HAMLET ŞI CAŞCAVALUL

 POEME DIN

(De)mitizare

…Nu a existat mărul lui Newton

iar până la el – nici butoiul lui Diogene

ca să nu mai vorbim de cada lui Arhimede pe timpuri în care

nu existau decât simple ciubere (la noi

spre exemplu – Ciubăr Vodă) ce

nicidecum nu te încurajau să exclami „Evrica!”;

nu au existat cercurile – ar fi fost prea mult pentru Arhimede

şi evrica

şi cercurile;

nu a existat nodul gordian

nici sabia lui Damokles

nici patul lui Procust;

nu au existat surâsul sfinxului

nici şarpele Cleopatr(i)ei

nici calul troian

nici călăraşul Hanibal la porţi…

Pe scurt

nu a existat… nu a existat… nu a existat…

nimic din toate astea

şi multe altele

cu toate că

uneori

ceva există –  să zicem

omul în care (să vezi!) există toate

câte nu au existat

şi încă altele

peste poate…

Principiul îngerului

Odată

pe când eram învăţăcel la cursul primar

al şcolii personale de literatură

văzând cum coboară din cer un înger

mi-am pus gând ce aş fi vrut de la el

ieşindu-mi că ar fi bine să-mi dăruiască un poem

tocmai despre lăsarea sa pe pământ

despre ce simte

etcetera.

Chiar aşa i-am şi spus:

Dăruieşte-mi te rog un poem.

Dar nu m-am ales decât cu ce aţi citit până aici

atât:

       îngerul era surdo-mut.

…Aşa gândeam

însă uimitor îngerul a dat glas:

Te-am lăsat să te descurci de unul singur

a zis

oprindu-se din drum.

Vezi? Ai reuşit şi fără ajutorul meu.

Poate că am contribuit şi eu puţin

oarecât

aici

în final

prin ceea ce-ţi spun acum.

Mai apoi

din alte întâmplări similare

am priceput principiul neabătut:

de obicei

îngerul te ajută la început

sau la final de poem.

Cât de cât.

Deloc mai mult.

UN ALT POET AL AVANGARDEI RUSE

LIRA LIRELOR

(oratoriu)

Lui Boris Pasternak

O, îndreptaţi odată drumul

spre ţările Hiperboreenilor!

          Iv. Konevskoi

Neobişnuita alură a timpului

Oasele-şi aşterne în faţa acestei veri.

Săvârşim peste repezile gheţuri –

Acest zbor noi – solitari.

Viaţa, ca moara imposibilităţilor,

Adună tainicul bob:

Culoarea şi sunetul oboselilor

Şi incomparabilul clopot.

Dar dă-mi, o, aur al vieţii,

Porţile infinitelor sensuri

Lovind, ca razele, în lentile –

În freamătul prăpăstiilor imaginate.

Învredniceşte-mă, zeiţă, să cânt neasemuit

A aurului curgătoare grăsime străvezie;

Dă-mi intenţionata mea Liră a Lirelor.

I

Pe trotuare aeriene

Coboară alergătoarea limuzină

Înmlădiindu-se în vitala ambră,

Cheltuindu-şi cele trei sute de mii de puteri.

Curcubeiele se înalţă ca arcurile,

Cercurile lor – precum tobele dinamului,

Plugurile cercurilor – pătrunzând, sunt uşoare;

În sus răsturnată-i o groapă de aer.

Şi acest spaţiu procurat nobil

Mormânt al nălucilor şi viselor,

Al corsarului mort de îndelungă aşteptare

Şi metrul imperceptibil.

În jur se roteşte veselia de dragoste

(Nu am timp de a o descrie!),

Hiperbole, elipse – învârtejesc circumferinţe

Peste care apare oştirea zburătoare.

Întinse-s în sălbatică nemărginire

Căi fără văzduh:

Lactaţia lor

Exactitatea, răsucirea, îngrămădirea

Invită a se bea cântecul nostru şi de-a merge.

II

Sicrioviaţă dansează insuportabil,

Sustrasă-i de sculptură;

Taine ofilite se aruncă în prăpastie,

Demenţii întredeschid buzele.

Opreşte-te, viaţă, în sălbatic salt,

În faţă – talaz neaşteptat –

Şi cine-i va linge rănile,

Cine-i va spune că tocmai el este: –

Cel imperceptibil?

III

Limuzina duce albastrul curcubeu

Şi rarele explozii bucură robii.

Răsculaţi-vă pe firul poruncilor,

Viselor daţi-le otravă, prăpăstiile vieţii.

Iubiţi cu inima zdrobită,

Aruncaţi toate cuverturile –

Pentru ca peste lumea orbită

Să se înalţe o nouă zână-a frumuseţii.

IV

Dansul demenţelor – ne ia şi pre noi

Cu hora sa, – şopteşte, sâsâie, arde:

– Înălţaţi un nou Zambezi,

O nouă strâmtoare Bering,

O nouă Atlantidă!

În explozii permanente –

Pe alergător mangan şi fier,

Noua viaţă a cariatidei.

Creaţie radioactivă!

A emana viaţă – lucire

În luxul vodcii de Danzig,

În băutura lui Faust.

V

Nu ne-a rămas decât să-i întâlnim

Fuga, braţele, buzele, negrul şi albastrul ochilor

Şi cu lire subţiri să-i marcăm viaţa.

Deci, fii înluminare de smaralde,

Fii aurul neînvins.

Fii drapelul albului imaculat,

Porţi de neurmărit

Fii făclie la ospăţul nostru,

Liră a Lirelor dăinuitoare în nefiinţă.

(1913)

ÎN LECTURA ŞI ÎNŢELEGEREA UNUI EXEGET

 Alexandru Burlacu

LEO BUTNARU: AUTOPORTRET CU PALIMPSEST

1. În placheta de debut Aripă în lumină (1976) Leo Butnaru includea o poezie Peisaj în care descoperim, într-o formă concentrată, primele însemne ale artei lui poetice: „Purpuriu e tractorul/ trecând peste câmp – enorm/ mac sunător/ ce afânează solul din/ jurul propriei sale tulpini.// Hei, hei!/ Cum e/ trac-to-ris-te/ ziua întreagă să vezi ciocârlia/ dar/ să n-o auzi?!”. Cadrul trebuie receptat cu ochiul minţii, arhitectonica lui relevată nu numai prin raporturi antitetice (tractor – mac, tractorist – eu poetic, văz – auz), dar şi prin fracturarea versului prin ingambament. Identificarea tractorului cu un mac enorm sunător, care afânează solul din jurul propriei sale tulpini, este o privelişte a confuziilor la limita percepţiilor vizuale. Plasticitatea peisagistică e pusă în antiteză cu interogaţia retorică prin care ni se comunică o atitudine paradoxală.

Modelul poetic prefigurat din start de Leo Butnaru este în contrast izbitor cu modelele preferate de şaptezecişti. El pariază, de la bun început, pe fragmentarism, pe prozaism, pe poezia de idei, pe un alt fel de poezie, lucru care l-a plasat într-un con de umbră nu numai din considerente ale inerţiei tradiţiei, ale culturii poetice, ale receptării. După ani şi ani de reticenţe şi rezerve nu numai din partea criticilor, dar şi a colegilor de breaslă, e apreciat pe merit, stimulat cu atenţii şi premii literare. Ciudat lucru, dar la 1995, când apărea celebrul Portret de grup, Eugen Lungu, care mărturiseşte că la selecţia grupului a încercat să „împace” două criterii – „primul, cel valoric, şi al doilea, cel al apartenenţei la paradigma optzecistă”, include Buldozerul lui Arcadie Suceveanu, trecând sub tăcere nu numai „tractorul”, dar şi autorul peisajului cu un „enorm mac sunător”.

Construcţia antitetică are la bază cele mai variate motive, poezia se alimentează din poezie, din cultura şi miturile universale, din banalitatea cotidianului. Invocarea unui motto din Frederico Garcia Lorca „Ai! Între albii muri hispanici/ negri tauri ai tristeţii!”, de exemplu, pretextează o tristeţe şi mai mare: „Lăsând toreadorul nemişcat/ reuşi să fugă din arenă./ Îşi spunea că la sfârşitul străzii/ vor începe/ libertatea lui şi tihna…// … dar i-apăru în faţă câmpul roş’-aprins/ andaluzul câmp împurpurat/ şi-nnebunitul taur îşi înfipse/ coarnele-n ţărână/ aruncând spre ceruri/ rădăcini şi floare/ sângele de maci”. (Motiv hispanic). Un asemenea mod de rezonanţă poetică nu e absent nici în poeziile fără trimiteri directe la sursele de inspiraţie. Dar poeziile lui Leo Butnaru nu pot fi considerate simple comentarii la subiectele flotante, mai mult sau mai puţin frecvente în circuitul literar. Universul liric, în pofida răsturnărilor, revizuirilor unor adevăruri general acceptate, constituie un scenariu de idei derivate din lecturi confruntate cu realitatea. Pentru început, lumea, existenţa în general, constituie pentru el un uriaş depozit de energii vitale, de semne şi cuvinte în perpetuă schimbare.

Dialectica energiilor creatoare are o evoluţie ciclică. Lumea schimbătoare se preschimbă odată cu cuvintele sau viceversa: „Cuvintele se preschimbă dimpreună cu anotimpurile./ Vorba viei mai întâi se numeşte ciorchine/ apoi must, vin/ iar vocabula frunzătoamna-şi converteşte valoarea în/ aur ieftin./ Silabele ninsorii sunt folosite doar iarna/ şi extrem de rar primăvara/ când creşterea fructului aruncă petalele din/ cuib florii”. Nimic mai simplu şi frumos. Adevărata revelaţie se produce prin alambicări şi sugestii deloc „inocente” şi ambigui: „Vorba verii – iarba – iarna se numeşte ierbar./ Alte ziceri ale verii – privighetoare, presură – / nu ne umplu auzul în anotimpul tencuit cu zăpadă / iar de se întâmplă totuşi să fie amintite / obligator au în jurul lor substantivul colivie–/ sclavi însoţindu-şi stăpânul la petreceri/ cu cântec”. (Cuvinte şi anotimpuri). Ambiguitatea în regimul precumpănitor aluziv al versurilor e modalitatea cea mai răspândită în „jocul” cu cenzura. Evidenţierea cu italice a cuvintelor mai e un argument că poezia e făcută mai mult pentru „ochi” decât pentru „ureche”.

2. După o tăcere de şapte ani apare Sâmbătă spre duminică (1983), urmată de Formula de politeţe (1985), Duminici lucrătoare (1988), Şoimul de aur (1991) care configurează atât viziunea sa specifică despre lume, cât şi unicitatea discursului liric. Volumele nu aduc ceva fundamental nou în scriitura poetului, dar lărgesc şi împrospătează reţeaua de idei, ansamblul ei imagistic. Câte un poem e minunat:

„Doar un fir de nisip încape

Între inimile noastre. Din el

Perlă ar putea să apară,

Dar şi pustiul cu el

Poate-începe…”

(Dragoste)

MEMORIE, IDENTITATE, LITERATURĂ

În modelarea identităţii, memoria joacă un rol extrem de important. Iar demersul deconstructivist este, în sine, şi o deconstrucţie a sistemelor şi mecanismelor memoriei culturale, prin reevaluarea diferenţei şi a alterităţii, dar şi a faliilor ce se constat între realitate şi limbaj. Deconstructivismul promovat de Derrida promovează o deconstrucţie logică a gândirii dihotomice şi a limbajului, prin detaşarea, identificarea şi analiza unor strategii discursive, prin de deplasarea sistemului de referinţe şi prin jocul strategiilor şi semnificaţiilor, stimulându-se, astfel, dinamismul diferenţelor, în dauna centralismului, a logocentrismului, a identităţii încremenite în proiectul său, validând, în schimb, concepte precum diferenţa, alteritatea, marginalitatea sau interferenţa. Literatura şi memoria sunt două entităţi paradigmatice ale culturii, aflate într-o relaţie de consubstanţialitate benefică. Identitatea literaturii, în absenţa unei memorii modelatoare, este cu totul problematică sau iluzorie. Dacă cititorul model trebuie să se adapteze la un „ansamblu de condiţii fericite”, „cititorul actual vrea să fie informat la nivel enciclopedic decât să probeze satisfacții estetice tradiționale” (Umberto Eco). Literatura este, înainte de toate, o formă persistentă, tiranică, imperativă, de memorie, de ascultare a propriei fiinţe şi a propriei identităţi, de acum şi de odinioară, cu ceea ce are ea mai bun, mai autentic, mai frenetic. Literatura nu acordă, însă, doar dimensiunea esenţializată a existenţei, ci şi o altă noţiune a emoţiei, o altă percepţie a raportului dintre vis şi veghe, dintre prezent şi trecut, dintre auz şi văz, ca instanţe supreme ale senzorialităţii umane redundante. Lectura, cu aspectul ei dual, jumătate ştiinţă, jumătate artă, cu seducţiile şi frustrările pe care le imprimă memoriei cititorului, are aspectul unei rătăciri într-un labirint inconsistent al sensurilor neştiute şi al imaginilor invocate suav, dar niciodată înregistrate cu acuitate. Lectura e apel la memoria imaginarului şi redesenare a contururilor fiinţei. La fel, literatura, cu mirajul ei reiterat, cu strategiile de rafinament şi de seducţie pe care le pune în joc, are capacitatea de a releva cititorului o promisiune de real, de a sugera noi peisaje ale memoriei individuale sau colective, redesenând harta unei lumi ipotetice, un orizont al imaginalului în pragul căruia cititorul adastă cu nesaţ neostoit. Ancheta Memorie, identitate, literatură, pe care revista Alpha o propune cititorilor săi, are drept finalitate trasarea câtorva repere – necesare, credem, ale modului în care identitatea literaturii îţi regăseşte timbrul etic şi estetic prin apelul, mereu reînnoit la provocările memoriei.

– Care consideraţi că este raportul dintre memorie şi literatură?

Leo Butnaru:  - Nu ştiu dacă în primul rând, însă cred că trebuie neapărat să amintim de faptul că, de când a apărut sub soare (sau sub lună, ca în romantism; poate că la focul din peşteră a omului primar), literatura face parte din memoria genetică a omenirii. Însă literatura are şi propria sa memorie genetică. E ceva de dincolo de posibilitatea unor explicaţii. Sunt nişte „apropieri stranii”, nişte „paralele libere” (S. Bociarov) ca inter-comunicări, apelări/ apeluri mutuale între operele din diverse epoci, fenomen (sau fenomenologie) de neexplicat prin moştenire (ereditate?) şi citate-exemplificări. Iar memoria genetică pare a fi chiar o hipermemorie/ hipermnezie (în consens cu hipertextul, probabil, la nivel planetar, transepocal). În literaturologia rusă se discută despre (ceea ce mi se pare adecvat în căutare unui răspuns la întrebarea pe care o puneţi) „memoria genului” (literar), „«telepatia» cultural-istorică” (M. Bahtin), „spaţii rezonatoare” (A. Pancenko), (re)„amintirile literare” („литературные припоминания”, A. Bem) ş. a., când literatura este percepută drept „o pânză, pe care au ţesut-o meşteri diferiţi” (M. Bociarov) în timpuri (epoci), dar şi civilizaţii diferite. Memoria genetică a literaturii înseamnă un câmp semantic comun, o permanenţă în „ping-pong”-ul (uneori… pugilismul) întrebări-răspunsuri, rocade imprevizibile între interogaţii şi răspunsuri, rocade întrebări – întrebări, răspunsuri – răspunsuri, în modificări de accente şi priorităţi – toate astea, şi altele, întru căutarea şi afirmarea general-înţelesului (nu obligatoriu şi general-acceptatului) în contextul hipermemoriei sau hipertextului (de când este ea, lumea nu a făcut decât să scrie la o singură carte – câteva teme în diverse parafraze care, se ştie, cutreieră teoretizările literaturologice). Îmi vine să adaug: şi hipersubiectivităţii, însumată din subiectivitatea aparte a epocilor, civilizaţiilor, naţiunilor (ca specific), a autorilor singulari (dar mari!), în contribuţia creării acestora toate etc. Pentru a se tinde spre canonul hiperindividual, hiper-/ sau trans/-epocal, prin asta literatura (tuturor) ţinând să intre în dialog/ comunicare cu „interlocutorul suprem” (M. Gasparov). În structura sa greu de imaginat, de receptat, memoria genetică ar însemna şi o istoriosofie a literaturii ca apariţie, devenire, diversificare. [Într-un context mai larg, s-ar cere intrarea în domeniile concepţiilor lui Nicolas de Condorcet (1743–1794), supranumit creator al noii istorii a culturii.] Iar istoriosofia e ceea ce aminteşte că scrisul, „simplu” sau „literar/ artistic”, înseamnă da capo memorie, conservarea urmelor, efigiilor, mărturiilor în nobila sa înfruntare a dispariţiei (morţii), anihilării, neantizării. Hiperliteratura se opune hiperamneziei. De unde şi supravieţuirea, perpetuarea memoriei culturale, fiinţiale (existenţiale) a omului, a umanităţii.

– A reuşit cultura/ literatura română de după 1989 să valorifice consistent tema memoriei (individuale sau colective)?

DE LA VORONEJ, DE LA BUNICUL LUI NICHITA STĂNESCU...

Din oraşul Voronej am primit un excelent almanah literar (subtitlu: Experienţa procesului literar de gubernie). E un moment pus în plină lumină de două evenimente istorice: de la Voronej a coborât spre România fizicianul şi generalul Nikita Cereaciuchin, care avea să devină bunicul după mamă al poetului Nichita Stănescu. În anii treizeci ai secolului trecut, la Voronej fusese exilat de bolşevici marele poet Osip Mandelştam, ale cărui două volume antologice în traducerea semnatului au apărut în 2014 la editura „Tracus Arte” din Bucureşti. La Voronej, internetul mi-a găsit un prieten excepţional, scriitorul, publicistul şi directorul de muzeu Dmitri Diakov, care a scris nu o dată despre Nichita Stănescu, pe care îl consideră un geniu al poeziei.

Almanahul e generos cu subsemnatul, colegul Dmitri Diakov scriind un mic eseu despre L.B., care prefaţează un grupaj de versuri traduse în ruseşte de Chiril Covalgi şi autor.

PRINCIPIUL ÎNGERULUI / Poeme la final de 2015

Scurt debut în rai

Lumea de apoi, în special cea din rai, ideală,

din cât de puţin se cunoaşte despre ea (aproape nimic!),

pare ţinută în blocadă informaţională.

Acolo poate e chiar un fel de contraspionaj, o cenzură

contra excesului de curiozitate, jind sau (băut)ură.

Rigorile serviciului de contrainformaţie ca

blocare a oricărui gen de înştiinţare

este impus din interior, din cancelaria raiului,

pentru ca cele aflate dincolo

să nu le perturbeze pământenilor calitatea şi durata traiului.

Astfel că, la soroc şi în conformitate

cu condica de fapte,

albă la capitolul păcate

cel care merită – ajunge în rai,

trece provizoriu printr-o carantină într-un foişor-amvon

unde, pe ascuns, însă numai cu intenţii bune

este privit ca un –

pardon! –

spion.

Şi iată că stă noul sosit cu condica dinainte,

curată la capitolul păcate

şi se întreabă ce-i de făcut cu ea. Mai întâi,

oarecum interiorizat, preocupat, frământat,

mângâie derutat hârtia castă a destinului său pământesc

rămas într-o altă lume, atât de departe,

apoi, ca din senin,

făptuieşte pe nepătata albeaţă a ne-săvârşitelor păcate,

scriind prima sa poezie

atât de târzie

ca o frumuseţe curmată sau

ca o bucurie uşor cuprinsă de agonie…

O fi bucurie

o fi taină ceea ce-l înfioară? – se întreabă

parcă involuntarul creator de poezie,

însă neamânat este luat de o aripioară (e de spus,

celor care nimeresc în rai le pot creşte aripi

drept distincţie protocolară); deci,

luat de o aripioară şi, cu delicateţe,

fără violenţă,

este scos în afară! – unde

sfântul Petru, portarul paradisului deloc al paradelor tuturor,

îi zice cu blândeţea sa de înalt cuvios: – Cu părere de rău, tu… ba nu,

– dumneata, cel care o viaţă ai rezistat creştineşte ispitelor,

păcatelor,

deja nu mai eşti adecvat cerinţelor raiului; adresează-te

uniunii scriitorilor…

În realitatea aceasta – încurcă-lume

1

Uneori credeam că

până şi din cauza bunului meu înger păzitor

mi se întâmpla să întârzii la serviciu

                                              dar

până la urmă a trebuit să-mi dau seama că

                                                          de fapt

la mijloc nu era decât Godot

                                               care

nici chiar prin iremediabila-i absenţă

nu poate prezenta alibi convingător

că dânsul nu ar fi totuşi

                                     un încurcă-lume…

2

De mult timp

ai tot aşteptat să vină un apostol

să-ţi spună ceva înţelept

îmbărbătător

în realitatea aceasta atât de asemănătoare

cu teatrul absurdului.

                                 În fine

apostolul veni

întrebându-te:

Îl aştepţi pe Godot?

Dezgheţul

(Dintr-un interviu)

Când m-am întâlnit cu avangardiştii?...

Bine, fie cu umbrele lor – Hlebnikov, Mandelştam?...

Cu mulţi alţii în timpuri atât de triste…

                                                                Era

pe când din Rusia iarna se cam retrăgea.

                                                                 De fapt

drumul de ducă nu părea prea lung

Polul Nord fiind relativ aproape. Important

că iarna se subţia…

                                              Semnalmente?

Fie şi, prin cimitirele Leningradului,

statuile de îngeri cuminţi

sau statuile nude din Grădina de Vară

graţioase

pe degete

cu inele de chiciura

nu prea geroasă

şi foarte sumară…