IMAGINI EXCEPŢIONALE

1922. Sigiliul de la intrarea în cavoul faraonului Tuntankhamun: a stat neatins... 3 245 de ani!

1900. Primul teleobiectiv din lume.

1981. Transportarea spre rampa de lansare a primului satelit cosmic indian...

1987, Alba Iulia. Strămutarea unui bloc de locuit ce avea greutatea de 7600 de tone.

PE MĂRI, PRIN ŢĂRI...

13-25.XI.1994

Din notele răzleţe din croazieră. La un moment dat, şi pe mult timp legănat de valuri, prinde a-mi bâzâi în memorie refrenul acela cu „Melancolie – dulce melodie”. Dar mă întreb: oare nu s-ar fi putut dramatiza niţel, cântându-se: „Ah, agonie – sfâşietoare melodie”.

Ion Buduca e cu un deget bandajat. Explicaţia: „A dat cu degetul într-o scandinavă înfundată”.

Rada Aleksandrova din Bulgaria despre colegii mai tineri: „O, ei sunt mai instruiţi ca noi, cei de cândva, alaţii la vârsta lor, însă nu cred că sunt şi mai talentaţi”. 

22.XI.1994

Ioan T. Morar, „caţavencist” ce e, pentru a se ţine într-o formă bună, o tot dă în calambururi. Unele din ele, improvizate când mergeam spre şi vedeam dinspre Pergam (de acolo vine pergamentul!), fost antic-grecesc, acum – tucesc. (De altfel, Morar se autodefineşte astfel: „Eu sunt stre-sarea şi piperul grupului”.)

*     *     *

Există poligamie

Şi pergamie,

Aceasta – numai pe hârtie.

*     *     *

Şi dacă ramuri bat în geam,

Eu sunt,  mândră,  la Pergam.

*     *     *

Din Pergam dintre ruine,

Eu scriu, mândră, către tine.

*      *       *

                       Lui Ştefan Acopian

De cum priveşte înspre Ararat,

Armeanul gândeşte automat.

(Trecând prin preajma unui lan de bumbac recoltat, prin care se răsfira o turmă de oi):

*      *      *

Mănâncă oile bumbac, –

Vă daţi seama ce lână fac?

            O altă expresie a sa: „Colindăm de-a lungul şi de-a destrăbălatul”.

Şi una de-a lui Adrian Popescu:

Nu are importanţă

Precum bobul de faianţă

O "COSMOGRAMĂ" DIN

            Leo BUTNARU

Cobaiul

Din timpuri imemoriale, pe aceste tărâmuri s-au întâmplat multe din cele pe care fiinţele de pe alte planete şi le mai doresc şi astăzi. Adică, s-au realizat noiane din visele, ipotezele, speranţele ce păreau, la început, demenţă curată, dacă nu chiar stare paranoică incurabilă, acest s-au realizat însemnând că aici, pe aceste meleaguri, ale noastre, până şi virtualitatea a devenit realitate. Spre exemplu, dimineţile, o parte din populaţia din metropolă şi nu numai – vreau să spun, în genere din localităţile de orice rang, – partea asta de populaţie nu mai merge la muncă în chip… real, adică – nu doreşte să se folosească de transportul public, – de metrou, să zicem; partea aceasta de populaţie, fracţionată în mii şi mii de indivizi, pur şi simplu se tele-cyber-reportează, în mod virtual – virtualitatea a devenit realitate, – se tele-cyber-reportează la serviciu. Adică, doar se gândeşte, ca scop, că trebuie să ajungă la locul de muncă şi, chiar în fracţiune de timp în care se gândeşte asta, – hop! – se şi pomeneşte la birou, în laborator, la aero-tele-report, cosmo-tele-drom, în vreo seră fantastic de frumoasă prin tot ce creşte în ea, la grădiniţă, şcoală, superioară şi hiper-superioară, la… la toate locurile care pot fi numite de muncă se pomenesc fiinţele cvasi-reale-cvasi-virtuale de pe tărâmurile noastre.

Mijloacele mass-media de pe aici scriau că preferinţa telereportării faţă de mijlocul obişnuit de deplasare are ca motivaţie şi un  factor psihologic, generalizat în cazul miilor şi miilor de locuitori, – factor special, destul de delicat, am putea spune. Vorba e că, fiind foarte sensibili, până la posibilitatea de a recepta starea de spirit a celorlalţi co-meleagişti¹, dimineţile ei sunt deranjaţi de ceea ce – în transportul public, pe străzi, oriunde – le recepţionează sensibilitatea conştiinţei lor hiper-cyber-sensibile. E un dezastru să simţi, să ştii cu ce sentimente apăsătoare merg cei mai mulţi co-meleagişti  la serviciu! Cum s-ar spune, se duc acolo de parcă ar avea ştreangul de gât!... Nu, nu le arde lor de serviciu, însă existenţa impune nevoinţele ei… Prin urmare, este îngrozitor să te pomeneşti în această stare aproape generalizară de nervozitate… temperată, tăinuită, dar nu şi de propria ta sensibilitate afectată foarte neplăcut de negativitatea animozităţii faţă de ceea ce înseamnă loc de muncă, de nedorinţa de a merge acolo, la serviciu…

Bineînţeles, intensitatea acestei stări de spirit transmisibilă de la ins la ins în mijloacele de transport în comun este cea mai intensă în orele dimineţii, de aceea, vă spuneam, unii locuitori de pe la noi preferă să se tele-cyber-reporteze la serviciu în singurătate şi, să zicem, autonomie emoţională, decât să suporte agresiunea încărcăturii negative emise de semenii lor chinuiţi de gândul de a merge – şi azi! – la corvoadă… Adică: of, mamă, iar mă-nhamă…

Însă după orele de vârf, înaintând spre amiază, încetul cu încetul, o atare stare de negativitate scade considerabil, pentru că cei rămaşi în afară, în oraş, au cu totul şi cu totul alte sentimente, alte stări de spirit, unele destul de agreabile – să zicem a celora care au făcut cumpărături reuşite sau care pur şi simplu se plimbă, aflaţi în concediu sau în turism; a celor care intră în sau ies din cafenele, baruri, sau  – pardon – bordeluri…

Iar seara… Seara e greu de definit starea pe care ai putea-o lega de reperele date mai sus, cele de dimineaţă, pentru că seara cei mai mulţi orăşeni se tele-cyber-reportează în masă, grăbiţi să ajungă acasă, să scape cât mai curând – într-o fracţiune de clipită! – de ceea ce înseamnă loc de muncă…

Eu însă, fiind reprezentantul unei profesii libere, adică şi a unui „loc de muncă” benevol şi cu plăcere asumat, nu sunt influenţat de atare stări de negativitate, decât în măsura în care ele îmi pot fi de imbold pentru a le descrie, a le transfigura sub aspect psiho-artistic, pentru ca să le fac parte componentă în vreo naraţiune, în vreo nuvelă sau, pur şi simplu, într-un text oarecare sau, şi mai simplu, – în textualism, inter(planet)textualism ş. a. Chiar aşa e, precum v-aţi dat seama: eu sunt un om al scrisului, al mărturisirilor personale, dar – fără falsă modestie fie spus – mai sunt „specialist” şi în recondiţionarea artistică a mărturisirilor semenilor mei, a timpurilor în care vieţuim. Astfel că, dimineţile, neforţat să merg, obligatoriu, la serviciu, uneori mă plimb prin oraşul cu străzile aglomerate suportabil, dat fiind că, precum vă spunea, o parte din populaţie preferă să se tele-cyber-reporteze, pentru a nu-şi face, involuntar, transfuzie de stări negative legate de nedorinţa de a merge la serviciu.

LERMONTOV - 200

Mihail LERMONTOV  (1814 – 1841)

Cântec rusesc

1

Zăpada cade smocuri, nu se cerne.

De ce frumoasa tânără se teme

Să coboare din pridvor,

S-aducă apă de izvor?

Ca un popă ce sicriu-l duce,

Aşa viforul cântec îşi zice

Din izvoade,    

Pe când sub lemnul de poartă,

Dulăul nărăvos lanţul şi-l roade

Şi latră…

2

Dar nu lătrat de câine-n lume,

Nu urlet de vifor a-ngropăciune

Trezeşte frică

În ochi ei de sticlă:

Drăguţul ei înmormântat cândva,

Mai alb ca neaua se va-nfăţişa

Pe înserate

Ca să-i spună: „Tu m-ai înşelat”

Şi inelul de logodnă, nesperat,

Să i-l arate!...

(1830)

*        *        *

Adio, deci, Rusie nespălată,

Ţară de domni, tărâm al robilor,

Rămâneţi voi, mundire-albastră pată,

Şi tu popor umil, supusul lor.

Caucazul, poate, ca un zid înalt

Mă va feri de zbirii tăi tehui,

De ochiul lor oriunde la vânat,

De-auzul lor – pe urmele oricui.

(1841)

În româneşte de Leo Butnaru

"CONTRAFORT" - 20 DE ANI

„O stare de spirit” – aşa se intitula editorialul primul număr al revistei Contrafort care apărea în octombrie 1994, încercând să răspundă aşteptărilor unei generaţii noi de scriitori basarabeni – generaţia optzecistă –, „surata” mai mică în ani a Generaţiei ’80 din România, de care ne simţeam apropiaţi şi solidari în opţiuni estetice şi existenţiale. Odată cu primul număr al Contrafortului, enunţam şi programul publicaţiei, pe care, ulterior, l-am sintetizat în două teze: promovarea spiritului critic şi sincronizarea cu literatura română contemporană. O revistă a creaţiei literare, o oglindă a vieţii culturale, o arenă a dezbaterilor intelectuale şi civice pe teme de larg interes pentru un public cultivat şi exigent.

Contrafort şi-a dorit, prin obiectivele sale, să completeze cu o „verigă basarabeană”, de respiraţie nouă – alături de Sud-Est Cultural –, salba de publicaţii de prim-plan ale culturii române: România literară, Contrapunct (prima serie), Convorbiri literare, Revista 22, Dilema, Orizont (Timişoara), Echinox (Cluj-Napoca) ş.a. Dar şi circuitul publicaţiilor din exilul românesc, cum au fost Agora şi Meridian (redactate de Dorin Tudoran în Statele Unite). Ulterior, atunci când elanurile tinereşti au trebuit să se încline în faţa vârstei biologice a redactorilor săi (atent supravegheată de tot felul de „amici” din lumea literară), am redefinit Contrafortul drept „revistă de literatură şi dialog intelectual”, păstrând liniile directoare ale programului nostru şi deschiderea faţă de toţi creatorii valoroşi din Basarabia şi România.

La ceas aniversar, „după 20 de ani” de la lansarea Contrafortului, invităm câţiva scriitori, colaboratori ai noştri de o parte şi alta a Prutului, să participe la o anchetă consacrată acestui moment important din biografia revistei, o anchetă mai degrabă reflexiv-evocativă. Lecţiile vieţii, inclusiv nefericita ruptură care a intervenit în 2013 (sistarea sprijinului financiar de către ICR) dând peste cap regimul firesc de apariţie a revistei – episod ale cărui consecinţe le resimţim şi azi –, spulberă, descurajează orice „abur festivist”, făcându-ne să privim cu un optimism moderat aventura ce se întinde în faţă.

– Cum v-aţi simţit în paginile „Contrafortului” şi ce înseamnă pentru Dvs. colaborarea cu revista noastră?

Leo Butnaru: M-am simţit şi mă simt primit cu prietenie, colegialitate, dar şi cu generozitate la „Contrafort”, unde, de ani mulţi deja, semnez o rubrică permanentă, „Cosmograme”, dar şi grupaje de poeme sau texte de opinie. Pentru un scriitor, e un noroc să aibă posibilitatea de a colabora la această revistă temeinică, serioasă, apreciată fără echivoc drept una dintre cele mai valoroase publicaţii ale contemporaneităţii/ spiritualităţii panromâneşti. Publicaţie de o orientare modernă, înnoitoare, însă care respectă principiile clasice: valoarea textelor, excluderea autorilor întâmplători, conceptul general de structurare redacţională elevat. Onorându-şi numele, inclusiv în simbolismul său (consolidare, întărire), „Contrafortul” este expresia sui generis a unui nivel înalt de ctitorie cultural-artistică, estetică de certă particularizare, când sunt îmbinate generozitatea cu criteriul valoric, solicitudinea cu rigurozitatea. Însă trebuie subliniat că această revistă modernă, elitară nu este doar un catalizator al modificărilor de conştiinţă artistică, un barometru al esteticului, ci are şi o implicaţie socio-ideatică în ceea ce anticii numeau res publica, periodic lansând chestionare/ sondaje tematice incitante, astfel punând umărul şi la construcţia comuniunii naţionale. Astfel că, prin complexitatea activităţii sale, „Contrafort” rămâne a fi un modul şi model de referinţă în complexitatea istoriei literare, socio-culturale româneşti contemporane, contribuind la crearea şi reflectarea acesteia, având asigurată deja o nişă de arhivă ce va atrage investigatorii din viitor, pe care îi vor interesa versantele, de împlinire şi de continuare, a două secole, XX – XXI. La distanţă în timp, se va înţelege importanta contribuţie a contrafortiştilor la configurarea totuumului spiritualităţii româneşti, în care revista noastră propulsează evenimente şi elemente din, în primul rând, Moldova Estică, spaţiu ultragiat de istorie, însă mereu vital prin creaţie, în creaţie, cu o anumită specificitate, cu nuanţări ceva mai altfel, însă fără a reclama rabat axiologic. Graţie „Contrafortului”, toate astea devin mai dinamice, mai accentuate, ca ideaţie, semantică şi valoare.

COLEGII ŞI PRIETENII MEI - SCRIITORII

În timp, am realizat sute de portrete-foto ale prietenilor şi colegii mei, scriitorii. Aici dau o mică galerie (52 de imagini), însă voi reveni şi cu altele. L.B.

Nicolae Prelipceanu

Lucian Vasiliu

Lucian Vasiliu şi Aurel Pantea

Vlasimir Beşleagă

Adian Popescu

UN MARE POET AMERICAN în revista

*     *     *

Negrii călăreţi veniră dinspre mare.

Zângăneau din suliţe şi scuturi,

Şi din copite potcovite, din pinteni mai băteau,

Cu urlete sălbatice în fluturări de plete

Învălurate-n vânt pe când goneau:

Astfel porni năvala Păcatului.

*     *     *

În pustiu

Văzui o creatură goală, bestială, care,

Chircită la pământ,

Îşi ţinea propria inimă în mâini

Şi muşca, înfuleca din ea.

Am întrebat: „Amice, e gustoasă?”.

„Amară e, vai ce amară e!”, răspunse creatura;

„Dar îmi place

Că este amară

Şi încă pentru că-i inima mea”.

*     *     *

Dumnezeu a creat corabia lumii cu mare atenţie.

Cu deosebită măiestrie modelă coca şi potrivi pânzele,

Deja ţinea în mâini cârma,

Fiind gata să o ducă la bun sfârşit.

Şi se-ndreptă din spate Dumnezeu,

Privind cu mândrie la cele făcute.

Dar, într-o nefastă clipă, din greşeală cineva-L strigă

Şi Dumnezeu se-ntoarse să vadă despre ce-i vorba.

Prinzând momentul, nava alunecă pe apă, lin, neauzit,

Viclean pornind a se-ndepărta pe căi necunoacute.

Astfel, etern lipsită de cârmă,

Ea pluteşte pe mări, din întâmplare

Intrând şi în portul progresului,

Supusă fără-a se-mpotrivi

Capriciilor oricărui vânt prostesc.

Şi mulţi din cei aflaţi în ceruri

Mai râd şi-acum pe seama acestei întâmplări.

DRUMURI, BIBLIOTECI: 1994

28.VIII.1994

Pe 13 august, când eram la Satu Mare, am auzit dramatica veste despre uraganul care a trecut peste raioanele Drochia şi Râşcani. Se spune că satul Sofia a fost pur şi simplu spulberat…

Motivele? Fireşte, cele naturale, decalajul dintre vipia terestră şi frigurile cereşti. Dar oare această parte de popor nu poartă şi ea o vină? Pentru că nu doreşte să se reîntoarcă la Patria-Mamă România; pentru că a pledat, la alegeri, tot pentru antihriştii de comunişti care, până acum câţiva ani, distrugeau bisericile, judecau şi întemniţau credincioşii, pentru că satele au permis să intre în altare, în sutane preoţeşti, păcătoşii – ca mai deunăzi, aceştia fuseseră… poliţişti, tractorişti şi cine mai ştie ce. O pedeapsă vine şi din cauza că, sosind timpul ca biserica să revină în albiile sale, cele româneşti, cinicii, bicisnicii şi obedienţii popi basarabeni pledează, în majoritatea lor, pentru jugul clerului rus. Oare nu sunt prea multe relele mincinoşilor, făţarnicilor alde S., care îngenunchează la mormântul lui Ştefan cel Mare de la Putna, apoi se dezice de românism, nefiind altcineva decât un coţcar antipatic şi… naiba să-l ia.

Consider că aceste calamităţi vin ca o pedeapsă, dar şi ca o preîntâmpinare pentru această gloată basarabeano-moldavă degradată, prostită şi ignorantă. Dar, îndură-Te, Doamne, şi cruţă-ne. Poate că ne revine credinţa în suflet şi mintea în cap…

Păi da, când nu cunoşti limba interlocutorilor, nici ei pe a ta, – apelezi la gesturi. Cineva, în România, povestind despre o vizită a sa la Moscova, conchide: „De cât am tot vorbit ruseşte, mă dureau mâinile”.

DIALOG OGNIAN STAMBOLIEV - LEO BUTNARU

                                                                     Nr. 36, 2014

SIMBIOZE ROMÂNEŞTI ÎN CONCORDANŢĂ CU SUFLUL ŞI PULSUL GENERAL-EUROPEAN*

– Care a fost momentul în care aţi avut primul contact cu literatura / poezia?

– Odată ce basmele, poezia obiceiurilor populare, a sărbătorilor de iarnă, folclorul oral în general, sunt considerate şi, pe drept cuvânt, literatură, înseamnă că acel contact s-a întâmplat de când mă ţin minte, de când am primele amintiri. Dar nu este exclus minunea/taina (…împărtăşaniei cu literatură) să se fi întâmplat mai de demult, deoarece cântecele de leagăn ţin şi ele de folclor, de arta rostirii şi a scrisului, iar melodiile de liuliuit  intră, probabil, în conştiinţa încă… inconştientă a copilului, chiar din primele sale zile, săptămâni, luni de viaţă pământească.

Aşa se face că şi până astăzi îmi răsună în… amintiri acele prime secvenţe de literatură incipientă, pură, care mi-au aureolat copilăria, fie îmbietoarele vorbe rostite cumva… artistic ale părinţilor sau ale bunicii Catinca, în seama căreia rămâneam, când mama şi tata erau plecaţi de acasă: „Tăpuşele, tăpuşele, mititele, frumuşele!”, „Huţa, huţa cu căruţa până la lelea Măriuţa”, „Gâd, gâd, gâdilici, gâdilici tot pe-aici!”, „Crenguţă, dă-mă huţa!”, „Lună nouă, lună nouă, taie pâinea-n două, ia-ţi şi ţie, dă-mi şi mie!”, „Joacă bine, Moş Martine, că-ţi dau pâine şi măsline”, „Iepuraş cu coada scurtă, a venit şi el la nuntă, s-a aşezat în capul mesei şi a mâncat turat miresei”, „Melc, melc codobelc, scoate coarne boureşti!”, „Cocostârc, stârc, n-ai văzut pe lelea-n târg?”, „Susai, susai, fă-te dulce, că te tai!”, „Auraş, păcuraş, scoate apa din urechi!”, „Cioară, cioară, cu făina-n poală, n-aţi un dinte de os şi-mi dă altul de oţel!”, „Vine moşu’ de la vie cu cireşe-n pălărie”...  – Să vedeţi – şi să auziţi! – deloc puţin folclor, poezie sadea ne-a pigmentat intrarea în lume!... Îţi spun asta în româneşte, fiind sigur că există analogii şi în folclorul bulgar, pe care le poţi utiliza aici. În genere, copilăria mi se pare vârsta cea mai… internaţională!

Da, e multă literatură, poezie adevărată în/ din acea epocă în care, odată în viaţă, cum s-ar spune, îţi este dat să fii mai mult decât om – să fii Copil! Cel care, în genialitatea lui de până la 3 ani, deprinde, învaţă, însuşeşte, în mare, lumea: se zice că, până la 36 de luni de existenţă, pruncul „acaparează” cu aviditate, cu nesaţ cam 60 la sută din toată ştiinţa care-i va fi necesară în viaţa de om matur.

Apoi mai era şi o literatură nescrisă, nerostită, care îmi oferea mai mult spaţiu, mai multă acţiune, mai multă aventură, mai mult bine şi frumos! – ea se întâmpla din abundenţă pe tavanul iatacului în care îmi aveam patul – pe ecranul de var al acelui dreptunghi de sus fantezia şi-a proiectat miile de filme! O, cinemateca mea de aur!... Cinemateca fanteziei şi viselor copilăriei!... Iar, precum se ştie, şi „cinematografia” are la bază un scenariu, un fel de literatură… Aveau multă literatură în ele – teme, subiecte, dialoguri etc. – şi jocurile copilăriei noastre, nu? Erau şi ele nişte scenarii sau mici piese în care noi, gâgâlicii, eram şi autori, şi personaje. Dar parcă nu erau impregnate, să zic, de literatură şi şezătorile celor vârstnici, la care, până să ne prindă somnul, asistam şi noi, copiii? În mare, conform… literaturii, dramaturgiei, se desfăşurau şi horele, nunţile, cumetriile, înmormântările din satele copilăriei noastre.

__________________ 

*Dialogul a fost prilejuit de apariţia în limba bulgară a antologiei de poezie a lui Leo Butnaru „Jefuindu-l pe Picasso”. Interlocutorul este eminentul traducător şi estetician Ognian Stamboliev care, decenii în şir, a familiarizat cititorul bulgar cu creaţia lui Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Marin Sorescu, Nichita Stănescu, Mircea Eliade, Matei Vişniec etc.

 Apoi a fost ziua oficială, în care am pornit la cartea – carte: 1 septembrie a anului 1955 când, cu nesigurele învăţăminte ale propriei mele experienţe de viaţă, venisem în faţa celor dintâi pripoare ale ştiinţei de carte… conştiente, nu aşa, la întâmplare, din pretutindenea liberalei şi liberei infantilităţi; trepte pe care, mai întâi, încerci să salţi, după care învăţătorul te îndeamnă să le asaltezi.  

Prin urmare, mamele şi taţii, ţărani crescători de pâine, îşi încredinţau odraslele învăţătorilor, meniţi a fi crescători de oameni.

Deci, primul contact cu literatura scrisă mi l-a asigurat chiar Abecedarul care, şi azi, prin consecinţe directe sau implicite, are darul să rămână un bun curent, la zi. De acolo pornea scrisul, cititul! Ţin minte cum, sub creionul meu – aşa se începea atunci, cu mina bine ascuţită, nu cu stiloul (până la pix nu se ajunsese; pur şi simplu, atare unealtă încă nu fusese inventată) – fixam, urmăream cu atenţie de ceasornicar acele câteva clipe în care litera pe care o încondeiam era un fel de... desen animat dat ralanti. Da, caligrafierea unei litere – cel mai scurt film de desen animat, căruia tu, copilul, îi eşti regizorul, făptuitorul.

ISTORIE (ŞI GEOGRAFIE)!

SIMONA HALEP A ÎNVINS-O LA SINGAPORE PE SERENA WILLIAMS: 6-0 (!), 6-2!

       Comentatorii sportivi din lume scriu că a fost un meci istoric. Aşa e. Dar şi geografic, zic eu. Amintindu-mi că am tradus un superb poem de  Aleksandr VERTINSKI  (1889 – 1957) care, parcă, vine la temă; vine şi se duce spre Singapore. E o traducere care, implicit, i-o dedic şi Simonei. Să ajungă campioana campioanelor!

TANGO „MAGNOLIA”

În Singaporele banano-lămâios

Când plânge-ncetişor mare şi ocean

Şi-mprăştie prin orbitor azur

De păsări caravane, duse-n van,

În Singaporele babano-lămâios

Când inima de pace vă e cuprinsă

Încruntând sprâncene negre-sinilii

Dumneata te plictiseşti, distinsă...

Şi amintindu-ţi, tandru, cerul cel

Din alte lumi, de mai sau iunie,

Cuvintele-mi şi-alintul care au pierit,

Dumneata, Yvetta, plângi neogoit,

Crezând că melodia noastră s-a sfârşit,

Iar inima este un sloi fără iubire.

Şi amuţind la ţipătul de papagal

Mai să cădeţi, Yvetta, în neştire –

Precum magnolia sălbatică în floare,

Plângeţi, Yvetta, – cel cânt nu s-a-ncheiat,

Că vara asta rătăcită-n larga lume

Peste orizonturi deja s-a spulberat!

În Singaporele şofrăniu, sub lună,

Când bananiere se frângeau în vânt hoinar,

Dumneata visezi, pe-o blană pală-ntinsă,

Sub urlet de maimuţă, şuier de canar.

În Singaporele babano-lămâios,

Sunând brăţări, inele, salbe de arginţi,

Mândră magnolie a tropicului veşnic,

Ştiu, Yvetta, ştiu – încă mă mai iubiţi.

(1932, Basarabia/ România)

Traducere L.B.

ENKIDU - CEL CARE OCROTEA, NU UCIDEA LEI

Acum câteva zile, la o lansare de carte, un coleg divaga ceva confuz despre vechea poveste cu Enkidu care, împreună cu Ghilgameş, ar fi ucis lei etc. E o ideea îndoielnică, irelevantă, dacă e pusă în raport cu faptele lui Enkidu de ocrotitor al fiarelor/ animalelor. Este curios de ce nu iese în prim-plan parte luminoasă a sufletului şi vieţii acestui celebru personaj de epopee, Enkidu…

Încercând să accentuez tocmai nobleţea lui Enkidu faţă de natură, cu toate ale ei, reproduc aici un fragment din volumul meu „Eseuri din secolele XX–XXI” (Iaşi, 2013, p. 328 – 330). Acesta e:

…ca într-un post-scriptum, să  ne referim la un... epigraf pus de Nichita Stănescu poemului său Enkidu, în care Ghilgameş spune: „A murit Enkidu, prietenul meu, care ucise cu mine lei. (Din poemul Ghilgameş).” Nu sunt sigur că extrasul e cu adevărat din eposul în cauză, – cel puţin eu unul, citind câteva traduceri diferite, nu am dat de el, – pentru că, din contră, leii erau prietenii lui Enkidu, precum se înţelege chiar din capul Cântului al IX-lea: „Neîndestulându-şi inima cu-atâta bocet, Ghilgameş fugi în pustiu. Căzând pe creasta dunelor de nisip, se prăpăstui în uitarea unui somn adânc, visul însă nu i-l readuse pe Enkidu. Trezindu-se de la răget de fiare, el văzu cum leii se zbenguie, se joacă, asemeni unor căţeluşi.

Enkidu. Statuie de la curtea regelui asirian Saragon al II-lea 

( probabil 722-705 î.H.). 

Precum se vede, Enkidu ocroteşte, nu ucide lei.

– De ce oare nu cunoaşteţi şi voi durerea? se adresă Ghilgameş leilor. Unde e prietenul vostru cu care vă înghesuiaţi la adăpat? Unde-i Enkidu, care v-a tot salvat, distrugând capcane?

Neauzind răspunsul leilor, Ghilgameş înşfăcă securea, căzând ca o săgeată între lei, răpunând uitucele fiare”.

  Iniţial, se mai spunea că: „trebuie trimisă o desfrânată, pentru ca să-l seducă pe împăroşatul ocrotitor al fiarelor. Mirosul orăşencei va îngreţoşa animalele, îndepărtându-le de om”. (Femeia stricată se numea Shamhat, ceea ce, prin analogie lingvistică, mă duce spre o sintagmă ludică: Şah-mat-a desfrânărilor!)

Figurinele de argilă, basoreliefurile îl înfăţişează pe Ghilgameş ce ţine strâns (înşfăcat!) de gât sau de grumazi un leu sau o pereche de lei, astfel reprezentând simbolic dominarea de către omul-zeu a naturii sălbatice. Imaginea a intrat în iconografia tradiţională, chipul eroului mesopotamian fiind preluată de grecii antici şi răsplămădit în cel al lui Herakles, considerat nimicitorul leului monstruos, mai apoi chiar înveşmântat în pielea acestuia.

Însă Enkidu, fiul naturii, cu care se înfrăţise Ghilgameş, poate fi considerat un proto-Mowgli, amicul fiarelor pădurii, asupra căruia nu a mers ca vânător nici de unul singur, nici împreună cu partenerul de destin. Iar în poemul nichitastănescian doar în adânc subtext se poate presupune oarecare afinitate implicită cu personajul mesopotamian, numele căruia e pus de titlu, şi cu fratele-mai-mult-ca-prietenul său Ghilgameş, dat fiind că, în ultimul pasaj, textul e şi el precum un imn virtual despre prietenia ideală: „Ieşi din cort, prietene, să stăm faţă-n faţă,/ privindu-ne, să tăcem împreună, mereu întrebându-ne/ în sine celălalt dacă e,/ şi cum pe sine însuşi se simte”. Însă ultimele două versuri sunt de un scepticism discret (oricum, moartea face ca prietenia să nu dureze veşnic!), venind şi ele în surprinzătoare, abruptă deturnare de „bine şi frumos” spre trist şi adumbrit, cum se întâmplă de mai multe ori în poemele lui Stănescu: „Joc de-a rostogolul, cu pietrele,/ de undeva stârnite, spre altundeva”. E aici, în a şaptea parte a poemului, un scepticism-ricoşeu, al doilea, de fapt, după cel din partea a IV-a în care, personalitatea-Nichita-Stănescu, individualistul inevitabil – artistul nu poate fi altcumva – „polemizează” cu Sin-Leche-Uninni vrăjitorul, cel care a şi povestit, peste veacuri, lumii despre Atoatevăzător (Ghilgameş), spunând – poetul nostru – că: „o, prietene, asemenea fiind altcuiva,/ eu nu voi mai fi, căci un lucru asemenea altuia nu există./ Ceea ce e unic el însuşi se doare pe sine, măsurând ca la toane,/ în munţi, trecerea timpului,/ ştiindu-se singur,/ schimbând cu jur împrejurul lui nume de lucruri”.

Fragment din Epopeea lui Ghilhameş pe argila sumeriană 

Însă merită să revenim asupra pilduitoarelor fapte de caritate ale lui Enkidu (la Stănescu: Enghidu) care, după ce îmblânzi fiarele, se pomeni în mai mare dificultate când veni vorba (şi timpul) să-l îmblânzească pe regele Urukului, ce-i devenise frate de nedespărţit. Astfel, la un moment dat, zicând că le-a sosit şi cedrilor sorocul de-a fi doborâţi, Ghilgameş loveşte cu securea în ei. „Pădurea de cedri se cutremură. Acoperindu-şi faţa cu palmele, Enkidu se prăbuşi la pământ.

– Ce faci tu, frate al meu?! Trup viu nenoroceşti. Eu simt miros de sânge. El e-asemeni sângelui de om, doar că de altă culoare”. Astfel, deja în primordialitatea civilizaţiei (floro-fauno)  umane apare o idee extrem de importantă pe care, din secol în secol, din mileniu în mileniu, aveau s-o relanseze alţi şi alţi poeţi şi cugetători – ideea păgubitorului antagonism dintre om şi natură. Pe stră-îndepărtatele orizonturi ale acelor timpuri ideea mi se arată atât de grandioasă (şi perspicace!), încât nici nu mi se pare necesar a o coborî la deja atât de banalizata semnificaţie a noţiunii de „ecologie”; o idee de acum patru-cinci mii de ani ce spune mult mai mult decât 4–5 mii de tomuri de filozofie ce aveau să fie scrise ulterior...

    L.B.

ACUM 20 DE ANI

21.VIII.1994

ÎPS mitropolitul Antonie ne-a luat să-l însoţim la sfinţirea unei biserici din Turnu Roşu (vreo 24 de kilometri de la Sibiu). La intrarea în comună, mitropolitul opreşte maşina, aşteptând. De la un moment încolo – parcă impacientat, parcă supărat. Peste vreo 20 de minute, apar câţiva călăreţi în haine naţionale, cu buciume. Aha, au întârziat să întâmpine mitropolitul, fapt pentru care sunt mustraţi de acesta. „Înalt Prea Sfinţite, iertare, noi aşteptam în celălalt capăt al satului”. „La intrare, nu la celălalt capăt…” În fine, alaiul, automobilul negru escortat de călăreţi, trece prin comună.

A urmat sfinţirea unei bisericuţe miniaturale. Aici va fi întemeiată o nouă mănăstire, căreia urmează să i se găsească un nume, deoarece deja există o mănăstire Turnu Roşu.  (Pe timpuri, localitatea se numea Porceşti, toponim la care locuitorii au renunţat fără regrete.) O masă la care se produce un cor – excelent! – de vreo 12 preoţi; voci puternice, răspânditoare spre defileul Oltului. 

La hirotonisirea unui econom şi a stareţului mănăstirii (încă fără nume), ÎPSS mitropolitul Antonie exclama şi: „Vrednic este!”, şi „Axios!”, şi „Dignus est!”. La Putna, se spunea doar româneşte.

Îl întreb pe ÎPSS care e următorul rang după econom: stavrofor = purtător de cruce.

22.VIII.1994

Trenul Sibiu – Bucureşti. Pe lângă Comarnic (brazi înălbiţi-brumaţi de praful de ciment sau de ce o mai fi el care se depune din atmosfera poluată!). Intră controlorul, o doamnă, în vagonul clasa I. Doi tineri stau la un geam din pasajul de trecere. Doamna le cere biletele. Biletele nu corespund clasei. Doamna: „Hai, la dreapta sau la stânga, că e mai aproape!” Tinerii se cam codesc. Controloarea: „Măi, voi aţi făcut armata?!” „Făcut”. „Păi, ce vă mocoşiţi? N-auziţi? – La stânga, şi mai repede!... He, dacă vă mişcaţi aşa şi în armată, vă împuşcau ăia… Duşmanii vă împuşcau pe voi, pe noi, şi – gata!... Hai, hai, iute la stânga, spre ieşire!”

POEME DIN

Înainte de somn

Apus deja potolit

sieşi supus.

E mai mult spectru

decât pară.

Şi în desenul cosmic prinde să-ţi pară

că vezi scoasă înainte de somn

şi pusă într-un fabulos pahar cu apă

o supra-uriaşă proteză dentară.

Cine o fi venerabilul, bătrânul Domn

pregătit de adâncile soamne?

Poate chiar Tu, Doamne ?...

27.VI.2013

Dicţiune

Dar

de la un moment încolo

Demostene nu a mai reuşit

să-şi perfecţioneze dicţiunea

în locul pietricelei folosindu-se

chinuit

de dinţii pe care i-i dezbătuse

tiranul bâlbâit….

29.IV.2013

Sus

Pe culmile Parnasului

ca şi pe culmile disperării – zeii

muzele

gheaţa

şi o concentraţie de poezie în sânge

depăşind nivelul

compatibil cu viaţa…

16.IX.2013

Însemne

Pentru a vă imagina cum arată

o inimă în suferinţă… – e toată

dungată

de linii-linioare ce aduc a zgârieturi

de parcă cineva

a tot aprins

a tot aprins chibrituri de ea…

14.IX.2013

Oblic

În amurg

de jur-împrejurul Turnului din Pisa

înclinat în talie

sunt oblice umbrele toate

ba chiar ţi se pare

că-n deplina asta oblicitate

cel mai drept e totuşi Turnul din Pisa

pe când înclinată-n talie

ar fi restul – întreaga Italie.

19.VI.2013

L.B.

CIRCUIT 1994

5.VIII.1994

La Galaţi, împreună cu colegul Nicolae Leahu. De la Radu Moţoc aflăm despre părintele-arhimandrit Pandele, cu atingeri de inimă basarabene, stareţul reînfiinţatei mănăstiri gălăţene Mitoc.

6.VIII.1994

Cu dnii Moţoc, Pădure, directorul economic al Combinatului Siderurgic, traversăm Dunărea cu bacul, ajungând în Dobrogea. Satul Două-şi-trişti (23) august. O turmă de capre – cea mai numeroasă alcătuire de atare patrupede văzută de mine vreodată. Pe stânga – cetatea romană (cu substraturi getice) Dinogeţia, sec. III e. n.

Mănăstirea Cocoşu, apoi cealaltă mănăstire – Celic Dere (Pârâul de Oţel) şi o a treia, Saon. În prima şi a treia, bisericile în îndelungat timp de consolidare. Sunt primele mănăstiri dobrogene vizitate, despre care, până azi, nu aveam ştire.

Revenim la Cocoşu, unde prânzim. Pelerinaj de enoriaşi, azi fiind Schimbarea la Faţă. Pe albul chiliilor monahale sunt aplicate, din tablă neagră, literele unor versete din Biblie. 

La masă, în trapeză, împreună cu stareţul mănăstirii Gherontie Ştefan, originar din Fălticeni. Fără scrupule morale deosebite; a pierdut vocea aproape total. Zice că-i presupuneau un cancer. Slavă Domnului, chiar şi analizele din şira spinării au demonstrat că nu-l are. „M-au controlat până şi de sifilis”, zice arhimandritul, adăugând: „Mamă-sa pe gheaţă”. Mai apoi, după masă, la un whisky, spune şi un banc cu falusul. De, ştie părintele ce ştie.

(Paranteza e pentru a aminti că în cartea de impresii de la Mănăstirea Celic Dere inscripţia noastră e despărţită doar de o altă inscripţie de cea a Leonidei Lari, care vizitase locaşul pe 13 iulie a. c. Nu i-am citit impresiile şi cred că nu am făcut tocmai bine.)

Aşadar, rămăsesem la mai lungile taclale cu părintele arhimandrit la sticla de whisky. Apare şi doctorul de gradul I Chiriac de la Târgovişte. E pensionar. Se vede că se cunoaşte bine cu stareţul. Şi musafirul e moldovean, de la Bacău. Până în 1944, a făcut seminarul, apoi o şcoală de cântăreţi. Apoi a terminat medicina, profesând chirurgia.

[Altă paranteză: arhimandritul Ştefan citeşte impresiile pe care le-am lăsat în cartea oaspeţilor. Şmechereşte, în loc de „cuvioşii slujitori (ai locaşului)” citeşte: „cucoşii slujitori”, zâmbind în barbă.]

În drum spre Dunăre, îi rog pe dnii Moţoc şi Pădure să trecem pe la Dinogeţia. Nu ne abatem decât un kilometru de la drumul de bază. La cetate, ne întâmpină paznicul care ne dă pe mâna profesorului Barnea, cel ce conduce cu cercetările arheologice. Ziduri, castru, casa comandantului, turnuri în formă de potcoavă.

În perimetrul fostei cetăţi, menţionate încă de Ptolemeu, – şi urmele unei bazilici bizantine. Impresionant. Ca şi la Olvia (Oceakov), la gurile Niprului, acum circa 10 ani.

Concluzie după spusele profesorului Barnea: săpăturile sunt conservate din cauza lipsei fondurilor băneşti şi a braţelor de muncă. Ad hoc, inginerul Moţoc propune ca Asociaţia pro Basarabia şi Bucovina să caute finanţe, pentru a asigura aici prezenţa a 10 studenţi basarabeni care, timp de o lună, ar dori să participe la săpăturile arheologice. Să dea Domnul ca, până la anul, prin iulie, când trebuie să vină echipa, să nu fie uitată această iniţiativă înţeleaptă. La despărţire, îi spun dlui profesor: „Pentru ca să entuziasmaţi studenţii basarabeni, să le spuneţi că faceţi nişte fortificaţii contra ruşilor”. Înnegurata vorbă de duh îşi are, totuşi, şi un efect de destindere.

Pe la ora 21, 30, „aureolaţi” de roiuri de ţânţari, trecem Dunărea spre Galaţi.

Note răzleţe: Dinogeţia e situată la 2-3 kilometri de localitatea Gărvan, 11 km de Galaţi, la vărsarea Siretului. Deci, nu departe de Giurgiuleşti.

Mănăstirea Celic Dere a fost fondată de călugărul basarabean Atanasie Lisavenco.

Măicuţa care ne era ghid – cu ochi albaştri şi păr negru. La mănăstire e de la 18 ani.