duminică, 22 iunie 2008

Din "Ramuri", 2008, Nr.5.



Marina ŢVETAEVA
(1892 – 1941)

Traducere şi prezentare de

Leo BUTNARU

S-a născut la Moscova în familia unui profesor universitar. De la vârsta de şase ani, scrie versuri nu doar în rusă, ci şi în poloneză, finlandeză. Învaţă la Moscova, apoi în pensioane din Elveţia şi Germania. Primele versuri pe care le publică atrag atenţia lui V. Briusov, M. Voloşin, N. Gumiliov. În 1912, se căsătoreşte cu Serghei Efron care avea să lupte în unităţile albgardiste, mai apoi fiind nevoit să emigreze (în exil, e bănuit că ar colabora nu NKVD-ul). Între 1914-1917, Marina Ţvetaeva are un roman cu poeta Sofia Parnok, „trădat” şi în mai multe poeme. În 1922 – emigrează: Berlin, Praga. În 1925, se stabileşte în Franţa. În 1939, se întoarce în Rusia Sovietică. La scurt timp, îi sunt arestaţi soţul şi fiica, acesta fiind împuşcat, iar Ariadna închisă în Gulag, unde avea să petreacă 16 ani. Ţvetaeva aproape că nu mai scrie poezie, ci se dedică traducerilor. La începutul războiului, se evacuează la Elabuga. Nu are un loc de muncă, nu are o casă. La 31 august 1941 se sinucide. Precum cu, respectiv 11 şi 16 ani mai înainte, alţi mari colegi ai ei – Maiakovski şi Esenin.
A editat cărţile de poeme: „Album de seară” (1910), „Verste” (1921), „Tabăra lebedelor”, „Profesia”, „Psyche” (toate – 1923), „După Rusia” (1928), poemul satiric „Vânătorul de şobolani” (1925), „Poemul sfârşitului” (1926). Proză, eseuri, memorii.
În internetul rusesc, excepţionalul şi extrem de bogatul site „Lumea Marinei Ţvetaeva” conţine cele mai multe materiale despre avangardă şi avangardişti, despre protagoniştii ei care au lansat manifeste tranşante, fulminate, uneori paradoxale, contradictorii, stimulative sau enervante, ele însele – mai curând modele de text literar propriu-zis, decât teoretic; texte literare autentice – metaforice, de imaginaţie superioară, curajoase şi inventive; manifeste de curente şi şcoli care au făcut epocă sau doar expresii ale unor efemere ambiţii neacoperite de har: predecesorii (anticipatorii, preanunţătorii avangardei), akmeiştii, imaginiştii, constructiviştii, satiricii, futuriştii (cubofuturiştii, egofuturiştii, „Mezaninul poeţilor”, „Centrifuga”, „Lireny”, „Sindicatul futuriştilor”, „410” – Transcaucazia, grupul „Tvorcestvo” – Extremul Orient, artişti în afara grupărilor, curentelor, „Breasla poeţilor”...) – însă nu doar poeţi, prozatori, ci şi pictori, compozitori, sculptori etc. Ne putem întreba: de ce anume (această... lume) pe un site dedicate unei poetese care, la o apreciere superficial-formală, s-ar părea că nu a fost prea mult (adânc) implicată în efervescenţa fenomenologiei avangardiste? Răspunsul e unul simplu: Marina Ţvetaeva a reformat / reformulat prozodia rusă din interiorul acesteia, a modificat-o intrinsec-tipologic, noutatea fiind emanată din nucleu, din esenţe, nu din forme. De unde şi actualitatea, modernitatea, permanenta propulsie de contemporaneizare, „de la sine”, a creaţiei ei – a uneia din cele mai mari poete ale lumii.

***

Versurilor mele, scrise atât de devreme,
Încât nici să ştiu că aş fi – poet,
Ce erupseră ca stropii din havuz şi steme,
Ca scânteile din rachetele-n foc desuet,

Explodând, ca mici diavoli, fiinţe ciudate,
În sfânt locaş, unde-i vis şi tămâiere,
Versurilor mele despre tinereţe şi moarte,
– Versurilor necitite-n orice sfere! –

Aruncate prin praful de magazine, oriunde,
(Chiar dacă nimeni nu le-a luat şi nu le ia!),
Versurilor mele, precum vinurilor scumpe,
Le va veni timpul, numaidecât, – da.

Mai 1913

***

Lui P. E.

Peste pământul dumitale frunzele cădeau în hău,
Şi-acum mai miroase-a pământ.
Ascultă-mă, mortule, ascultă-mă, dragul meu,
Totuşi, îmi aparţii, ca prin legământ.

Simt că râzi! – În fericită trăsurică de drumeţie pitit!
Luna e sus.
Al meu – atât de netăgăduit şi de nepotrivit,
Ca acest braţ supus.

Iar cu bocceluţa, devreme, veni-voi, până dimineaţa cade,
La uşa spitalului.
Dumneata pur şi simplu ai plecat în ţările calde,
Spre-ntinsul oceanului.

Da, v-am sărutat! V-am vrăjit, cât se poate!
Râd de bezna de dincolo de mormânt, fioroasă!
Eu nu-i cred morţii! Vă aştept de la gările toate –
Acasă!

Las’ să se scuture frunzele; spălate şi şterse
Fie cuvintele pe panglici de doliu, la groapă.
Dar, dacă pentru lumea întreagă sunteţi mort, reiese –
Şi eu sunt moartă.

Bineînţeles, văd, simt, – vă presimt aievea.
– Pe ale dumitale coroane care-ar fi rostul benzilor?! –
Nu, nu v-am uitat şi nu vă voi uita
În vecii vecilor.

Unor atare promisiuni le cunosc lipsa de sens,
Ştiu de-al lor impuls insipid.
– Scrisoare în infinit. – Scrisoare în nemărginit univers. –
Scrisoare în vid.

4. X.1914

***

Mă vreau la oglindă, unde-i neclaritate
Şi vis ce înceţoşează rostul,
Eu m-aş interesa – unde ţineţi cale, încalte,
Şi unde vă este masul, adăpostul.

Văd clar: catargul navei în soare,
Şi dumneata – pe punte, a uimire...
Iarăşi dumneata – în fumul trenului... Ogoare
În veşnică jeluire...

Înrourată-i înserata câmpie,
Deasupra noastră – corbii, ciorile...
– Binecuvântată vă fie
Năzuinţa spre toate zările!

3.V.1915

***

Cu năvalnica tandreţe – mai apoi,
Curând de la toţi voi pleca, –
Şi tot mă gândesc căruia din voi
Blana de lup îi va rămânea,

Cui – pledul plin de alint
Şi bastonaşul subţire cu ogar încrustat,
Cui – brăţara-mi de argint,
Cu peruzea – praf presărat...

Şi toate bileţele, şi florile toate,
Pe care nu am cum le păstra...
Şi tu – ultima rimă a mea,
Ultima mea noapte!

22.IX.1915

luni, 9 iunie 2008

Leo BUTNARU: o proză din "România literară", 2008, Nr. 15.



ULTIMUL CITITOR ÎN LIMBA ROMÂNĂ...


Lui Gheorghe Grigurcu

Prin secolul 33 (XXXIII – cu cifre romane...), în Republica Moldova, sau, posibil, în România, ba chiar, nu este exlus, în România Mare-bis – nimeni nu poate şti ce şi cum se va întâmpla până atunci în – hăt! – hatul secolului 33, încât urmaşii noştri se pot trezi chiar cu toate teritoriile întregite în cadul Europei Unite cu Statele Unite ale Americii sau chiar cu cele două Americi, de sud şi de nord, plus Cuba, Triunghiul Bermudelor, – ca să nu excludem din calcul Eurasia şi China, în special, – astfel că nu sunt în zadar pledoariile noastre prezente pentru un dimpreună-a-fi...
Dar s-ar părea că o luarăm pe pârtia unui alt subiect, dramatic, stringent non-stop, dar totuşi – altul, faţă de intenţia iniţială a naraţiunii prezente, în desfăşurare sub ochii domniilor voastre... Numai că nu se poate desfăşura sub ochii dumneavoastră, dacă, asemeni personajului care iată-iată apare peste câteva rânduri de text – în text, sunteţi de asemenea din secolul 33... De ce nu se poate?... Pentru că problema, ecuaţia e următoarea: în acel secol 33, în ţările, uniunile sau comunităţile pe care încerc să le presupun, să le conturez, trăia – atenţie! – un cititor în limba română. Ceialţi, concetăţeni sau con-continentali, con-intercontinentali-interplanetari etc. (deja în lume apăruseră multe noţiuni noi, în dependenţă de modelele, modulaţiile şi tribulaţiile politice, statale, etnice ş.a.m.d); aşadar, ceilalţi îl considerau pe acest unic cititor din Moldova, România sau... (vezi textul de mai sus) un pic cam ieşit de pe fix. Dar, mă grăbesc să-i dau dreptate cititorului, – nu era aşa, ieşit-sărit: pur şi simplu, omul era extrem de legat de lectură, ca într-un basm foarte vechi, de prin secolele 27-29, poate, când, cică, mai citeau încă până şi fata babei şi fata moşneagului, şi Făt Frumos şi Ileana Cosânzeana, Meşterul Manole şi Ana, preşedintele ţării şi unii politicieni etcetera. Aşadar, era un ins de modă veche, antică, s-ar putea spune, homeriană, chiar dacă, din cauza orbirii, Homer nu putea nici să scrie, nici să citească.
Însă românaşul nostru citea! Se încăpăţâna să citească. Acolo, în peste 12 secole de aici înainte! Nu, nu s-ar fi putut spune că are atingere cu ieşitul de pe fix – liceul l-a terminat aproape cu eminenţă, a participat la olimpiada internaţională a elevilor cititori (încă), unde, din vreo 50 de state, se găsiră doar vreo 21 de concurenţi. Mergea bine şi la Universitate, însă de acolo, pe la anul trei, fu exmatriculat: un coleg de cămin l-a turnat că, nopţile, citeşte sub plapumă la lumina unei lanterne!
Dar, în fine, chiar şi cu studii universitare incomplete, s-a descurcat. Şi-a procurat un avion supersonic, astfel că, dacă ai casei îl cicălesc că citeşte şi citeşte şi tot citeşte, lectorul acesta ciudat zboară aiurea, într-un loc numai de el ştiut, unde se mai poate citi în relativă linişte. Oricum, familia o poate întreţine din citit – din reclamă de genul: „Vizitaţi Chişinăul! Printre alte curiozităţi, vă veţi întâlni cu omul care mai citeşte! Întâlnirea – cu bilete plătite”.
În mare, totul e ca la oameni. Ca la lume. Numai că, – mă rog, –chestia asta cu cititul... îl deosebea. Îl... retro-particulariza. Radical. De ceilalţi. Asta e: îi plăcea să citească. Şi nu, colea, o oră-două pe an, sau, hai să zicem, pe lună, ci – devora carte după carte. Minuţios, atent, fără grabă citea.
Când cineva se plângea că el strică aspectul general al societăţii, autorităţile constatau, oarecum abătute: „Ar putea fi şi mai rău... Lăsaţi-l în pace...” Şi de ce n-ar fi fost lăsat? În pace. Nu bârfea pe nimeni, nu turna la CNASS; când era chemat la şcoală, că, mă rog, unul din cei cincisprezece copii ai săi a comis cine ştie ce abatere de la regulament, – venea. Frecventa adunările părinteşti. La 1 martie, le dăruia mărţişoare alor casei, la 8 – flori soţiei. Pe 1 decembrie se prindea în hora unirii pe podul de peste Prut care, spre fericirea noastră, nu devenise apa sâmbetei.
Ei, dar asta e (buba), – devora, rând pe rând, cărţi din bibliotecile ce mai rămăseseră pe ici-colea în oraş. Nişte... rămăşiţe, bibliotecile... Nimeni-ţipenie în ele, ci doar gardianul. Nici vorbă de director, bibliografi, bibliotecari – nimeni, ci doar gardianul. De te simţi ispitit – mă rog, intră, umblă şi tu, cu gura căscată, prin labirintul de tomuri, prin tranşeele cu cărţi rare, chiar – incunabule, numai să nu comiţi cine ştie ce neregularitate... Pentru că nici n-ai putea face vreun rău: de pretutindeni, eşti fixat de ochii camerolor de supraveghere... Vreun vizitator intrat pe-acolo, din curiozitate, privind nedumerit de jur-împrejur, prin geometria ciudată a rafturilor din spaţiul a ceea ce, cu doar două-trei secole înainte se mai numea bibliotecă, zice aiurit: „Da’ proşti mai erau ăia, dom’le...” „Ăia” – aţi înţeles corect – premergătorii care mai construiau, completau şi frecventau biblioteci... Nişte retardaţi, cum ar veni...
E drept, cititorul nostru inveterat are programul său, nu uită de familie, duce gunoiul la conductă, mai repară câte un întrerupător electrico-electronico-computerizat, face o cafea – îi place – iarăşi păsărele? – râşniţa manuală! – frecventează anticariatele, după care, cu mare greu şi chieltuială de timp, uneori poate găsi vreun animăluş de pluş de prin secolele 25-26... Include televizorul, uneori priveşte vreo două minute de fotbal, din pogramul non-stop. Încolo – se retrage în cabinetul său şi – dăi, dăi, dom’le, cu întorsul filelor de carte! Fâş, fâş, pâş, pâş! – are un ritm ameţitor de lectură. Pentru că el e din foarte puţinii din Moldova, sau România. Sau... – precum spunea ceva mai sus – unul din puţinii, poate că unicul care nu confundă încă literele cu cifrele... ceilalţi scriu şi citesc numai cu şi în cifre! El, însă, ajunge a citi câte 3-4 cărţi, nictemer.
I se mai impută că nimeni nu mai înţelege ce fel de cărţi citeşte el. „Româneşti”, le spune calm. „Păi şi noi suntem români, de ce nu înţelegem?” Ce să le răspundă?... Şi el – citeşte româneşte, încă; dar, precum şi ceilalţi conaţionali ai săi, vorbeşte deja o altă limbă. Esperanto, se pare, sau, poate, încă engleză... Nu e frivol a presupune – şi chineză... Sau – hindi... Astfel că, repet, în româneşte citeşte numai el, pe când ceilalţi 11 milioane de conaţionali – atâţia i-a constatat ultimul recensământ, din anul 3333... O fi emigrat, inclusiv – pe alte planete?... Sau – nu s-au declarat ca atare... Nu că sus şi tare, ci barem în anonimatul cela de anchetă statistică...
Citeşte, citeşte, citeşte, apoi strânge cu acurateţe volumele răvăşite, le aşează frumuşel în raft – Doamne, – raft! – ce arhaism! Papură Vodă, nu altceva! După care se întinde în pat şi visează cu ochii mijiţi. Cuprins de euforie. Bine că a strâns cărţile de pe duşumele – să nu se împiedice de ele vreun gâgâlici din famile, unul din mai recenţii veniţi pe lume. Şi pe lună, s-ar putea spune. Pentru că, în familie, ei toţi, părinţi şi copii, şi-au făcut un scop sin a aduna o sumă necesară pentru a plăti 17 locuri – recheta ful – pentru o excursie în lună. Astfel că, pe de o parte, ai casei se străduie să nu-i prea arate iritarea lor, când îl văd că citeşte sau vin turişti de aiurea, îmbulzându-se în casa lor, să vadă cum tăticul e absorbit de lectură. Vă spuneam doar chestia aia cu reclama: „Vizitaţi Chişinăul! Veţi vedea un român care citeşte! Vederea – cu bilet de intrare”.
Numai că nu a fost să ajungă şi el în lună... Din cel mai banal motiv: pur şi simplu, s-a isprăvit...
A început să vadă prost cu un ochi. Apoi cu celălalt. Soţia îi zice, hai în vizită la oculist. Iar acesta, doctorul, era chiar unul dintre rudele lor îndepărtate. S-au salutat, apoi a luat loc în fotoliu, oculistul a pus o lumină, alta, a luat microscopul, oglinzi, lupă şi altele, s-a porăit mult cu ruda sa importantă, cititorul nostru, mândria noastră etnică din secolul 33, însă după o oră de studiu, cercetare, diagnosticare suspină adânc, poate că chiar dureros, spunând doar atât: „Nu mai e nimic de făcut...” Auzind astea, cititorul – baţ! – o dă în infarct! Şi chiar moare...
El se temea nespus de tare de oculişti. Că-i vor spune odată că nu-i mai pot reîntoarce vedere. Deci, că nu va mai putea citi. Precum i se şi întâmplase în fotoliul rudei sale îndepărtate. (Poate că chiar de pe altă planetă...)
Da, se temea de oculişti.
Dar cine nu se teme de ei. Da, da, chiar mai mult decât de stomatologi se tem! Pentru că nu este echivalentă scoaterea unui dinte cu scoaterea unui o...!!!...chi!!!

P.S. Bineînţeles, aveţi dreptate în ceea ce vă gândiţi: într-adevăr, pe piatra sa de mormânt fu scris, simplu: „Ultimul cititor în limba română”.
Vizita mormântului era şi ea pe bază de bilete pe care era imprimat chipul său, al micului (Marelui?) Ultim.... Astfel că familia rămasă în urma sa nu o ducea deloc rău...

22.II.2008