joi, 28 februarie 2019

NUVELĂ DESPRE UN ORAȘ PRE NUME BĂLȚI (și împrejurimile panromânești, probabil)




Leo Butnaru
Balta neagră

Afară cerul era învelit de nori vineți, care se spărgeau deasupra Iașului, cu gând de a-l spăla de glod și de păcate; dar în zadar ei își vărsau sudorile!... Eforia nu încuviințase proiectul lor!
                            Vasile Alecsandri, „Balta Albă”

Cel ce poate fi atent, dar nu pur și simplu atent, ci – acut-atent, paroxistic de scrutător în propria interioritate, cu intimitatea firii poate constata cu oarece surprindere că fundalul duhului său este unul al antonimiei în surdină; aproape deplină, surdina (trebuie să recunosc că aici tandemul surdină/ deplină se oferi parcă de la sine, mai curând dintr-un „moft” de stil, din unul al eufoniei care, zău, nu știu pe efectul cărei impresii acustice plăcute mizează respectiva „succesiune armonioasă de vocale și de consoane”; nu știu, pentru că, de fapt, e foarte greu să-ți imaginezi ce ar fi aia surdină aproape deplină). Pe acest fundal de antonimie care, uneori, poate ajunge la antinomie, senzația, sensul ce se află „la suprafața” conștiinței tale, sensul cu care operezi ad hoc își profilează, vag sau foarte difuz, opusul. Cum mi s-a întâmplat în două rânduri, odată pe când traversam cartierul Balta Albă al metropolei noastre, a doua oară (sau, poate, aceasta fusese prima), când mi-am pus în gând să recitesc jurnalul de călătorie a regelui poeziei veșnic tânăr și ferice, Vasile Alecsandri. Bineînțeles că antonimul, în surdină aproape… deplină, de pe fundalul conștiinței mele, de acolo, de la limita ei, să zic, presupunând, cu inconștiența, poate că intuiția, instinctul, – antonimul, deci, fu – lesne de priceput – Balta Neagră… Însă departe de a fi pur și simplu un antonim „cuminte”, constatativ și atât. Acest sens contrar Bălții Albe se dovedi oarecum… dramatic (agresiv?...), producător de adâncă indispoziție împinsă până la decepție, lehamite și alte senzații contrare binelui și frumosului, cum se spune, ca să nu mai vorbim de bunăstare sufletească, poate chiar – fericire…
 Balta, Cloaca Neagră, ca generic (…de… întuneric…), se referea – la ce credeți? – la rațiunea umană, la modul ei de a emite gânduri, judecăți; se referea la… negre bălți de cugetare… Mai mari sau mai mici, pe alocuri mlaștini sadea… Bălți de „gânduri”  – minciuni ordinare, palavre de același ordin – ordinarissime, bârfe, înjurături, pur și simplu inepții cu marca obișnuitei prostii omenești, scârboșenii cu logouri și… logoruri (drojdii)  politice…
Pentru a fi mai explicit, să o luăm pe pista parabolei, analogiei, simplei comparații. Imaginați-vă că, într-o noapte ploioasă, străbateți o stradă oarecare din metropolă sau din oricare alt oraș românesc, să zicem – Chișinău sau, mai adecvat – ca menit, nu?! – situației și ecuației noastre – orașul Bălți, considerat capitala nordică a Estului Moldovei. Stradă cu asfaltul spart, cu gropi mai mari sau mai mici pline cu apă, în care stropii de ploaie izvodesc-curmă, curmă-izvodesc mărunte răsfrângeri de unde. Pășești, dar, din vreme în vreme, încălțămintea ta nu se afundă în tulburea apă în două cu nămolul diluat al cernoziomului ce se află aproape „la el acasă” pe străzile orașelor prutonistrene ce vine, aluviune, de pe dealurile din jur sau de prin răzoare, de prin parcuri, de prin spațiile neasfaltate dintre blocuri, de pe… Da, asta e! – ai impresia că piciorul ți se afundă într-o baltă neagră, mai mare sau mai mică, de gânduri, de rațiune „inutilă” care, în perversa ei utilizare ce nu servește adevărului, ci, din contră, încercând să-l escamoteze, să-l deturneze, ajunge – rațiunea, gândurile – a forma bălți, mai mari, mai mici, negre. Sunt gândurile ce capotează în vorbăria, în zădărnicia palavrelor ca spor(t) național, se zice. Și tu calci prin aceste bălți sau băltițe negre, de sub tălpile tale erupând mici aripi întunecate de foste gânduri lichefiate, ajunse inutile, ca expresie a murdăriei. Sumbră, lugubră stare de spirit, nu? Deșeurile murdare ale rațiunii băltite prin gropile din asfaltul orașului… Atmosferă modificată – „înviorată”? –  de căderea stropilor de ploaie care, scânteind în lumina felinarelor rare și mioape, par a fi, totuși, scântei de lumină curată… a rațiunii… Pentru că se spune și – lumina minții, lumina rațiunii umane, – nu? Lumină atât de puțină pe aici până și în zile cu soare intens, revărsător, dat fiind că e vorba de lumina cugetului, ziceam…  Și aceste scânteieri de lumină curată, cum par, sunt ademenitoare până la fascinație. Impresia este intensificată tocmai de puținătate lor, a luminoaselor scânteieri de rațiune pură (nu, nu în sens kantian, ci în cel mai direct sens, ce se referă la senzația generală de: curat). Însă tu știi ce murdară e, totuși, apa din aceste băltiri. Băltiri negre de gânduri. Gânduri neadevărate, gânduri surogat, false, răzbind ca viermii din nimfa minciunii; gânduri-nimfe de palavre… Ce incompatibilitate între bălțile negre și stropii de ploaie care totdeauna au fost asemuiți (gândiți) ca extremi de puri, cristal sui generis. Iar gândul tău despre toate astea – ca eșec, ca surogat, ca neadevăr, ca palavre –, gândul ce ar fi trebuit să se înalțe spre misterele sferelor cosmice, în vaga lui implicare „în peisaj”, în cunoașterea stării de fapt, cum s-ar spune, în fine – cade pe asfaltul murdar, în bălțile negre, mai mari sau mai mici. Bălți de gânduri pervertite, puse în serviciul falsității. Bălți ce-și zburătăcesc mici aripi negre de sub tălpile trecătorilor. Și ei, firește, „producători” de gânduri care formează balta neagră  (în general fie spus).

luni, 25 februarie 2019

POEMUL SĂPTĂMÂNII



Cele mai naive versuri

Cine ar putea garanta că
pe Pământ
cândva
în lipsa nivelului corespunzător de poezie
(ca a celui de ozon pe culmile munților)
unii oameni nu se vor sufoca?
                              Bineînțeles
în acea epocă aproape fantastică
va fi instituit serviciul de urgență
pentru salvarea de la insuficiența de poezie
analog cu insuficiența cardiacă
insuficiența cerebrală
ambulanțele gonind
SMURD-ul zburând de-a valma cu Pegașii
spre cei aflați în pericol
din cauza depoetizării firii lor;

ambulanțe cu girofaruri aprins-urlătoare
străbătând orașe mai mari mai mici
avioane SMURD survolând cerul
de-a valma cu Pegașii
toate toți ducând rafturi de cărți
discuri audio
filme spectacole din creația lui Homer
Dante Goethe Eminescu Apollinaire Hlebnikov...
                                                          (vezi:
Enciclopedia Marilor Poeți ai Lumii)...

P.S. Conform unei statistici sumare
din ultimele trei anotimpuri
la urgența specializată în insuficiență poetică
cele mai multe chemări au venit din
parlament senate statul major al armatei
poliție bănci și se pare... (ei
aici lista e mare...).
                                      Apoi
din cazurile cele mai speciale
ar fi de menționat patru sau cinci
în care pacienții suferind grav de insuficiență poetică
au avut nevoie de operație
și reabilitare estetic-psihologică.

Iar cei de la ministerul sănătății
chiar se gândesc să introducă vaccinarea obligatorie
contra suferințelor cauzate de insuficiența de poezie.

Pe scurt
ameliorarea stării poetice generale pe glob
ține și ea de lupta pentru supraviețuire a omenirii.

joi, 7 februarie 2019

POEME DE IOSIF BRODSKI ÎN REVISTA „FAMILIA”




Iosif BRODSKI (1940–1996)

Născut în Leningrad. În anul 1958, ziarul „Vecernii Leningrad” („Leningradul de Seară”), publică foiletonul „Un trântor de la periferia literaturii”, după care începe o perioadă de urmărire a poetului. În februarie 1964, este arestat. În urma unui proces aranjat, este  trimis la o expertiză medicală, apoi internat la psihiatrie, unde rămâne trei zile. În iunie 1964, este condamnat „pentru parazitism social”, deportat temporar în regiunea Arhanghelsk. În 1972 emigrează în Austria, în același an stabilindu-se în SUA. A predat la universități americane și britanice. În 1987 a fost distins cu Premiul Nobel, iar în 1991 i s-a acordat titlul de poet laureat al SUA.
Înmormântat la cimitirul San Michele din Veneția.

În traducerea lui Leo BUTNARU

Versuri despre căderea la pace

Lui Ia. Gordin

A fost, a fost să fie asta.
Ne frigea, ne ardea, și basta.
Tot turna, tot bătea,
ne hărțuia, ne hăituia,
de puteri ne sleia,
în mormânt ne băga,
pe piedestal ne aburca,
după aia ne dobora,
după aia – ne uita,
după care ne chema
diverse adevăruri de-a căuta,
pentru ca în fine
să orbecăim în rătăciri definitive
printre pricăjiții tufari ai ambițiilor,
în sălbatica murdărie-a prosternațiilor,
asociațiilor, concepțiilor
sau, simplu, în jocul
și șocul
             emoțiilor.

Însă noi învățarăm să ne-mpotrivim,
învățarăm să ne încălzim
chiar de la soarele ascuns în nori
și să ajungem la țărm, adeseori,
fără călăuze și navigatori,
important mai fiind că-am știut a-nvăța
de a nu ne repeta.
Ne place statornicia.
Ne place relieful de grăsime
pe gâtul mamei noastre,
crezând că-i este de folos.
Ne place apartamentul pe care-l avem,
chiar dacă  e simplu
și nu prea spațios
pentru cei meniți a locui în templu.

Ne place din muguri să ne arătăm.
Ne place să înspicăm.
Ne place foșnetul de cit
și-al protuberanțelor bubuit,
iar planeta noastră,
mică sau mare
în genere pare
un răcan-soldat
ce transpiră-n marș forțat.

1958


Desprimăvărare

Lui Dmitri Bobîșev

Acul de pomină în stogul deloc mai puțin proverbial,
în semiîntunericul orășenesc, în semilumină,
în larma urbană, în geamăt și, parcă, plescăit de val
subțirelul cântecel al morții pe sine se-ngână.

Lumina de sus a străzilor, lumina de sus a străzilor
ne tot desenează acest oraș, apa și celelalte toate,
și-un fluierat scurt pe îngustimea fațadelor,
fulgerând vertical, scăpat la libertate.

Amintirea-fetiță rătăcește prin oraș, zângănind în palme monede,
ca rublele trezite din somn rotesc frunzele moarte,
peste panouri publicitare avioane urcă-n cer, cât se vede,
ca păsările urbei peste corăbii de fier, blindate.

Ploaie uriașă, ploaia largilor străzi se varsă peste martie,
ca în acele zile de întoarcere, pe care noi nu le-am uitat.
Acum tu mergi singur pe asfalt, revenind din pribegie,
în cale zburându-ți limuzine de un luciu mat.

Iată trece și viața, lumina peste golf scade, opac,
foșnind cu veșmintele, țocăind cu tocurile, cu nume multiplicate,
rămâi și tu cu acest popor, cu acest oraș și acest veac,
da, de unul singur, să te descurci, așa cum copilul ce-ai fost e departe.

Fetița-memorie rătăcește pe străzi, înserează peste cuprinsul orașului,
Plouă abundent și pe ea n-a rămas uscat niciun fir de ață;
fetița-memorie stă-n fața vitrinelor, privind rufăria veacului
și fluieră ștrengărește eternul motiv din mijloc de viață.

luni, 4 februarie 2019

MAEȘTRI ȘI DISCIPOLI





– Se știe – iar istoria literaturii a transformat întâmplarea într-un soi de mit – că, la capătul unei întâlniri providențiale cu idolul său, poetul Stéphane Mallarmé, tânărul Paul Valéry a avut un fel de „șoc existențial”, care avea să-i schimbe destinul: n-a mai publicat poezia vreme de aproape două decenii, iar atunci când a făcut-o, în 1917, dând la tipar la Jeune Parque (într-un „fabulos” tiraj de... 40 de exemplare), devenea el însuși un maestru. Ați trăi și Dvs. o astfel de întâmplare? Cine a fost „Mallarmé”-ul Dvs.? Vă rog s-o istorisiți.
– Diferența de vârstă dintre  Mallarmé și Valéry era de 30 de ani fără unu. Fac acest calcul, pentru a-mi aminti cine, la vremea debutului meu (în presă, în mai 1967), la Chișinău, ar fi putut să-mi devină, eventual, maestru de direcție, să zic așa. Fie și la distanță, să-mi fie, prin creația sa, exemplu, punct sau traseu de orientare. Dar nu face să-mi amintesc un astfel de decalaj de vârstă între colegii mei de debut și posibilii maeștri ai scrisului moldovenesc-socialist-realist de atunci. Eu unul nu găseam repere pentru admirație, venerație și jind de a mă lipi de vreun magistru. Pur și simplu, aceștia nu existau, scriitorii aflați cam la cincizeci de ani de existență fiind angajați în servirea pe cinste (partinică!) a celor ce elaboraseră așa-zisul cod al constructorului comunismului. Iar decalajul dintre noi, cei la 17-18 ani, și colegii din generația 60, unii dintre care făceau tentative de înnoire a discursului litera dintre Nistru și Prut, era, în medie, una de cincisprezece ani. Ei bine, acei colegi se aflau încă ei înșiși într-o perioadă de formare și consolidare de destin literar, abia de-și publicaseră câte 2-3 cărți care, bineînțeles, nu făcuseră găuri în cerul literaturii române. Da, să o luăm în totalitatea literară panromânească, la vremea debutului nostru deja afirmându-se distinct mai mulți autori, pe care îi citeam, și cu care „ai noștri” ar fi concurat cu mare dificultate. Știam și admiram cărțile lui Nicolae Labiș, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Leonid Dimov, Ștefan Augustin Doinaș, Geo Dumitrescu, Cezar Baltag, dimpreună cu cele ale marilor nume afirmate în interbelic – Arghezi, Barbu, Blaga, Bacovia, Bogza etc., etc. Dintre aceștia, posibil să se fi găsit cineva care, dacă mi-ar fi fost dat,  la capătul unei întâlniri providențiale, să-mi fi devenit idoli. Însă pe colegii mai în vârstă de la Chișinău doar îi urmăream cât de anevoios se maturizau, având și ei restricții impuse de cenzură, ideologia bolșevică, resimțind presiuni partinice, din păcate majoritatea din ei angajându-se deja cu trup și suflet în serviciul realismului socialist, fideli partidului unic și buldog. Personal, simpatizam formulele ceva mai moderne ale prozodiei lui Gheorghe Vodă și Ion Vatamanu, primul dintre ei având a-mi deveni un susținător pe față, ajungând, să zic, filotimul meu. Îi rămân mereu recunoscător. Din păcate, însă, cu timpul, ambii au cam renunțat la prozodia, la metafora modernității.
Cred că în formarea, în orientarea mea estetică un rol de neglijat l-au avut două cărți deosebite în contextul post-dezghețului hrușciovist: „Oameni, ani, viață” a lui Ilya Ehrenburg și „Iarba uitării” a lui Valentin Kataev (pe 27 aprilie 1970 notam în Jurnal: „Am început să-l citesc pe Ehrenburg,  «Oameni,  ani, viață». Prologul sesiunii de examene e destul de amenințător”.) Întâmplarea făcuse ca, pe când consultam colecția revistei „Novîi mir” la Biblioteca Republicană pentru o teză de curs, am dat și de numerele în care fusese publicată respectiva carte a lui Ehrenburg. Nu știu dacă aș fi citit-o, dacă nu mi-ar fi atras atenția o notă circumspectă, în care redacția lua distanță față de teme, idei, nume apărute în virtutea subiectivismului, dar mai ales a experienței și personalității autorului. Însă pe atunci Ehrenburg era considerat un clasic în viață al literaturii sovietice, uns cu toate alifiile aprecierilor oficiale, predat în școală etc., și nu putea fi stopat chiar la fiece semafor al ideologiei pernicioase.
De ce o fi fost oare circumspect până și redactorul-șef de la „Novîi mir” Aleksandr Tvardovski, care ceva mai târziu avea să-l publice pe însuși Aleksandr Soljenițîn? Curiozitatea m-a pus pe lectură atentă a acestei opere a lui Ehrenburg, în care mă captivau cu adevărat memoriile sale pariziene, viziunea sa destul de neortodoxă asupra artei occidentale, în care protagoniști apăreau Picasso, Renoir, Sézanne, Mane etc., scriitori francezi, actori. Ehrenburg invoca și numele unor scriitori ruși/„sovietici” despre care nu se prea știa – Mandelștam, Țvetaeva, Babel... Plus că, în întregul ei, ca stil, atmosferă, substanță memorialistică, dar și poetică, narațiunea emana un estetism aparte, o pledoarie pentru altfel de artă/literatură decât cea a realismului socialist.
Era manifestată prudență și față de „Iarba uitării” a lui Kataev, și acesta un stâlp de nădejde al regimului, se părea, dar care, iată, punea probleme (se subînțelegea din nota redacției „Novîi mir”) ideologiei, realismului socialist. Narațiunea lui Kataev avea fler, antren, ținea mereu aprinsă curiozitatea, îi solicita cititorului chiar abilitatea de a descifra unele momente, detalii, de a ghici cine ar fi cutare personaj (Komandorul, Prințișorul, Ochi albaștri, eteronime sub care un cititor cât de cât avizat îi „depista”, respectiv, pe Maiakovski, Hlebnikov, Burliuk, Mandelștam, Esenin, Bulgakov, Bagrițki...). 
Din aceste cărți ale lui Ehrenburg și Kataev un student, precum mă aflam, descoperea o lume a literaturii și scriitorilor necunoscută până la acea lectură ce părea realizarea unei șanse cu adevărat norocoase, ce-l făcea să înțeleagă că, de fapt, nu este chiar totul cum se spune în manualele de istorie sau în istoria literară din prima jumătate a secolului XX bolșevic. Era o lectură care te făcea să înregistrezi anumite disonanțe... instructive, fără de care destinul, la cei 18-19 ani ai tăi, ar fi putut s-o ia în cu totul altă parte. Din acele cărți pricepeai că există și altceva, totuși, în raport cu cursul ideologic și cu dezghețul hrușciovist care, din păcate, deja era stopat. (De altfel, termenul dezgheț/ оттепель îi aparținuse de asemenea lui Ehrenburg și tot în revista „Novîi mir” fusese lansat, în 1956.)
Prin urmare, la nivelul de instruire și inițiere a unui debutant de la Chișinău, pentru mine un rol de neglijat l-a avut și „Iarba uitării” a lui Valentin Kataev, pe care, de la un moment dat, o conștientizam și o „asimilam”, în anumite pasaje cu tentă teoretică chiar o studiam, ca pe o irepetabilă prelegere captivantă, instructivă. Mai bine zis, lecțiile despre literatură pe care i le dădea Ivan Bunin, academician la 42 de ani (în Odessa albgardistă), tânărului Valentin Kataev încercam să le însușesc și eu. Printre altele, Bunin îi spunea ucenicului său ascultător: „Să scrii zi de zi, ca și cum te-ai afla la muncă, la serviciu”.

sâmbătă, 2 februarie 2019

UN TÂNĂR POET BURIAT DE EXCEPȚIE: NAMJIL NIMBUEV


Din poezia lumii

Namjil NIMBUEV (1948–1971) / Buriatia

S-a născut în familia poetului buriat Șirab Nimbuev. Majoritatea textelor și le-a scris în limba rusă, însă a lăsat și unele în limba maternă. După absolvirea școlii medii, un an de zile a fost corespondent în redacția ziarului «Молодежь Бурятии» („Tineretul Buriatiei”), după care este admis la Institutul de Literatură „Gorki” din Moscova. A traduse din poezia mongolă.
Namjil Nimbuev a muri la vârsta de 23 de ani (octombrie 1971), în rocada dramaticelor analogii fiind ca și cum un Nicolae Labiș al buriaților. Prima sa carte, „Fulgere împiedicate”, îi apăru post-mortem (1974).
Namjil Nimbuev este cel mai tânăr clasic al buriaților, dar și al literaturii mongole, în general, autor profund ancorat în spiritualitatea poporului său, concomitent fiind unul din puținii poeți care au îmbogățit prozodia rusă cu o distinctă cromatica orientală – a lumii stepelor, cu vibrațiile prelungi ale murmurătoarelor pilduiri rostite și rostuite în panteonul budist, cu inflexiunile enigmatice ale șamanilor și melodiile tânguioase, parcă, ale herghelegiilor, păstorilor de cirezi și turme.
În anul 2017, la Moscova au fost editate două volume ale lui Namjil Nimbaev care, pe lângă circa 11 mii de versuri, a mai scris proză, teatru, eseuri.

 În traducerea lui Leo BUTNARU

Namazul de dimineață

Nu fremăta, măr ce înflorești,
nu arunca din cuib rozi puișorii berzei,
născuți spre a muri la apus de soare.

Cocoarelor, nu dănțuiți în cer,
ascundeți-vă la sânul meu.

Puiuț de graur, nu ciocăni în găoace,
căci se-aude pretutindeni.

Liniște, pentru dumnezeu, liniște!

În pragul modestei mele colibe
iubita își piaptană pletele,
de parcă ar cânta
la o arfă cu strune de aur.

Scrisoare către tine

Buna mea, Păunițo,
te-am tot așteptat până în miez de noapte
lângă chioșcul de flori înzăpezit.

Am citit absolut toate anunțurile de pe
uriașul cilindru de afișier
ba chiar am și compus muzică
pentru ele.

Tu nu veneai.

Când îmi prinse a degera degetul mare
din bocancul stâng, scofâlcit,
am început să dau cu el într-o oarecare statuie,
prefăcându-mă
că aș verifica dacă
se mai ține bine lumea noastră.

Tu nu veneai.

Când măturătorului șchiop
îi cunoșteam deja întreaga genealogie
de la începuturi până în zilele de mâine
și mai știam cum, ieri, cherchelit, el se certase cu bătrâna-i soață,
constatai același lucru: tu nu veneai.

În fine, am încleiat chiștocul
de geamul după ce țopăiau fetișcane prinse în twist,
apoi o luai spre troleibuz,
bocănind cu picioarele țepene de ger,
parcă din buturugi înghețate.

Seară în voal fumuriu,
trecători.
Petale de trandafiri albi pe buze...