

VĂ AMINTIȚI DE CĂLIMĂRI?

 

DIN COSMOGRAME

 

ANUMITE IDEI...

 

Între premisa unui „nou iluminism” și sub-estetică

 

Sunt dintre cei cărora le place să se piardă (...regăsindu-se!) printre mirajele voluptos-capricioase ale teoriilor literare, tradiționale, moderniste sau avangardiste, autoexilându-mă voluntarmente printre arhitecturi stranii, să zicem cea a „celor mai puri ghețari ai Esteticii”, ca să reamintesc o sintagmă a lui Mallarmé. Iar „cei care susțin că practicile artistice sunt independente de teorie, de pildă, trăiesc în plin paradox. Căci a susține lipsa de relevanță a teoriei pentru practicile artistice și a modurilor culturale de a vedea este tot o teorie” (Constantin Aslam).
    Posibil, implicit, printr-o luciditate metaforică a poeziei-lentilă, să-i zic astfel, o astfel de stare mi-a sugerat și versurile despre „semiluna/ ca o focă de foc/ pe vârful aisbergului din tărâmurile unde/ exoticele, aprinsele noastre dorințe/ se întretaie cu recea/ realitate”. Zic – posibil, deoarece, atunci când scrii poeme, când ești surprins de metafore „ce-ți sar” în conștiință ca un dar imprevizibil, bineînțeles că nu te gândești la resorturile estetice, teoretice în virtutea cărora s-au constituit, ți-au parvenit. Unii dintre autori, posteriori, ar putea să încerce a-și elucida, a-și explica, dar mai curând – a „ghici” cum li s-a întâmplat surprinzătoarea revelație metaforică. Adică ar încerca, autorii, parcă să și teoretizeze, chiar dacă unii nu sunt nici pe departe conștienți de această... auto-diversiune... plăcută.
    Așadar, astăzi, când totul se aruncă în imensul cazan zis postmodernism, crezi și tu că ai fi – de ce nu? – un postmodern. Și tot gândindu-te la asta, răsucind pe toate părțile și rotunjimile noțiunea în cauză, la drept vorbind destul de abstractă și, deci, inexactă (de altfel, precum majoritatea noțiunilor ce țin de canon, curente, școli literare); deci, tot gândindu-te la ce-o fi totuși postmodernismul ăsta deja chiar angoasant, parcă te-ai pomeni, volens-nolens, printre unii, sau alții, cărora li se pare că sunt prinși în tumultul teoretizărilor. Iar mai ceilalți, cărora, la un moment dat, li se păruse că ar fi în stare să-i ofere postmodernismului, ca teorie, rigori și însemne recognoscibile prin propriul lor praxis, trebuie să accepte deziluzia neconfirmării, adică a decalajului și nepotrivirilor dintre abstracțiunea, subiectivitatea, relativitatea teoretizante și praxisul de creație propriu-zis (sau: propriu-presupus). Încât nici până astăzi nu e sigur că s-ar fi stabilit și aplicat, cu pixul sau computerul, vreo modalitate incontestabilă, deci și inconfundabilă, măcar de ceva noutate, în producerea sensurilor literare. Inclusiv a celor cât de cât explicite, plauzibile a ceea ce se numește postmodernism.
    Se creează impresia că postmodernitatea teoretizată și înfățișată de exegeți sau de simpli implicați în procesul artistic pare deja să fie ceva în degradeu, alunecător aiurea pe la poalele versanților avangardismului, dar mai ales post-avangardismului. Ba chiar s-ar putea susține că post-avangardismul (termen ce mi se pare mai adecvat, mai plauzibil decât postmodernismul) este deja sau devine partea structurală, componentă a psiho-dinamicii creatoare-receptoare-emițătoare a psihologiei noastre, a oamenilor, dar mai ales a psihologiei artiștilor acestei contemporaneități imediate, de la care – încolo mai are deschise durate (perspective), până – să fim siguri – vor apărea modificări de paradigmă, canon, de psihologie creatoare diferite de cele caracteristice nouă, și nu este exclus – într-o măsură și mai radicală decât cele ce fac diferența literatura „propriu-zisă” și intertextualitate.
    Prin urmare, ar rămâne, cum a fost, îndoielnic să credem că ne aflăm într-o incontestabilă epocă a postmodernismului. Mai e de chibzuit, de cumpănit, de văzut, deoarece, chiar de ar părea că postmodernismul pare a fi generalizat, globalizat ca stare a civilizației umane din ultimele vremuri, eu unul cred că el nu reprezintă totuși întreaga sumă de stări și tendințe culturale, literare, filosofice etc. Cum ar veni, nu fac decât să răspund cu scepticismul meu la scepticismul lui, al postmodernismului. Însă, în principiu, trebuie să cădem de acord că postmodernitatea a marcat intrarea într-o perioadă de criză evolutivă, inclusiv în arte, literatură, filosofie.

ÎN CEL MAI BUN CAZ

 

Leo Butnaru                                                                                            Cosmograme

 

Datorii
 
                        Epictet – sclav eliberat, mare filozof stoic.
 
Totul jertfit generozității întru despovărare. Mijlocul de aur între nimic de prisos și perfecta lipsă de datorii.
Nimic ce te-ar sătura până în gât, nimic ce ar fi până peste cap, – starea ideală de a nu plăti, de a nu împrumuta jertfa ca stare de faliment, despovărător de tine, cel abundent, de ei cei mulți.
Deja se conturează o anume simetrie. Toate contractele – ferfenițite, zburându-și fulgii împovărați de oarecare cuvinte, cifre, jurăminte, asigurări – prăsilă birocratică. Râvnește casta, și nicidecum casa, altor despovărați și a cugetătorilor stoici puțin ironici, cărora frunzele toamnei nu li se mai arată drept valută forte.
Listele sunt închise, ușile – deschise. Ce surprize ar mai putea urma? – iată întrebarea care, din păcate, domnule Epictet, redeschide vechile capitole ale stoicismului, punând acuta problemă a unei neoeliberări din sclavie, ca iminentă datorie a dependenței de ceva sau de toate ale lumii, după care stoicul își scrie, anticipat, epitaful:
Mi-am întors absolut toate datoriile. Inclusiv viața.
Pentru ca, peste veacuri în șir lung, cinicul postmodern(ist) sau minimalist să scrie graffitti pe piatra tombală a stoicismului în general:
„Plătește-ți datoriile. Chiar și pe cele pe care nu le ai. Nu costă nimic”.
„Întoarce-ți datoriile. De nu le ai, întoarce-le spatele”.
Ba chiar, cinicul, crezând că e puțin să lase doar un graffitti în urma sa, s-ar putea să le treacă pe astea în vreo revistă ce apare din nu se știe ce datorie (față de națiune? Față de lume?...) pe datorii.
 
În lupta pentru Patrie......
 
...deja experimentat – cum s-ar spune – dar ce neimportant totuși față de tine însuți cel de altădat’ (aproape ca în romanț, nu?), neofit rătăcit prin vechi confuzii provincial-metafizice, suferind de ceva pesimism, probabil nefondat, visându-te un fel de Rimbaud (nu Napoleon) cel Mare și des pomenit de supra- și sub-realiștii supuși dicteului auto(șah)mat, ce face ca insul să se întrebe asupra sensului vieții personale, nonsensului istoriei universale și să nu fie ridicol ca veteranul (sau Unchiul Vania) vanitos, ce jinduiește asigurări pe viață și supraviețuire aici, într-o patrie ne-repatriată care, nu este exclus, o fi având și ea un Munte al Măslinilor, dar, din păcate (făcute și neispășite încă?), nu și o Evanghelie vindecătoare de absurditate...
Auzi?...
...nu, nu aude nefericitul ce-și trăiește zâmbetul și ingenua prostrație aici / acolo în patria ne-repatriată, între Prut și Nistru, unde, nu o dată s-a întâmplat, cazuri foarte grave, dar de necondamnat: când stindardul patriei a fost sfâșiat! – fâșiile sfâșiate fiind necesare pentru pansamentul celor răniți aproape mortal în lupta pentru patrie....
 
Despre SOSrealism
 
După revoluția – nu obligatoriu de catifea – post-postmodernistă (de)căzută în minimalism, intru pe la morga literaturii, să caut trupșoarele ucise ale poemelor „clasice”, pe care le învățasem la școală, la universitate... – Nu că aș desfășura un program (Doamne ferește, un... pogrom!) de varietăți, ci, pur și simplu, fiindcă uneori scriu și câte vreun articol despre SOSrealism (un fel de sos retoric picant pe jos), se întâmplă să am nevoie de citate, în care orga rimează cu morga.
Iar la zid de morgă ce rimează cu orgă prind a te bate fel de fel de gânduri, printre care și ideea că ceea ce nu-i ajunge aurului ca să devină aramă de orgă este catastrofala lui lipsă de armonie.
Uneori, ce frumos sună în tuburile orgii orgia trâmbițelor judecății de apoi! – îți spui la zidul de morgă, pe care cinicii au lăsat un: „Sculați voi, oropsiți ai sorții!” Apoi unul și mai și: „Accesul persoanelor neautorizate strict interzis!”.
Iar viața continuă: diminețile, serile, pe trotuarul din lungul grilajului ce îngrădește morga, părinții își duc de mânuță copiii la grădiniță. Iar un tânăr tătic, asistent la catedra de filosofie, unde face către soție:
– Este înșelătoare părerea că în morga zăvorâtă nu se întâmplă nimic...
 
 
În cel mai bun caz
 
Pe când unul părăsea studiile, pentru ca – zicea el optimist – să se dedice totalmente acaparantei literaturi, un altul abandona literatura, pentru a se consacra filosofiei, în ambele situații fiind vorba de doi eșuați care, în cel mai bun caz, nu ar putea ajunge decât doctor honoris causa.
Mai e de spus că cel care abandonase literatura făcu o alegere corectă, înțelegând esențialul din ce i se răspunsese la Poșta literară, la care de regulă sunt utilizate, deopotrivă, două modele de răspuns-standard: „Reveniți” și „Reveniți-vă”. El spunându-și că nu există vreo cale specială, care să ducă spre literatură, literatura fiind ea (însăși) calea spre filosofie. Chiar dacă cineva îi spuse direct: „Domnule, în filosofie dumneata ești un nu ești”. Însă lui continua să i se pară, interior orbește, că ar fi totuși filosof get beget, încă din pampers și alte benefice modernizări ale pelincii în totala indiferență a Cosmosului.
 
Pe bolovanul lui Sisif
 
...dacă cineva nu vrea să lucreze, acela...
(Epistola a doua către Tesaloniceni, 3/10).
 
Pe bolovanul lui Sisif e scris ceva, dar se vede vag, fragmentat, greu de deslușit, pentru că bolovanul se rotește.
Amice, pândește momentul în care bietul Sisif, pe-o clipă-două, își mai trage sufletul, se odihnește, și, pe uriașa lui stâncă a supliciului, citește:
– Cine nu muncește nu mănâncă.
Iar de clipa se mai prelungește, cine știe, în concordanță cu apucăturile timpurilor noastre, poate reușești și tu să pulverizezi pe acea stâncă cine știe ce graffitti.

ESEURI LACONICE

 

Leo BUTNARU
 
                                                    Yes-Euri, yes-metafore
 
 
Necazuri cu fericirea
 
    Când încetase deja să mai caute fericirea, mulțumindu-se cu strictul necesar al unei existențe tihnite, îl găsi fericirea pe el!, dovedindu-se că ei se căutau reciproc, însă în epoci diferite, din motive diferite.
Dar asta e: fericirea dădu peste el, curmându-i tihna. Ar putea spune că asta se întâmplă chiar într-un mod barbar de a da peste om și a-i impune o mare abundență în toate pe care el deja nu mai este în stare să o suporte.                           
    În fine, oarecum traumatizat de neașteptata beatitudine, chiar dacă fericirea e oarecum incompatibilă cu înțelepciunea, omului nu i-a rămas decât s-o dea totuși în oarece filosofie, constatând ce prăpastie uriașă se poate căsca între liniștea sufletească și fericire. Unde mai pui că, din nefericire, era imposibil să includă fericirea în testamentul său. Cum, de altfel, aceasta nu se transmite nici prin ereditate...
 
Naveta amânărilor
 
    Trebuie să recunosc că noi, eu și cu alter ego, precum orice altă fire dedublată, uneori suntem cam lăsători unul pe seama celuilalt, eu amânând de pe azi pe mâine, alter ego amânând de pe mâine pe azi.
Alteori chiar încercăm senzația că nu am fi doi, ci trei în unul singur, cel de-al treilea amânând de pe ieri pe mâine, încât se ițește logica senzație că, de fapt, noi am putea fi chiar patru în unul singur, cel de-al patrulea amânând de pe mâine pe ieri.
    Ar mai exista și combinația amânării de pe ieri pe azi, deci și cea inversă – de pe azi pe ieri, încât vă dați seama că mai e nevoie de alți doi alter ego, adunați cu ceilalți patru și sălășluind-amânând în unul singur.
    Așadar, acesta ar fi un mod de navetă a diverselor moduri (sau... șmecherii?) de-a amâna, pentru a stimula – paradoxal! – intensitatea existenței insului răspândit în sine ca o mulțime și tot a-mânând… – ba nu, mânând, mânând! Mânându-se înfiorat, înfrigurat pe sine-multiplul de pe azi pe mâine, de pe mâine pe azi, de pe ieri pe mâine, de pe mâine pe ieri, de pe ieri pe azi, de pe azi pe ieri ca o permanentă accelerație de situații, de împrejurări ce împrejmuiesc, larg, sinele său, mulțimea sa din unul singur. Cu popularea și populația de sine.
Iar când de aici încolo se poate ajunge la popularitatea de sine în sine, intervine Marele Eu Universal, care anulează toate pluralitățile, înglobându-le în Unicul Sine, astfel că tu, el, noi, voi, ei devenim substanță pentru acest Mare Eu Cosmic, parte insignifiantă, s-ar părea, dar intens gânditoare, cât o vâltoare cu miliarde de trestii, însă transcendentă (în caz contrar omenirea ar fi răpusă de marele plictis, de anemia lehametei generalizate).
 
 
A viețui
 
    De cele mai multe ori, diminețile mi-e bine pe suflet, mi-e luminos în mine și sunt – simt cu certitudine – un umanist aproape desăvârșit.
    Seara, deja modificat de întâmplări de peste zi, simt că a rămas destul de puțin din umanismul meu auroral, de unde și posibile vise urâte ce mi se pot întâmpla, din care mai totdeauna mă trezesc cu bucuria că, iată, curând e dimineață și-mi va fi bine pe suflet, va fi luminos în firea mea și eu voi simți cu certitudine că sunt un umanist aproape desăvârșit… Chiar dacă – asta e! – mai este și el încercat de unele puseuri de trândăvie. Așa, ca o spuză de fericire fără motiv. (Am vrut să zic: motivul fiind de fapt pur și simplu faptul de a viețui.) Un fel de stare de parcă stai tu așa, fără griji, în eternitate, în infinit, ca și cum așteptând să(-ți) vină oarece de la sine…
    Poate că chiar această spuză de fericire… de a viețui...
 

COSMOGRAME

 

 

Pe cele mai proaste mâini 

Totul pare a se stinge – așa, într-un provizoriu asfințit-noapte de 8-12 ore, și numai poftele politicienilor se reaprind în periodicul apogeu devastator.

Nu mai e nimic de făcut. Dumnezeu ne-a lăsat pe cele mai proaste mâini din câte ar fi fost posibil. Ne potopesc miliardele de semnături pe care, nictemer, politicienii lumii (nu și luminilor) le pun pe fleacuri; iscăliturile lor cinice ca niște râme-blitz fecundate de limacșii decepției și stupefacției, încercate încă de mesopotamianul Ghilgameș – el singur sieși și Tigru și Eufrat(e) –, când șarpele apelor subterane îi fură lotusul nemuririi, mult mai a naibii fiind această eutanasie lent-iminentă a curviștiniei zise comunizmodemocrație (specific autohton), fecundată de politicieni impotenți împroprietăriți cu ce le poftește lipsa de inimă și blegismul generalizat – adică de stat.

Nu mai e nimic de făcut, de montat, când deja ochelarii de cal ai secretarului de partid al „democrației” pruto-nistrene, dar și bucureștene fac parte din craniul acestuia; ochelari concrescuți cu scheletul feței ciudat de nimicspunătoare.

Ce creier mic! – i-a alunecat în mandibulă – să fie mai scurtă distanța de la i(u)dee la limbă, de la sămânță seacă la trăncăneală.

Ei ne asigură coșul zilnic de inepții, încât multă lume pur și simplu își pierde pofta de mâncare, astfel economisind gologanii (golobanii) disprețului, înjurăturii urbane și sudălmii de cătun, de unde – de altfel – zilele acestea a venit un răvaș imperativ: „Faceți ceva cu ei!”

...Dar nu mai e nimic de făcut, decât această leșietică dorință de a-i avortovomita din text sau, poate, din simplisimele și – uneori – inocentele, defloratele cuvinte ale cubofuturiștilor lumii, peste care la Mănăstirea Căpriana (ce are deja de co-ctitor un mahăr comunist!) ar da cu mătăuzul bidinelei Picasso, dar mai abitir Dalí totuși.

 

Pseudo tratat filosofic 

1

Să presupunem că viața și nemurirea… Ba nu: să presupunem că Dumnezeu… Pardon –dar până acum ce am făcut?

COSMOGRAME DIN COTRAFORT

Cosmograme

                                                                                            

Iluziile ca cenotafe

Mie, Doamne Dumnezeule desfăcător de minuni și făcător de realitate, suișul, creșterea spre cer mi se pare urcarea copacului în propriul său copac, adică – în sineși, urcarea pădurii în propria sa pădure, toate – restituindu-se loruși, sub actuale sau foste stele, sub mutele plante stinse – niște morminte în care nimeni-țipenie nu a fost îngropat, Doamne Dumnezeule desfăcător de realitate și făcător de minuni. Ca să nu zic: irealitate, și mai grav – iluzii, acestea putând a se dovedi nimic altceva, decât un rebut al subconștientului nostru.

Lămurește-ne, Doamne, de nu ar fi mai bine să ne arătăm mai puțin inventivi în a plăsmui speranțe, iluzii, stări de fericire sau nefericire în iluzoria realitate – pe de o parte, și irealitate iluzorie – de cealaltă parte. Sâcâitoare, hărțuitoare iluziile, și când le ai, și când nu le ai.

Iluziile sunt de mai multe feluri: îmbălsămate, împăiate și incinerate. La toate timpurile. Iar prezentul propriu-zis nu e decât iluzia care se hrănește cu propriul său cadavru, pentru a-și continua permanența.   Și, se dovedește, în această devorare de iluzii prezentul are un apetit nebun! Încât, în continuare, de eternitatea și deșertăciune, cele mai importante lucruri în viața oamenilor nu sunt lucruri, ci iluzii, acestea – în mereu inevitabilul report.

Și totuși, eu unul, când încerc iluzii nu sunt un pesimist. Chiar dacă nici încercat de optimism nu sunt. Numai că această stare nu ar fi una neutră, să zic (să scriu). Astfel că, de mi se întâmplă să scriu despre iluzii, am potrivit chiar și un îndemn:

– Trăiască iluzia că sunt liber și scriu tot ce gândesc!

Îndemnul nu ar trebui să le pară unora inadecvat, chiar bizar, odată ce omenirea încă nu e încercată de marea iluzie de a nu-și mai face iluzii. Iar în această situație, poate provizorie, poate pentru totdeauna, e bine, dacă speranțele, dar mai ales iluziile tale au simțul umorului.

Da, exact așa, cu umor, chiar dacă iluziile sunt ca și orele: Omnes vulnerant ultima necat*.

–––––––––––––

*Toate rănesc, ultima ucide (lat.).

În memoria călimărilor

Pe când caligrafiam, asudam și tot secam micile butoiașe de cerneală ale călimărilor, piticele lor sacale sau, poate, ulcioare ori, să zicem, vaze miniaturale cu cerneala lila a viitorului liliac de litere sau cifre cu florile-n patru și, uneori, în cinci petale.

Pe când pirații se porăiau, agitați, cu butoiașe de praf de pușcă, archebuze, pregătindu-se pentru jaf și bătălie.

Pe când noi, precum spuneam, trebăluiam cu butoiașele căli-mărilor (și oceanelor... cunoașterii), călin-du-ne păciuitoarea, ușor amețita caligrafie.

Cam atât a fost să fie... Mai bine zis, părea să fi fost, pentru că subiectul se-reluă ca de la sine odată, când cu prietenul sârb, poetul Radomir Andrić, ne aminteam de mirosul cernelii din călimară – acel obiect, de care nu mai știe cam trei sferturi din populația lumii.

            „Bineînțeles – spuse Radomir – mirosul cernelii era la fel și în Serbia și în România”.

            „Și în Azerbaidjan”, am adăugat eu, ca semn de respect față de tărâmul poeților, în care ne aflam și ne aminteam de antichitatea noastră școlară, de călimara în ea cu lichidul amurg violet al cernelii (dar aici mi se pare necesară o notă de subsol sau una – chiar aceasta – integrată direct în text, ca să-i explic bietului meu computer ce însemna aia călimară, obiect asupra căruia descântam alchimic cu praf chimic și stropi de apă, spre un sfârșit de vară și început de toamnă, în antichitatea noastră școlară...).

Luna și gâștele. Mit și traducere

Omul pe lună... Primul pas pe bietul praf selenar... „Este un pas mic pentru om, însă un salt uriaș pentru omenire”... (Păstrați ghilimelele la propriu și la figurat, plus această paranteză...)

Alte aselenizări, alți pași, alte module, alte (turme de) urme – curate, dar și necurate...

Din nenorocire, cândva, luna va ajunge nu doar poluată, ci și poluantă, precum un Cernobîl cosmic... Precum orice loc populat, des-sfințit de om...

În fapt de noapte, pe fundalul ei vânăt-auriu, liricele, suavele gâște din poezia japoneză se vor vedea, proiectat, ca la roentgen: niște biete schelete în zbor...

Astfel începea deja demitologizarea.

Într-adevăr, cam după douăzeci de ani de la aselenizarea omului, începuse să scadă numărul miturilor pe cap de locuitor, astfel că pe capul vreunui pământean, pe curiozitatea lui, nu mai revine niciun mit, în acest caz situația fiind la un 0 incert. Pe când în cazul capetelor altor muritori, inclusiv a descendenților din egiptenii sau grecii antici, se numără deja invers – minus un mit, două, trei...

Aceștia, bineînțeles oarecum frustrați, nu se lasă ca pe capul lor de locuitor să nu revină niciun mit, astfel că, din vreme în vreme, stau cu ochii holbați pe orizont, pe burtiera televiziunii cosmice pe care alunecă propozițiile de apă, grindină sau zăpadă ale norilor, cu care ar putea să se reîntoarcă vreun mit. În caz contrar, ei se simt parcă fără destin, precum cucul din ceas; pe scurt – pământeni ne-deplini, un fel de jumătate-om, jumătate-iepure; un fel de Statu-Palmă-Barbă-Cot (iată, aici, vreun eventual traducător al acestui text ar putea încerca dificultăți cu echivalarea noțiunilor care nu se găsesc prin alte părți…)

Omul și curelușa de ceas

Întrebarea ta despre ce-ai zis (...chiar ai zis?) – nemurire…

Până să fi îndrăznit a da un răspuns, chiar acesta, timid, încât nici cu propria umbră nu îndrăznește să fie pentru, de parcă și-ar fi strâns capul între umeri.... Până să fi îndrăznit să dau eu un răspuns, prietenul, nehotărât, și-a tot schimbat opțiunile, poziția, pozițiile – în fine, până să fi potrivit vreun răspuns, chiar dacă, între timp (și între spațiu) prin minte mi-au trecut răspunsuri-mulțime, din care așa și nu am reușit să te/ să mă învrednicesc de vreunul, muritorul meu prieten de o viață atât de scurtă, cam cât curelușa ceasului de mână, de o viață atât de scurtă, încât omului mai că-i vine să o cronometreze cu secundometrul în mână… Omului atât de neștiutor, dar mai ales hazliu, sau poate iresponsabil, încât spune orice, spre exemplu (iertare, prietene!): nemurire...

HERALZII NEGRI ȘI TROLEIBUZ SPRE CER

Leo Butnaru

Fiat! Sau poezia, inclusiv ermetică

Poezia ermetică nu e una cu intrare liberă. Uneori ea nu are nicio intrare. Și nici nu se știe dacă a intrat sau nu ceva în interiorul ei. Sau dacă o fi ieșit ceva din ea, după care cuvinte ciudate au zidit intrările.

Poezia ermetică e una în fața căreia să-ți pui întrebări, posibilele răspunsuri însemnând tocmai eventualul conținut al poeziei ermetice, aproape integral creată de cititor doar cu foarte parțiala participare a autorului care în fața propriei sale isprăvi de cuvinte are privirea, inima și cugetul temătoare. Pentru că nimeni nu se poate afla în preajma poeziei, în poezie, fără să se înfricoșeze puțin și cam în aceeași măsură să și mintă. Că ar înțelege-o, sau nu ar înțelege-o deloc.

Astfel, până revin la normalitate, la firescul cotidianului, cei în oarecare relații cu poezia au un comportament ușor ambiguu care, de fapt, e chiar starea de emanare, de evacuare a poeziei sau părerii acesteia din firea lor.

În genere, regalei, ba mai mult – cosmicei generozități a prezenței poeziei noi îi răspundem ușor înfricoșați, timorați, ambiguu. Încât, indiferent încotro va coti sensul acestui text, în limpeziș sau și spre mai multă obscuritate, eu știu una și bună, anume – care va trebui să fie finalul narațiunii în cauză.

Repet: indiferent de meandrele ei, de surprizele sau dezamăgirile cu care ar jindui să se finalizeze, acea încheiere va fi una pentru toate cazurile, previzibile sau imprevizibile:

            – De regulă, eu mă enervez foarte rar. Doar absența poeziei mă mai scoate oarecât din sărite. E un fel de a-i sări poeziei în ajutor. Această scoatere din sărite. Să apară poezia, adică. De parcă, atunci, la Geneză, Domnul ar fi rostit (și):

–   Fiat carmen!

P.S. Poate că ar trebui să spun și de unele efecte colaterale subiectului de bază. Să zicem, de a, ca din senin, protesta cu vehemență, când în minte îți revine chestiunea cu poezia ermetică. Dar de ce să protestez? mă întreb eu. Pe deasupra, cu vehemență...

De la heralzii negri la troleibuz spre cer

La Paris, în Cimitirul Montparnasse, pe când eram în căutarea mormântului lui César Vallejo, mă gândeam că locul respectiv ar purta o distinctă patină a timpului, pentru că poetul peruvian s-a stins în anul 1938. Însă presupunerile mele nu au avut șansă în fața pietrei de mormânt din granit verzui, pusă parcă ieri, 22 aprilie 2010. De ce zic – ieri? Pentru că ieri a fost zi de joi, iar într-un poem Valliejo scrisese: Muri-voi la Paris/ într-o zi cu ploaie multă.../ probabil într-o joi, ca azi... Sumbra sa premoniție s-a adeverit întru totul, chiar cum spune versul plin: ...într-o joi, ca azi, de toamnă.

DOUĂ COSMOGRAME

Leo Butnaru                                                                                                Cosmograme

Crochiu din verile de la Văratec

Spre chindie, bătăile de toacă ale monahiei și cele de ciocan ale tinichigiului ce potrivește tabla pe acoperișul mănăstirii.

Timp când fluturi ațipiți se plimbă cu ușa închisă–deschisă a chiliilor tinerelor călugărițe. E de presupus că, în vreuna din cămăruțe, în ardoarea rugăciunilor, când atinge extazul în rugăciune, în aura gândurilor sale cu infraroșu vreo tânără monahie l-ar putea fotografia pe Dumnezeu...

La câțiva pași mai jos de poarta mănăstirii... (Pe dalele de la intrarea în curte – dude de forma cicatricelor de după operații de apendicită.); mai jos de poarta mănăstirii, intrând pe poarta unei case de țară, ne plătim taxa de găzduire „la măicuțe”.

La colțul casei – uriașa disproporție dintre micul brotac (o fi ajuns aici de pe malul Bistriței vecină cu grădina?) și ocăitul lui sub burlanul, pe care două-trei omizi mai nărăvesc să urce spre acoperiș, ceea ce nu reușeau să facă până să fi apărut spuza de rugină. (Pentru omidă, judecata de apoi se termină în zbor de fluture...)

Iar în lungul văii Bistriței soarele scăpătă/ scapără... – treptat, lumina pătrunzând tot mai adânc în tinda casei de țară și tot mai puțin în țară...

Noaptea, Bistrița, râu de munte aproape repede, opintește să ducă la vale luna ce poleiește chelia pietrei de sub undele-i învolburate. În cvasi-lumina lunii, pistiluri de crin – cornițele melcilor.

Dimineața, de la 8 încolo, cam pe durata a trei sferturi de oră, apar deplin din ceață statul bradului și statura zadei de dincolo de apa alertă (de-mi vine să-i zic: mozartiană...) a Bistriței. Apoi, peste defileu, în anumite segmente ale zborului lor zigzagat, rândunicile depășesc viteza luminii.

Ce scurtuțe piciorușele vrabiei – o picătură de rouă i-ajunge la glezne.

Un Newton al melcilor o ia pe sub pom. Peste cochilie l-ar putea trăsni vreun măr durduliu.

La colțul casei – linchit dintr-un vechi blid de aluminiu. Totdeauna am avut senzația că limba câinelui e rece-acută.

La alt colț de casă, păpădia adie a antigravitație. Păpădia adie a adio cu ea însăși.

După cafeaua pe care ne-o bem în pridvor, pornim spre mormântul Veronicăi Micle. Vizavi de casa în care găzduim, – spoită a inox lucios, soneria bicicletei la poarta copilăriei cu cârlionții răsfirați de aerul agitat de hulubii zburătăciți.

Nu-i așa, dar îmi imaginez cum ar putea fi: în preajma mormântului Veronicăi Micle, uneori se întâmplă că măicuțele bătrâne le pun mâna la ochi călugărițelor novice și ușor nevrotice   – când norii pe cer alcătuiesc figuri în poze și fapte – cum să vă spun?... – involuntar-indecente.

Ah, Mnemosyna monahie, cum ai mai vrea și tu să uiți unele întâmplări de neuitat... Pentru că aveai dreptate, maestre Ivănescu: Când eram mai tânăr și la trup curat. De unde se poate merge mai departe, în puritate: Când eram mai tânăr și la suflet curat... La suflet văratec...

Invocație

Avem o țară nu prea mare, însă ce mare, uriașă, imensă e vina atâtora față de ea... Avem o țară în care fiece plantă se teme să nu crească, să nu se răspândească prea tare, spre a nu trece cu vreo

VIAȚA CUVINTELOR, CUVINTELE VIEȚII

Leo Butnaru                                                                                            Cosmograme

                      Trimis-a Cuvântul Său și i-a vindecat pe ei.

                                     (Psalmi, 106 / 20) 

Nu vi s-a creat impresia că, atunci când schimbați mai des unele lucruri, unele veșminte, scoțându-le din casă, dăruindu-le, înstrăinându-le – parcă ați trăi mai… mult, mai interesant? Eu unul tocmai aici văd proliferarea în lumea (nu prea bogată) a second hand-ului – universala dezbărare de lucruri încă bune de folosit, însă care, trecute deja pe filiera mânii a doua, parcă ar face viața umană ceva mai de lungă durată și mai suportabilă (pentru cei care intră în posesia lucrurilor încă în stare bună, de care s-au dezis alții)…

Nu vi se creează impresia?... Sigur, e o întrebare pur terestră, numai pentru oameni, deoarece ar fi absurd și ridicol să adresezi o atare interogație divinității, îngerilor, eroilor din basme… Pentru că în sferele lor existențiale, reale sau virtuale, second hand-ul pur și simplu nu există. Acolo totul e mereu… nou, mereu proaspăt. Acolo, de unică folosință înseamnă pur și simplu – etern.

Acolo nimeni nu se gândește că excesul de cafea dăunează inimii. Pentru că acolo nu există nici inimă, nici cafea, elemente atât de vehiculat-banalizate printre oameni, de parcă aceștia nu ar mai avea ce vorbi despre altceva decât de – inimă, cafea, cafea, inimă, atac de cord… De-mi vine să zic: second cord… Dar, în pofida a orice, e totuși second hand…

Deci, pornind de la starea second hand-ului ca una de schimbare, pământenii au un sentiment mai aplatizat sau mai intens despre ceea ce se numește curgerea vieții. Indiferent în ce direcție „curge”, bună sau nu prea… Oricum, cei mai mulți muritori (unul dintre sinonimele pentru: oameni) încearcă să-și tăinuiască spaima iminentă, substituită de impresia că, chiar dacă plutesc sus, pe puntea „Titanicului”, dânșii ar trăi o imensă fericire până și după ce ghețarul a izbit fatala navă. Care nu mai este E la nave va, ca în filmul lui Fellini… Pentru că „Titanicul” nu e și… Ti-trainicul… În adâncurile oceanului el a devenit Titainicul…

Cam asta e cu impresia care mi se creează, vi se creează. Despre ce scriam mai sus. De-ți vine să te întrebi: Lumea – despre lume a spus, a scris mult, puțin?... Oricum, se pare că încă nu a spus și nu a scris esențialul, dacă tot mai spune (déjà entendu!) și scrie atât de mult. Non-stop. Despre neesențial?... Posibil… Adică, despre viață, așa cum îi este dată, cum o simte că ar curge, mai încet, mai intens… Ceea ce mia unuia îmi dă senzația de… aripi… și de gheare… Sau, mai bine zis, mă duce cu gândul și senzația chiar la tandemul aripi-gheare… Și doar o altă senzație – că cineva îți trece o lăbuță catifelată pe spate, în lungul șirei spinării, îți schimbă dispoziția filosofică, din una neagră, pe dos, ca la Cioran, în una suportabilă, admitem, dacă nu te învrednicește de culmea dispozițiilor, zisă Nirvana… Adică, de aici încolo, un răstimp de simțire și de gândire, starea firii tale, alias dispoziția generală, nu mai depinde de prognoza meteo, de anotimpul sau pur și simplu timpul, ca manifestare a fenomenelor naturii, de dincolo de geam, de afară… De parcă ți s-ar fi întâmplat o imprevizibilă, fantastică și, firește, benefică rezolvare de probleme. Personale și mondiale. Pe scurt, legate de viață.

DESPRE „VITEZA” DE ELABORARE LITERARĂ

Când constatam că Nichita Stănescu scrisese, dictase, dedicase câte 7-8-9 poeme pe zi (bineînțeles, unele dintre ele nefiind decât texte de aproximații lirico-sentimental-ludice), mă cam miram. Astăzi, însă, după ce am descoperit unele date „noi”, trebuie să remarc că pe linia sa de productivitate literară cvasi-slavă sau semi-slavă, Nichita Stănescu nu pare decât un copilaș nevinovat, ce abia gângurește, în comparație cu… cvasi-semi-premergătorul său Feodor Sologub (1863-1927) care, în mai 1923, îi mărturisea lui Konstantin Ciukovski că mai are nepublicate încă… 1.234 de poeme! Le întreținea, le clasifica în ordine alfabetică. Spunea că totdeauna a scris foarte multă poezie: „Spre exemplu, în ziua de 6 decembrie 1895, am scris patruzeci (!!) de poeme. Mai bine zis, un grupaj, un întreg ciclu”. Iar Sologub e considerat unul dintre poeții ruși importanți și poate concura cu brio cu Stănescu și încă nu se știe cine ar ieși învingător. Cu toate că în literatură „competiția” ține de absurd și de orgoliu vicios… Contează doza de personalitate pe care o are scriitorul, iar plămada celor superiori e totdeauna alta, diferită de la poet la poet, incomparabilă.

Viteza de elaborare literară, în speță  poetică, a fost motiv de discuție încă din antichitate. Astfel, poetul satiric roman Lucilius scria extrem de alert, cineva dintre contemporani spunând că respectivul autor era în stare să dicteze cam 200 de versuri într-o singură oră, ba mai mult – făcea asta... stând într-un picior. De unde și maxima Stante pede (Stând în picioare), derivată din singularul Stans pede in uno (Stând într-un picior), pe care o utilizase Horațiu în prima lui Satiră, referindu-se chiar la isprava de campion în versificație a lui Lucilius.

George Coșbuc, însă, pare să fie de altă părere, că nu metoda, ci „productivitatea”, randamentul versificator obținut în timp ce vreun autor stă, bineînțeles, figurat vorbind, într-un picior, pentru ca, în finalul Sonetului, din care extrag exemplul, pare să fie aliatul lui Lucilius („Eu sute de sonete-ți fac de-acum”):

„Și șterg mereu și șterg și merge-ncet.

Opt versuri le-am făcut! așa cu gluma,
Dar stante pede iată mai un vers,
O, de-aș găsi acum o rimă-numa;

Dar haid! și fără rimă văd c-a mers.
Eu sute de sonete-ți fac de-acuma!
Arhangheli, trâmbițați prin univers”.

Pare-se chiar în ultimul său interviu rostit pe pământ (probabil, este intervievat și acolo, unde a ajuns după…), Mircea Ivănescu se referea la americanul Merrill Moore care „…era un model pentru mine, pentru că își compunea poeziile la chestiunea aia de imprimat, la pâlnia aia, cum se cheamă, în mașină, în timp ce conducea, și se spunea în materialul bibliografic că scrisese o sută douăzeci de mii de sonete. Scria în proporție de cinșpe pe zi, exact așa cum le povestea, și avea acasă la el un fel de garaj în care ținea aceste o sută douăzeci de mii de texte. Probabil că n-au fost publicate, nu-mi închipui că…” 

Cine știe, poate e chiar cazul să ne închipuim că…

SITUAȚII ȘI SITUĂRI

Leo Butnaru                                                                                                

Odiseea ondulațiilor

Simplu și adevărat, pe înțelesul mai multora, se poate spune că noi, generația așa-numitor șaptezeciști, am trăit în timpuri diferite. Însă aceasta e oarecum puțin spus, dacă nu se accentuează că am viețuit chiar în epoci diferite. Bineînțeles, la trecerea dintr-un timp în altul, dintr-o epocă în alta, se modifica și ceea ce înțelesesem, ca ieri-alaltăieri, prin noțiunea de viitor și ceea ce credeam că s-ar putea întâmpla în el; se modifica registrul/repertoriul a ceea ce așteptam noi de la acel viitor, registrul a ceea ce gândeam, eu sau dumneata, că avem de făcut în zilele ce vor veni.

De la timp la timp, de la epocă la epocă, s-a modificat doza de libertate pe care o prevedeam în viitor, pe care ne-ar fi oferit-o viitorul, redusă în volum, libertatea, sau nițel-nițel amplificată. Astfel că, de fapt, ne-au fost dat să năzuim și să trăim diverse configurații ale viitorului. Noi nu am avut, legat, închegat, un viitor organic, să zic așa. Au fost niște postate de mai multe viitoruri. Era ca și cum un orizont de timp zebrat, cu dungi mai late sau mai înguste, mai deschise (...luminoase) sau mai întunecate. De unde și incoerențele în destinele noastre, în faptele noastre. Inclusiv, în creația/literatura noastră. Sincope și derute, abandonări și reluări. Strădanie și apatie. Relansări. Sau restartări sau chiar resetări, cum se zice în computeristică.

Modificările de optică, ba și de emoție, de cuget în ceea ce s-ar fi putut numi o viziune asupra viitorului au variat. Poate ne-au derutat, pe unii, poate ne-au mobilizat, pe alții. Și iată-ne cei ce am ajuns, ce suntem, grație sau poate în pofida schimbărilor de orizonturi, de cromatică emoțională, de... viteză psiho-motorie de înaintare, cu greu sau, pe alocuri, accelerat, spre ziua de mâine; spre zilele de mâine ale acelor viitoare (așa dă DEX-ul pluralul de la: viitor...) în alternanțe, mai propice, mai întristătoare, cu, bineînțeles, repercusiuni în destinele noastre, în devenirea noastră. Alternanțe de... restanțe sau, pe alocuri, de salturi dintr-un ieri anchilozat într-un mâine ceva mai liber, de aici – cu mult mai libera perestroika și nebuloasa mult-prelungitei tranziții. Spre un alt viitor. De altă coloratură psiho-creatoare, psiho-emoțională. De o altă intensitate în constituire, zidire, facere de sine. Cu oarece beneficii pentru cei care știu ce e de făcut cu libertatea, cu îndoielile și derutele ei, în continuare, cu ceilalți, care, din păcate, nu știu ce e de făcut cu democrația, cu libertatea. Ar exista parcă o întreagă odisee a ondulațiilor, mai agitate, mai nervoase, mai potolite, mai obosite care, in abstracto, ar constitui singularul, singularitatea numită: „viitorul nostru”, devenit trecut în diverse timpuri, diverse epoci, care ne-au fost date nouă, celor numiți șaptezeciști. Nu doar cu șapte, ci deja cu șaptezeci de ani de acasă...

Însă eu privesc cu neîncredere situațiile când, în virtutea unei obișnuințe nu prea consolidată de principii, creația vreunui autor sau a altuia este „încadrată” generaționist. Absolut greșit. În primul rând, scriitorii dintr-o generație sau alta nu înseamnă că scriu asemănător, în baza unui cod anume cât de cât recognoscibil și la unul, și la altul, și la ceilalți. Să zicem, poezia, dar și poeții, nu se cade să fie judecați/apreciați sub specie generaționistă. De cele mai multe ori, de fapt este vorba de o categorie sau alta de poeți care aparțin generațiilor biologice diferite, însă au în comun câte ceva dintr-o anumită stilistică, dintr-un anume arsenal de semnalmente prozodice. Să reținem: generație și categorie sunt lucruri categoric diferite!

Tocmai (și) din acest considerent, în ce mă privește, a mă dumiri din ce generație fac parte și dacă fac parte din vreuna ar fi ultima din preocupările mele. Poate că nici ultima nu e, deoarece – deloc nu e.

Să fi fost implicată „generația noastră” (partea ei, atât cât a fost, în stânga Prutului, mai bine zis – doar la Chișinău); să fi fost implicată în vreo manifestare programatică, precum o adiere de spirit „unificator”, ușor… colectivist? Probabil, cei mai talentați, dar și mai cultivați reprezentanți ai ei se înscriu tendinței generale de înnoire a substanței, dar și a formei prozodiei, mult mai manifeste în dreapta Prutului.

Din păcate, cu timpul, ca și câțiva confrați ai lor mai în vârstă (Damian, Vatamanu, oarecât – Vodă), unii ușor reformiști de vârsta noastră, au abandonat ispitele modernității, situându-se, „confortabil”, în matricele tradiționale, pseudo-folclorice sau retorice, clamate de la tribună sau în piață.

Iar generația estetică, ce nu „respectă” criteriile generației biologice, sau unii scriitori, ca „lupi singuratici”, astăzi încearcă să-și rezolve propriile probleme literaturologice, tematice, ideatice etc. care cunosc o extindere mai generală. În mare, la Chișinău, ele țin de revizuirea și reînnoirea structurilor literare care au ieșit   mult prea prizărite din realismul socialist, iar în perioada de mișcări socio-populare pentru libertate și democrație chiar decăzuseră până la împelițări bubuitor-tribunarde, până la a da drept mare/măreață poezie oarece texte de cântece. E drept, texte mobilizatoare, dar nu întru creație, ci...

Astea fiind spuse până aici, aș reitera că eu, unul, cred că nu m-am pliat nici pe șaptezecism, nici pe optzecism, ci m-am format și am evoluat în spiritul unei modernități dintotdeauna, manifestată mai ales în secolul XX. O modernitate care nu a aparținut și nu va aparține vreunei/vreunor epoci istorice determinate, modernitatea fiind de fapt fluidul spiritual în flux neîntrerupt și doar în modificări necesare, în dependență de evoluția și registrul intelectual al timpurilor în care continuă și se manifeste. Iar semnalmentele sale au apărut totdeauna mai pregnant în creația artistică, unde sufletul înnoitor, contemporaneizator, e mai sesizabil.

În fond, din ceea ce știe, dar și presupune omenirea, totul ține de dialectică, una din legitățile căreia este negarea negației, care spune că noul neagă vechiul, luându-i aceluia locul, treptat acest nou ajungând el însuși vechi etc. Asta ține și de așa-zisă „ștafetă a generațiilor”, de modificarea și substituirea dialectică a gustului în cultură, muzică, literatură, în general în artă.