DESPRE BRICI

 

Din poezia lumii

 

Gheorghi ȘENGHELI                                            

(1894 – 1956)

În traducerea lui 

Leo BUTNARU

 

Poet, teoretician al limbajului poetic, traducător. S-a născut în localitatea Temriuk din regiunea Kuban, curând însă familia sa avea să se stabilească în orașul Kerci, unde, în 1914, face cunoștință cu Igor Severianin, Vladimir Maiakovski și David Burliuk, aflați într-un turneu de lecturi publice, la una din care Gheorghi Șengheli își ține prima comunicare teoretică „Despre simbolism și futurism”. În același an debutează cu cartea de versuri „Trandafiri din cimitir”, urmată de „Oglinzi sumbre” și „Lebedele apusului” (ambele 1915). În 1916-1917 publică trei ediții ale volumului „Gong”, dovadă că era un poet apreciat, precum și cartea „Aprilie peste observatorul astronomic”. După 1918 se detașează de stilistica egofuturistă, urmând canoanele clasicismului „parnasian”. A mai editat „Poeme evreiești” și „Scoica”. După 1939 versurile sale nu mai sunt acceptate pentru publicare și Gh. Șengheli se dedică traducerilor (Horațiu, Byron, Heine, Hugo, Heredia, Baudelaire, Verhaeren ș.a. – „rusificând” peste 160 de mii de versuri!). A avut și unele angajamente de cinovnic.

 

 

Lebedele apusului

 

În liftul cam zdruncinat

cu oglinzi lucios șlefuite

noi, fremătând de presimțiri,

urcam la etajul doisprezece.

Printre paliere scânteia cerul

leit o ceașcă de porțelan

cu lebede pictate pe rotunjimea ei,

țesând un miraj strălucitor.

 

Lebedele se desprindeau de  soare,

păsări scânteind în aur roz,

plutind lin în negura ușoară

a depărtării tandru amurgită,

cântând un recviem tărăgănat abia deslușit 

zilei ce murea împurpurată,

cuprinsul cerului învăluindu-l

într-un voal pâlpâitor.

 

Reflectându-se în spațiile oglinzilor,

depărtările se geometrizau în mii de muchii,

pe noi învăluindu-ne

brocardul revărsător al infinitului

și ne avântam spre înalt, încercați de presimțiri,

din flăcări ștemuite de asfințit,

precum în depărtările de ametist

două raze scânteietoare.

 

(1915)

 

 

Hașiș

 

Nenumărate bile minuscule intersectându-se a curcubeu,

Umflându-se cât ceașca de cristal pentru baloane de săpun,

Potopiră lumea, împrăștiind mărunte lanterne sinilii,

Prelinse-n șuvițele străveziilor flăcări vibrând a infim taifun.

 

Eu – fărâmiță, în centru, acolo, însumi din ițe vibrând țesut

Ascult cum, limpede-roz, zurgălăi de sticlă dau clinchet.

Melodia, ațâțătoare dincolo de înmiita înrămare a ferestrelor,

Ale sunetelor spirale-argintii le aranjează-a unduios balet.

 

Infinită-i îngrămădirea, plesnetul și dispariția balonașelor,

Ca iar să se înghesuie, oglindind melodiosul luminii afluent.

Totul fu pătruns de ițe, valsează sinilii lanterne minuscule.

Și toate astea nu-s decât eu însumi... Pe când eu sunt absent.

 

(1916)

 

MARIN SORESCU - UN SFERT DE VEAC DE LA PLECARE...

 

Marin SORESCU

(23.II.1936 – 8.XII.1996)

 

Trebuie să intrăm într-o zodie a binelui

 

Acest dialog sau, mai bine zis, polidialog, necesită următoarea precizare: toate răspunsurile aparțin lui Marin Sorescu, o bună parte (dar nu toate) din întrebări aparțin sub­semnatului, iar trei-patru ispite i-au fost adresate distinsului literat de către colegii săi pruto-nistreni la o întâlnire care a avut loc la Uniunea Scriitorilor din Moldova. Partea propriu-zisă a dialogului de autor am realizat-o imediat după această întâlnire, pe când Marin Sorescu presăra răspunsurile printre autografele încondeiate pe cărțile „Singur printre poeți” și „Poezii alese de cenzură”. Însă, din capul locului, până a i se adresa vreo întrebare, popularul nostru interlocutor dădu un prim răspuns:

            – Când mă angajez într-un dialog, de fiecare dată aș vrea să răspund precis la niște lucruri precise.

            – Maestre Marin Sorescu, ce ar însemna pentru un scriitor grija pentru o existență corectă?

            – Trebuie să fii contemporan cu tine. Adică să nu faci derogări de la convingerile tale intime. Să nu scrii cu gândul că scrii o poezie, ci cu gândul că, dacă nu scrii ceea ce dorești să scrii, nu poți să trăiești. Să fii instrumentul unui har care este în tine sau care este în poporul tău și pe care inspirația, din când în când, ți-1 face rod, căci nu totdeauna suntem inspirați.

            – Deci, următoarea și cea mai potrivită întrebare ar fi tocmai cea legata de fenomenul numit, aproape misterios, inspirație...

            – Când ești singur, la masa de scris, nu poți să știi cine iți suflă cuvintele. Este acea inspirație ca o stare maximă de sănătate a unui individ și chiar de sănătate a unui neam întreg, că doar poeții erau considerați proorocii neamului. Eu cred că și noi trebuie să proorocim. Vremea proorocirilor apocaliptici a trecut, iar noi trebuie să prorocim lucrurile bune, pentru că nu cred că răul poate continua la infinit. Chiar și în acest loc, chiar și în Europa trebuie să întrăm într-o zodie a binelui.

            – Pe când ați debutat cu „Singur printre poeți”, unii nu prea doreau să vă accepte singurătatea și, mai ales, sin­gularitatea...

            – Multă vreme, cei care voiau să dea în mine mă com­parau cu Topârceanu. Și nu numai răuvoitorii. Până și un prieten, profesor de la Iași, după ce am editat „Singur printre poeți”, mi-a trimis o scrisoare de mulțumire, cu felicitări pentru volumul de parodii, întrebându-mă când o să scot... „Migdale amare”. Ieșea că trebuia neapărat să urmez drumul lui Topârceanu. Însă drumul meu era cu totul altul. Am trecut la poezia gravă, la poezia dramatică. Dar chiar după ce am scris tragedii adevărate în care mor zeci de personaje, n-am putut să scap de această – cum să-i zic? – stafidă de umorist.

            – Deci, să trecem și noi de la umor ia dramă, întrebarea fiind dacă dl Marin Sorescu a cunoscut vreodată deznădejdea.

            – Cred că răspunsul ar putea fi căutat în unele volume ale mele de substanță metafizică, precum ar fi „Poeme”, „Moartea ceasului”. Nu este vorba neapărat de o deznădejde legată de contingent, ci de asumarea destinului omenesc în cunoștință de cauză și din această cauză dramatismul e prezent până și în poemele scrise într-o cheie a paradoxului.

            – De altfel, nota tragică, dramatică în creația dvs. a fost remarcată încă de George Călinescu.

            – Da, pornind chiar de la parodii. A scris că îmi consideră parodiile drept poezii tragice și îmi prevedea un viitor de scriitor liric. Într-un fel, măgulitor pentru mine e și faptul că ultimul articol care a rămas pe masa lui Călinescu era despre poezia mea.

            – Și totuși, e greu să fii poet?

            – E greu, fiindcă nu te poți bucura decât de amărăciunile și ura care, mă rog, vin vrând-nevrând. N-ai timp să respiri ca toată lumea, pentru că ești prizonierul unui program, ești prizonierul faimei.

            – Ați călătorit mult, ați discutat cu foarte mulți scriitori, oameni politici sau oameni de rând. Cum se vede România din exterior, din lumea mare?

– Acum câtva timp, venise în țara noastră un senator american și cineva îl întrebă cam același lucru: cum se vede România de acolo, din America, ce impresie creează ea? Și el a răspuns prompt și, mi se pare, exact: „Face impresia pe care o faceți”. Trebuie sa încercăm să arătăm și părțile noastre bune și să nu mizăm numai pe mânia îndreptățită sau nu a celui care vrea să se facă iubit și de prieteni, și de dușmani. Să mergem cu sentimentul de a spune adevărul. Unii ne vor crede, alții nu, dar până la urmă vor trebui să ne accepte, dacă sunt oameni cinstiți și vor vedea că nu trișăm.

            – În timpul călătoriilor respectați un regim de creație?

           – Sigur, nu toate călătoriile au un program atât de încărcat, ca și în cea prezentă. De obicei, iau note pe care mai apoi le trec prin memorie. O călătorie îți oferă o gamă vastă de trăiri și, când am avut mai mult timp, am și scris.

           – Dacă aveți pasiunea și șansa fastă a călătoriilor, probabil că vorbiți și limbi străine?

           – La înghesuială vorbesc multe limbi. Cel mai mult, firește, îmi place să vorbesc în românește, dar, în general, nu prea am nevoie de translatori, așa că în două-trei zile mă acomodez destul de bine. Desigur, citesc în limbi străine și le și vorbesc.

CELE TREI...

 

Idealul și cele trei văduve cernite

 

1
 
În istoria omului, tot ceea ce a visat, ca posibilă tendință, idealul, desăvârșirea (idealitatea) s-a dovedit de neatins, pierdut în auriile cețuri ale utopiei. Precum s-a întâmplat cu statul ideal platonian (din care confrații subsemnatului trebuiau expulzați!), orânduirea socială ideală marxistă, idealul unei științe descriptive perfecte a lui Ernst Mach, limbajul științific ideal al logicienilor empiriști și comunicarea lingvistică (teoria acțiunii comunicative a lui Habermas). Însă aceste neîmpliniri nu trebuie să demoralizeze până la deplină renunțare la oarecare năzuințe spre desăvârșit, perfect, deoarece, chiar neîmplinite, idealurile proiectate și neatinse, precum multe altele, au influențat benefic euristica, însuși procesul de cunoaștere, practica activității sociale, științifice, de creație. (E ca și după un război pierdut: țara înfrântă se mobilizează extraordinar pentru a-și reveni, de exemplu servindu-ne Japonia, Germania).

Idealul, oricât ar fi el de... visat, ținut în depărtări... abstracte, spre care se râvnește, este inerent dependent de permanența stării de relativitate istorică, deci și existențială, deci și filosofică, deci și valorică, deci... (Of, dăm aici într-o inevitabilă înșiruire de „deci”-uri dur-condiționali!...); noi ne îndoim mereu pe pragul alternativelor, și ele impuse de relativitatea istorică, a ceea ce înseamnă civilizație în relație cu aspirație, modificările suportate de acestea, în timpuri, epoci, toate astea făcând omul mai puțin liber, pentru că adevărat liber ar putea fi doar un spirit sigur pe sine, însă acesta încă nu s-a aflat pe pământ.
Însă asta e cu Boleroul Idealului – este interminabil și mereu captivant, continuând în perpetua răspândire de volute ca și cum în puțin spus proverbiala eternă întoarcere, a necurmatei reveniri a omului la... el însuși, în el însuși ca într-o ciudată, magnifică, inimaginabilă (până la „capăt”, până în „pânzele albe”, totuși!) experiență a absenței sfârșitului (de la Blanchot, pare-se, citire sau parafrază). E o magică dependență a omului de sine însuși. O imposibilitate de a se despărți o dată pentru totdeauna de el însuși (oare chiar și-ar dori așa ceva?). Și poate că, într-un fel, într-o anumită măsură, într-un anume... model chiar Omul este Idealul pentru sine. Un Ideal de atins, însă mereu neîmplinit, de neatins, de nestins...
 
2
 
Ar fi greu de imaginat numărul varietăților de ideal – specii, genuri, soiuri, roiuri... – ca dorințe, suferințe, vise, jinduiri, râvniri, speranțe, chiar cutezanțe fel de fel – puzderii, peste puzderii, ce mai! Unii ar fi înclinați să le spună, poetic, constelații... Bineînțeles, în fulgurația idealistă, cu scânteieri, confeti, paiete, scânteieri, mărunțele focuri de artificii, licăriri și licurici etc. există și Idealuri de Fond, de Bază, de Temelie, să zicem așa. Supremele idealuri ale aspirației și existenței umane. Idealuri... individuale, dar și zbuciumate idealuri colective, sociale. Ba mai mult – idealuri cu amploare de universalitate. Idealul sau Idealurile Umanității. Unul din acestea, ce ar trebui să stea la fundamentarea civilizator-socială a omenirii e, de fapt, Idealul-Trinitate; Trinitate aproape sacră, se crede, care a fost formulată și lansată, drept Ideal al Idealurilor universal-umane, de către Revoluția Franceză de la 1789; Sfânta Trinitate – Libertate, Egalitate, Fraternitate!