INSTRUCTIV, "OBIECTIV", SAU DOAR... DISTRACTIV?

Domnul Ion Lazu, prozator, eseist, poet, născut în ianuarie 1940 într-o comună de pe malul Nistrului, apoi ajuns absolvent al Facultăţii de geologie-geografie a Universităţii Bucureşti, îşi aplică – cu acribie şi multă ingeniozitate! – cunoştinţele şi abilităţile tehnice în domeniul cu atâtea „alunecări de teren” ale subiectivismului/ relativismului literar artistic, unde se arată un geolog-prospector în „geografia” unui sondaj mai special, care ceruse unora din cei ce fac parte din lumea noastră scriitoricească să se dea, individual şi punctual, cu părerea despre 10 eventuali colegi demni de a deveni membri ai Academiei Române. Eu unul demult nu am citit un text detectivistic atât de captivant, pe care vi-l propun şi domniilor voastre.

l.b

Ion Lazu:

TOP CONTE 10 PENTRU ACADEMIE

Ce-ar putea fi mai incitant pentru cititorul-scriitorul dezabuzat al acestui început de primăvară decât un top al scriitorilor consideraţi că ar merita să fie chemaţi la Academie, mai ales dacă acest top este alcătuit pe baza opţiunilor scriitorilor-confraţi de suferinţă literară?! Poate fi el relevant?, ar fi prima reacţie, care să aducă la temperaturi suportabile o temă care stă să dea în clocot. Şi de ce nu?! Îl întrebi pe vreun confrate cum vede el lucrurile în această privinţă – sau nici măcar nu aduci vorba despre aşa ceva –, iar el începe să-şi detalieze lista opţiunilor proprii, să-şi desfăşoare argumentaţia, jinduind poate el însuşi, în secret mare, laurii academici… Faci ochii mari… îţi dai brusc seama că eşti tu însuţi interesat în cel mai înalt grad, chit că nu conştientizaseşi. Dar ce vrei mai mare pleaşcă decât să afli aşa-deodată care este starea… academică a scriitorimii române, însă nu dedusă din bănuieli şi prepusuri, ci doar aruncându-ţi privirile pe cele câteva pagini ale ultimului număr din Contemporanul.  Vei constata, de vrei sau nu vrei să recunoşti, că aplecat asupra listelor, te-a apucat marea bâţâială: trepidezi din toate încheieturile... Ei, doamne! Dar ce avem aici? (Redacţia Contemporanului, această scriitoare Aura Christi, mereu în miezul chestiunilor arzătoare, te-a înhăţat o dată în plus, ţi-a focalizat întreaga atenţie…)  Avem nu  una sau două sau cinci sau zece opţiuni (toate sub semnătură!), ci avem un număr de 52 scriitori care răspund anchetei (se votează între ei şi pe protectorii lor, iar nicidecum vreo plevuşcă…), îşi fac publice preferinţele, ierarhiile personale, dau pe faţă tot subiectivismul în receptare, în aprecierea, în evaluarea scrierilor din contemporaneitate. De data asta nu mai este vorba despre cărţi, despre opera, care să fie premiate, ci direct despre oameni, despre mari personalităţi, meritând să intre la Academie. Cutare votant înşiră un număr de 10 scriitori. Pe cine pune în capul listei? Cine este următorul? Câţi mai poate înşira fără să uite şi să nedreptăţească pe vreunul dintre scriitorii pe care îi preţuieşte, pe care îi ţine foarte sus în aprecierile sale?

ÎN MEMORIA "FALNICULUI DERVIŞ"

UN AUTOGRAF DE ACUM 28  DE ANI

Din Jurnal

23.08. 1984

Ieri – deplasare la Bălţi, să oglindesc [pentru Literatura şi Arta] manifestările din cadrul zilelor lit. sovietice. În grup [Ghevorg] Emin [Armenia], [Oljas] Suleimenov [Kazahstan], Veaceslav Kuprianov [Rusia], Sianuş Ahmed-Zade, Muhammad Ali [Uzbekistan], David Samoilov [Rusia[, alţii. De la noi – Ion C. Ciobanu, [Vladimir] Beşleagă, [Aureliu] Busuioc.

Într-un fel, ne-am împrietenit cu Kuprianov. Am luat de la el câteva poeme pentru eventuale traduceri. Îi vine greu – versul liber încă nu are libertate în poezia rusă contemporană. Mi-a dăruit cu autograf cartea pe care a tradus-o din [creaţia lituanianului] Vytautas Karalius.

La librăria „Prometeu”, cineva găseşte un exemplar din volumul lui Nichita Stănescu, tradus în ruseşte. Ghevorg Emin se întristează – nu găseşte şi el unul. Zice că traduce din poezia lui Nichita, pe care îl numeşte „derviş falnic”. Ţin minte că s-au cunoscut în ’76, la precedentele zile ale lit. sovietice în Moldova. Dimineaţă, îi telefonez, spunându-i că i-am adus exemplarul dorit. Îmi mulţumeşte, dăruindu-mi la rându-i cărţulia sa de versuri, apărută în ’77 în colecţia [revistei] „Ogoniok” (…)

Da, la Bălţi, Emin cântă, face o mică slujbă religioasă în fosta biserică armeană, actualmente – sală de expoziţii. Sianuş repetă des că Busuioc trebuia să se facă actor de cinema, iar Emin – slujitor al bisericii.

Oljas Suleimenov – discret, sobru, dar, se simte, neliniştit, oarecum agresiv, însă relativ bine camuflat. Nu pare a fi din cei predispuşi prieteniilor.

*      *        *

Autograful e următorul: "Lui Leo Butnaru - această carte în schimbul unui cărţi bune de Stănescu. 1984.VIII.23, Chişinău".

Un ecou pe linia Moscova - Sankt-Petersburg din revista:

Deti Ra (Copiii lui Ra), nr. 3, 2012.  Un material comentând şi anunţând că revista Zinziver, nr. 1, 2012, oferă cititorilor săi versuri de mai mulţi autori. Printre ei e şi Leo Butnaru: „…Poemele lui Leo Butnaru sunt prezentate în traducerea autorului român şi a lui E. Stepanov. Butnaru este un poet ieşit din comun, şi deoarece poartă în structura sa însemnele codului poetic general european păcat că exegeţii noştri în vers liber să nu-l trateze cu toată atenţia lor (…) Versurile lui Leo Butnaru (chiar şi în traducere) ne oferă posibilitatea să ne apropiem de modul specific de a gândi, de mentalitatea unui locuitor din îndepărtata Românie”. Urmează versurile citate din poemul „Trenul saţietăţii”:

În sfârşit

ultimul eşalon al foamei

fu înlocuit cu întâiul tren al saţietăţii.

La controlul de rigoare se dovedi

că nimeni dintre călători acestuia nu are asupra sa

vreo carte.

– O.K.! conchise un oarecare şef.

Dă-i drumu’!

Şi prelung-sinistru ş u i e r a l o c o m o t i v a

ş u  i e r a l o c o m o t i v a  ş u i e r a l o c o m o t i v a…

Autorul textului de prezentare e Vladimir Korkunov, un reputat critic din Federaţia Rusă. În rest: „Zinziver” (anume aşa), după numele unui poem celebru de Velimir Hlebnikov, apare, variantă de hârtie şi electronică, la Moscova şi Sankt-Petersburg, iar revista „Deti Ra” (Copiii lui Ra) – Ra în triplă ipostază:

1)      Zeul Soarelui la egipteni;

2) Numele râului Volga în străvechime;

3) „RA” – Russki Avangard (Avangrada Rusă); cu apariţie la Moscova, variantă imprimată şi electronică.

Cronicar

Blogurile inteligente confirmă: Dar din dar se face rai (de cultură...)

l. b. Cu bucurie şi mulţumiri preiau de la prieteni - spre prieteni readresându-le - următoarele:

Revista Fundațiilor Regale pe Internet  http://digitool.dc.bmms.ro:8881/R/DV34K9LFXHF47YBT4K3G6KML28YC1VT6XHFQ3R4CJCY5QUCQRC-02898?func=collections&collection_id=2581 Publicarea revistei începe cu numărul din martie 1934, în care semnează George Topârceanu, Gala Galaction, George-Mihail Zamfirescu, Constantin Noica. Comitetul de direcție al revistei era compus din Ion Alexandru Brătescu-Voinești, Octavian Goga, Dimitrie Gusti, Emil Racoviță, Constantin Rădulescu-Motru și Ion Simionescu. Redactorul  șef al publicației era Paul Zarifopol. Revista a fost publicată de Fundația pentru Literatură și Artă “Regele Carol al II-lea”. Materialul înmagazinat electronic pe site-ul Bibliotecii este vast și sper să folosească tinerilor cercetători, precum și tuturor celor care doresc să cunoască extraordinara efervescență culturală și științifică a perioadei interbelice.

 

21 martie: ZIUA MONDIALĂ A POEZIEI

Leo BUTNARU

Regula generală

Poezie

dulce-amară

pe nimeni nu l-ai făcut

cu adevărat fericit

ci doar

(mulţam şi pentru atât)

mai puţin nefericit

l-ai făcut.

(8.III.1988)

Vocativ

                        Hermes, pies i gviazda.

                                      Zbignev Herbert

                              

În timp ce gândeam că e dificil să fii Hermes

să ai aripi la picioare

ceva mai sus de călcâie lângă oul-gleznei

unul din inconveniente simţindu-l chiar la

cea mai banală trecere printr-o

mahala oarecare unde

cine ştie ce javră jigărită

te-ar putea încolţi de zeieştile-ţi atribute

în timpul ăsta de abatere mitologică

îi văd pe ăia cu Pegaşii

văd legiunea lor care alcătuieşte cavaleria uşoară a

poeziei

şi pe ceilalţi îi remarc - pe

infanteriştii Parnasului

pe teluricii pedestraşi jertfitori în

numele unei victorii care-i interesează

pe atât de puţinii patrioţi

ai Universului. În timp ce mă gândeam la

Hermes Trismegistos

în variabila sa ipostază de

ocrotitor al scrisului şi purtător de veşti

şi cum Hermes cu aripi de laur la tâmple  nu se arăta

nu se arăta nu se arăta! mi-am zis

să aflu vestea care mă interesează de la cavaleriştii sau

pedestraşii Poeziei

strigându-le: „Hei! Care dintre domniile voastre ştie

ce mai face Nichita Stănescu?!”

                                                      Şi mi-a răspuns

întrebând la rându-i

un infanterist arătos: „Care anume?”

„Cel blond ca un înger”, am precizat. “A-a! Păi el

e îngerul de pază al lui Vergiliu. L-am auzit cum

pe când trecea prin nişte cercuri infernale

i se adresă latinului: Tu călăuz

tu domn şi tu maestru”.

(10.IV.1994)

Poemul de identificare

a propriului său protector

                                N-am uitat nici de (…)

                               Sfântul Pafnutie, Sfântul Ioan Scărarul,

                               Sfântul Sisoie, Sfântul Ermolaie,

                               Sfântul Terapont…

                                                                    Ştefan Baciu

Sfinte Terapont ocrotitor al

poeziei terra-pontice-euxine a poeţilor români

te implor să n-o faci de oaie

precum Sfântul Ermolaie

care a uitat că i s-a dat în cerească grijă

politica aceasta carpatină ce miroase a

laptele caprelor nărăvaşe din Bucegi după care

căprarul aleargă forfotind de înjurături cu

dumnecaţi şi papuceii diverselor divinităţi.

Sfinte Terapont reazem al

poeţilor români din Terra-pont-euxină

pari a fi unica sanctitate ce ştie că poezia

este zona de tropice a acestor suflete care

rând pe rând nu cred să înveţe a muri vreodată

zona abundenţelor de tot felul – cu

jungle de semnificaţii cu

îndoieli luxuriante

uneori dadaiste şi

lianele desperărilor din care maimuţe clinice

încovrigesc ştreanguri

arătându-ni-le cu subînţelesuri. Dar

poeţii rezistă  tentaţiilor macabre

unii dintre ei – o ştii prea bine

Bunule Sfinte Terapont – chiar

din unealta supliciului bahic şi-au făcut

pahar pentru candelă

reîntorcându-se la psalmii poeziei care

în egală măsură merg spre zeu şi

spre om efemer – acesta

stârpitor de singurătate prin harul ctitoritului

oarecum mai norocos decât zeii noştri de tranziţie la

ei înşişi

nepreocupaţi de evoluţie ci de

statornicie cică preocupaţi drept clişeu multiplicat la

xeroxul albastru al Cerului. Auzi-mi ruga

şi iartă-mă pre mine maculatul că

te-am decretat Sfinte drept părinte proteguitor al

merituoasei dar nedreptăţitei Poezii Române în care

îndrăznesc să cred că se află şi inima mea cum

în mijlocul unei uriaşe rodii una din seminţe se află între

două elipse împurpurate… însângerate…

(14.IX.1996)

Acces

Un permanent acces spre ceva inaccesibil – Poezia

ca un plin ce caută alt plin

în sine însăşi

ca propria sa re-întâmplare

ca propria sa re-splendoare.

Poezie! Poezie! strigai

pentru a face legătură între

haoticul miracol al pre-naşterii şi

miracolul de apoi

al nopţii nopţilor

al morţii morţilor.

Poezie, poezie! strigai a doua oară

după care

Dumnezeu vorbi o singură dată

şi eu de un milion de ori ascultai

de fiecare dată rămânând

în unicul spaţiu al Adevărului

mereu în mine şi totdeauna

deloc lesne de priceput

                                     Poezie...

(11-12.VI.1998)

Ea şi coperta a IV-a

Din cărţile mele

poezia i se adresează lumii:

„Sunt aici împreună

cu cobaiul meu”, zice

scoţând degetul printre file

                                            şi

arătând spre poza mea

de pe coperta a IV-a.

(20.VIII.2005)

Pasărea raiului

Ministerul culturii globului pământesc

a anunţat campania de răspândire a

poeziei la sat...

Să fim realişti:

                        pentru ţăran

pasărea-paradisului e

cocoşul din zeamă...

(VIII.2005)

CENZ DE VÂRSTĂ

Ieri, în şedinţa de consiliu (lărgită) a(l) Uniunii Scriitorilor din  Moldova, am propus modificarea unui articol din statut: cenzul de vârstă, care să prevadă că preşedinte poate fi ales orice membru al USM care nu a depăşit vârsta de – propuneam – 66 sau 68 de ani. Efim Tarlapan a zis: 65.  Propunerea 65 (votată de… trei ori, totdeauna – da!... O precauţie a actualei conduceri a USM, nu care cumva să iasă vorbe, să fie clar, adică, chiar şi orbosurzilor anti-post-moderni…) a trecut cu o abţinere:  (iniţial) A. B. (la a doua şi a treia votare nu a mai insistat) şi o exclamaţie isterică-muierică a… anonimei X... Conform statutului, odată aprobat în consiliu, modificările nu se mai discută la Adunarea generală, ci se votează. Adunarea va avea loc în ziua (noaptea?) de 30 martie.

 P.S. Motivaţia cenzului la literaţi? Una simplă şi convingătoare: după 60 (65…) de ani, un scriitor adevărat nu mai are ce vâna posturi, ci să-şi caute, onest şi panoramic  (nu, Doamne, fereşte! paranoic…) de propria operă. Plus că în RSSM şi RM,  preşedinţii, „tineri” şi „bătrâni”, au fost lamentabili, nefăcând nimic util pentru USM. Ci din contră. Exemplu? Casa/Complexul edilitar de Creaţie de la Peresecina ajuns(ă) ruină înspăimântătoare, pe ea cu numărul telefonului celular al fostului preşedinte şi specificarea: „De vânzare”. La darea în exploatare, Complexul (excepţional, modern!) fusese evaluată la 6 milioane de ruble (cotaţia, pe atunci: 80 de copeici…  dolarul).

Din revista "Timpul", nr. 2, 2012

O ANTOLOGIE CUTREMURĂTOARE

de Liviu Antonesei

Spre sfîrşitul anului trecut, Leo Butnaru ne-a oferit o carte atroce, cutremurătoare, o antologie a suferinţei paroxistice a poeţilor «în vremuri secetoase», secetoase dar însetate de sînge: Avangarda – Jertfa Gulagului (Poeţi sub teroarea comunistă), excepţionalul poet de la Chişinău Leo Butnaru, dovedindu-ne o dată mai mult că nu este numai unul din cei mai importanţi „optzecişti” de peste Prut, ci şi unul din cei mai buni traducători în româneşte din literatura rusă, dar şi din alte literaturi slave, de la ucraineană la sârbo-croată. A tradus, între alţii, pe Maiakovski şi Velimar Hlebnikov, ambii „sinucişi” în împrejurări neelucidate, pe Viaceslav Kuprianov şi Ivan Ahmetiev etc. Cu volumul de faţă, Leo Butnaru îşi încheie proiectul dedicat avangardei, iniţiat cu cele două volume, de peste nouă sute de pagini laolaltă, care cuprind ample şi semificative selecţii din poezia, proza şi teatrul avangardiste ruse, volume apărute în urmă cu cinci ani tot la Iaşi. 

Leo Butnaru încheie, acum, un proiect, dar aş putea spune că, într-un fel, îl şi încununează. Sînt reuniţi în cele circa trei sute cincizeci de pagini ale antologiei 52 de poeţi sovietici care au cunoscut în modul cel mai direct şi brutal „teroarea comunistă” – poeţi împuşcaţi de NKVD fără judecată, poeţi dispăruţi în măruntaiele Gulagului, uneori fără a se cunoaşte precis măcar anul morţii, dacă nu circumstanţele exacte, poeţi închişi, eliberaţi şi reabilitaţi, apoi închişi din nou şi asasinaţi, poeţi care s-au sinucis sub presiunea terorii şi poeţi care „au fost sinucişi”. Câteva din numele cele mai mari: Anna Ahmatova, Ossip Mandelstam, Nikolai Gumilov, Marina Ţvetaeva, Daniil Harms, Boris Pasternak. Sigur, cel din urmă, nu a fost nici închis, nici asasinat, însă, după publicarea în străinătate a romanului „Doctor Jivago” (1957, deci după destalinizarea lui Hruşciov!) şi, mai ales, după acordarea Premiului Nobel pentru Literatură (1958), este victima unei campanii denigratoare uriaşe în presa sovietică, este exclus din Uniunea Scriitorilor, izolat şi anchetat, ameninţat cu un proces pentru „trădare de patrie”!  Premiul avea să fie primit, abia în 1989, după treizeci şi unu de ani, de către fiul său!

Cu ce s-au făcut vinovaţi aceşti 52 de poeţi – cărora li se adaugă alte sute, mii de victime din lumea artistică în ansamblul său! – , ce au făcut ei atît de grav şi atît periculos pentru ordinea sovietică de au meritat întemniţarea, ostracizarea, tortura, moartea? Mai întîi, ei sunt vinovaţi pentru simplul fapt că au scris poezii. În al doilea rînd, pentru că au crezut că libertatea este valoare supremă pentru orice om, cu atît mai mult pentru un artist. Şi au plătit poezia cu viaţa, poezia lor devenind astfel similară cu o condamnare la moarte. Platon se mulţumea să-i alunge – şi doar în scris, nu în fapte! – pe poeţi din cetate. Dar Platon a trăit în –  încă! – blînda lume a antichităţii. Libertatea ca inamic al ordinii, libertatea gîndului şi a expresiei drept crime de neiertat sînt, din păcate, nişte invenţii de-ale noastre, de-ale modernităţii. Nu că n-ar fi existat Inchiziţia, de pildă, dar aceea nu lucra la proporţii statistice atât de copleşitoare precum totalitarismele moderne, fie ele de factură fascistă, fie de obedienţă comunistă.

Şi, totuşi, la sfîrşitul lecturii, nu eşti deprimat ci, printr-un ciudat proces de răsturnare, mai degrabă împuternicit. Îţi dai seama că poetul adevărat este un virus al libertăţii, că el poate fi torturat, ucis, umilit, închis, dar nu poate fi aneantizat. Poate că nu există o metaforă mai puternică a libertăţii poetului, indiferent de condiţiile exterioare ale vieţuirii sale, decît imaginea lui Ossip Mandelştam, în ultimele luni dinaintea sfârşitului, scrijelindu-şi poeziile pe scoarţa mestecenilor din lagărul siberian. Acel Mandeştam care, în 1922, lucid, scrisese cuvintele acestea premonitorii: „Veacul meu, fiara mea…”. Da, un veac-fiară pentru sute de milioane de oameni, pentru foarte mulţi dintre ei fiind fiara ultimă, fiara de la „capătul tunelului”… Mulţumim Leo Butnaru, antologia ta îi va împuternici pe mulţi! În ceea ce priveşte travaliul benedictin de traducere din avangarda rusă, se poate spune că finis coronat opus.

Trebuie ramintit că, printr-o tragică ironie a sorţii, poeţii avangardişti ruşi au fost de la bun început nişte aliaţi ai revoluţiei bolşevice. De altfel, cîţiva ani după „marele octombrie”, bolşevicii au fost destul de abili să-şi atragă poeţii, scriitorii şi intelectualii, permiţînd nişte confruntări şi dezbateri de idei şi o eflorescenţă de curente literare şi orientări culturale de un nivel niciodată atins în Rusia pînă atunci. După cîţiva ani, a venit „îngheţul”. Trei date importante, trei „morţi ciudate” marchează procesul de criogenizare culturală: Hlebnikov (1922), Esenin (1925) şi Maikovski (1930). În 1929, cînd începe primul plan cincinal, acesta cuprinde şi arta, bolşevicii anunţînd că nu mai sînt dispuşi să accepte altceva în afara artei proletare. În 1932, este constituită  Asociaţia Scriitorilor Proletari, iar la primul congres al scriitorilor sovietici, sinistrul Jdanov anunţă că realismul socialist este singura doctrină admisă în URSS. Un „îngheţ” care durează pînă în 1956, cînd Hruşciov denunţă „excesele staliniste”. Dar „dezgheţul” nu doar că nu a fost complet, dar nici n-a durat decît pînă la debarcarea lui Hruşciov, fiind urmat de cenuşiul cultural şi ideologic al stagnării brejneviste, în care o bună parte a artei, inclusiv a poeziei – să ne gîndim la Brodsky, de pildă – avea să apară mai ales ca literatură dizidentă, în samizdat sau în străinătate. Pînă şi Soljeniţîn, care apucase să publice în vremea „dezgheţului”, avea să fie expulzat în 1974, după publicarea în străinătate a Arhipelagului Gulag, cea mai importantă enciclopedie a terorii sovietice, şi acordarea Premiului Nobel. Şi a urmat explozia literară şi artistică iniţiată odată cu glasnosti-ul gorbaciovist, care continuă de un sfert de secol deja!

MANIFESTUL CA METAFORĂ

Acum un an, publicam în revista „Vatra” o antologie din 54 de manifeste ale avangardei ruse. În prefaţă, remarcam un lucru curios şi anume, că, uneori, teoria despre literatură alunecă ea însăşi în… literatură. Mai multe texte ale manifestelor, de cum sunt „extrase” din reţeaua ideatică a fantezistelor teoretizări, vădesc calităţi metaforice, poetice, fiind citite cu plăcerea pe care ţi-o produce literatura propriu-zisă, captivantă, ingenioasă, provocatoare, ce declanşează şi împrospătează recepţia. Adică, o şi remodelează, o face mai tolerantă la diversitate şi – de ce nu? – combativitate.  Spre exemplu, acest manifest al… Nimicniciştilor, în ruseşte – Nicevoki, grup moscovit de literaţi care a existat cam pe durata a doi ani (1920-1921), fiind, parcă, o percuţie de ecou, în inevitabilă stingere, a celebrei grupări europene a dadaiştilor. Era, deci, pe timpul când nucleul dadaist se resorbea în mai influenta, deja, partidă a suprarealiştilor.

„Nimicniciştii” ruşi au reuşit să publice două almanahuri nu prea voluminoase – „Vouă” şi „Lada câinilor” (sau: câinească), ambele apărute la editura „Hobo” din Moscova, în 1920 şi 1921.

Deci, propun unul din manifestele Nimicniciştilor, care mai curând aduce a literatură pură, decât a teorie… dură.

l.b.

Revista "Lada câinelui"

MANIFEST DE LA NICEVOKI (NIMICNICIŞTI)

Lugubru-prelung dăinuie în văzduh dangătele de îngropăciune ale clopotului de aramă. Pe drumul vieţii, acoperit de praf şi presărat cu mărăcini, în tristul dangăt se leagănă sinistrul dric al morţii, pe care se află trupul cadaveric, uscat, fără vlagă al poeziei, întins în coşciugul înjghebat în pripă şi eliberat conform unui cupon de larg consum. În urma dricului, împleticindu-se, şontâcăind, rumegându-şi în tăcere lacrimile, vin brumaţii bătrânei, veteranii şi invalizii poeziei, mătăhăind, mătăhăind din tremurătoarele membre senile, slăbite, iar din urmă morfolesc din picioare cei mai impertinenţi dintre impertinenţii poeziei care a şi murit deja: futuriştii de toate soiurile, imagiştii, expresioniştii – grupuri, grupuleţe, grupuşoare-grămăjoare.

Şi doar din depărtare privim la astea toate noi, nimicniciştii, care am diagnosticat paralizia şi am constatat cu o exactitate matematică deznodământul letal.

O, mare poet, gigant şi titan, ultim luptător din fosta armată a glorioşilor, Vadim Şerşenevici, bucură-te şi transmite-ţi bucuria prietenului tău Mariengof, autorul înalt-apreciatei „Magdalene”, şopteşte-i la ureche lui Esenin că nici tu şi nici urmaşii tăi nu va trebui (să procedaţi) cum:

Vadim Şerşenevici în faţa gloatei şterse, precum atletul,
Greutatea de-o sută de puduri a capului meu o ridică.

Vouă, celor care aţi scris volumul de poieze „Noi”, vă înmânăm manifestul nostru. Citiţi-l şi iscăliţi-l.

Sumbrul cortegiu al morţii s-a oprit la marginea mormântului proaspăt săpat, iar bulgării umezi de humă lovesc răsunător şi tâmp în capacul de plop al epocilor. Eterul absoarbe sunetele şi le înghite, iar Viaţa, dată de soare, îşi revarsă razele vitalităţii peste minunatul spaţiu tridimensional.

Din partea nimicniciştilor, prezidiul:

M. Agababov, A. Ranov, L. Suharebski

(1920)

CÂND SPUI… MOLDOVA SAU BASARABIA (?)

(Glosări răzleţe despre 1812 – 2012)

Când spui Basarabia, apare – brusc! – umbra cortinei de fier. A primei cortine de fier, pe care o instalase, la Prut, Rusia ţaristă, în blestematul an 1812. A doua oară, cortina de fier a fost înstăpânită deja de URSS, declarată succesoarea de drept a nedreptului imperiu rus, precum astăzi Rusia este succesoare (de drept) a strâmbei URSS.

Această rocadă nefastă aminteşte mereu de cortina de fier.

Şi trebuie să ne revoltăm când, de la o vreme, sau cam de acum circa două secole, dar mai ales în ultimul timp, uneori parcă din… bune intenţii, patrioţii, totdeauna din rea intenţie – hoţii abuză, iresponsabil(i), de rocada greşită: Moldova – Basarabia, după care în locul reginei/ regelui pe tabla de şah a istoriei apare Basarabia care, de fapt, nu a fost gândită decât ca un simplu pion pe tabla de schimb şi împilări a imperiului rus.

Numai că noi (cu şi fără ghilimele, acest: noi) continuăm să perpetuăm abuzul, dându-i prioritate Basarabiei(-cal troian) în faţa Moldovei lui Ştefan.

Dacă s-ar trezi Domnitorul din mormântul său de la Mănăstirea Putna şi i-ar vorbi cineva despre… Basarabia, Ştefan nu ar şti ce i se spune, la ce se face referinţă-tendinţă şi – de ce! Cronicarii noştri, Ureche, Neculce, Costin, habar nu ar avea de Basarabia, la auzul acestui nume strângând din umeri şi strângându-şi dezamăgiţi penele de scris, depăşiţi de atare confuzii. Domnitorul şi cronicarii nu ar putea să-şi imagineze că cetăţile din Est, de la Nistru, se află în… Basarabia.

Şi nu doar Domnitorul, nu doar cronicarii noştri, ci nici vecinii, leşii şi ungurii, însăşi ruşii de până la 1812, nici Dimitrie şi Antioh Cantemir nu ar fi priceput ce e cu această… ţară, Basarabia.

Când se spune Basarabia, această „nevinovată” noţiune înseamnă resemnare, uitare, parcă renunţare.

Când spui Moldova, acest nume din legenda cu Dragoş maramureşeanul se lipeşte indivizibil de Ţară, prelungeşte România spre hotarele ei fireşti, pământeşti şi cereşti.

Prin urmare, spuneţi şi scrieţi Moldova, pentru că, astfel, spuneţi şi scrieţi, implicit, România. Pentru că, dacă vă imaginaţi că spuneţi întreg adevărul, ceva fundamental, – Basarabia, de fapt, de asemenea implicit, în imaginaţia istoriei (nu o singură dată – bolnavă) parcă aţi trasa, involuntar, un hotar între ce a fost până la şi după primele decenii ale secolului nouăsprezece moldo-românesc. O delimitare ca o înstrăinare. De parcă partea aceasta de Moldovă ar fi avut ceva predestinat legat de ruşi, „consimţind” să fie ruptă din integritatea ei, ce tot Moldova se numeşte, ajunsă, firesc şi binecuvântat, parte a unităţii româneşti.

Să nu uităm că cel care venise cu intenţii de aliat s-a înstăpânit neamânat aici, în Moldova pruto-nistreană, ca necruţător cuceritor.

Când spui Moldova, acest pământ, cu cealaltă jumătate a sa, de asemenea Moldova numită in integrum, este cuprins sub nimb românesc, iar când Moldovei din stânga Prutului i se spune Basarabia, parcă i se slăbesc legăturile cu Ţara.

Apoi, când se spune Basarabia, parcă nici Cernăuţiul, Hotinul, Nordul Bucovinei nu mai au nimic cu noi, cu Moldova, cu România a căror părţi componente au fost, singulare sau plurale.

Deci, să nu abuzăm de nefireasca, totuşi, noţiune Basarabia, când ea, imaginat şi istoriceşte, e ceva supradimensionat: un clin de pământ dinspre marea (care ne-a fost şi ea furată)… înclină să dea „lăbărţat” peste toate celelalte hotare naţionale, din sud şi din nord, pentru ca să anihileze – cel puţin, aceasta a fost tendinţa impusă! – numele adevărat al acestor teritorii – Moldova, România.

Crede cineva, inclusiv de la Bucureşti, că Basarabia sună mai frumos (ca să nu mai vorbim de… adevărat!) decât Moldova? Din contră, – sună nu numai neadecvat, ci şi neadevărat, atunci când este „revărsat” neîntemeiat peste cuprinsul său real – ca istorie şi teritoriu.

Când spui Moldova, te gândeşti, dar şi visezi, la România. Când spui Basarabia, îţi aminteşti, precum e ne-cazul, de Rusia.

Plus la toate, este curios că, astăzi, ruşii folosesc mai frecvent denumirea Moldova/ Moldavia, decât Basarabia. Mai frecvent decât însăşi românii care ţin, greu de înţeles de ce, anume la impusa-impostoarea noţiune Basarabia. Această supralicitare „basarabeană” spune ceva despre şubrezenia conştiinţei şi memoriei carpatine, nu?...

Leo Butnaru