Iubit
și receptat consistent pe ambele maluri ale Prutului, invidiat uneori (mai
ales pe Bâc), pentru că are succes, Leo Butnaru este ceea ce francezii numesc une valeur sure.
Adică
un scriitor consacrat, a cărui poziție în evoluția
poeziei românești este de mult stabilită, și
care nu mai trebuie să facă altceva, de acum încolo, decât să fie egal cu sine
însuși. Ceea ce Leo Butnaru și face, în pofida unor demersuri surprinzătoare
(ca volumul de proză confesivă Copil la
ruși, din 2008) ori monumentale
(de tipul premiatei Panorame a poeziei de
avangardă ruse, din 2015). Poetul nu vânează neapărat capodopera, ci
edifică, în spirit modern, o operă:
complexă, densă, cu multe fațete (poezie, proză, literatură pentru
copii, traduceri, publicistică).
Rolul
de precursor al optzecismului în Basarabia, pe care Leo Butnaru l-a jucat
începând cu jumătatea deceniului ’70-’80, a fost mai demult observat de către
critica literară. Firește că nu atunci, la debut: poezia sa nu a trecut cu
adevărat Prutul, din cauza cenzurii, decât către finalul regimului comunist,
iar la Chi șinău
noutatea poeziei sale a paralizat, la început, receptarea. Talentul a fost
remarcat, nu și formula către care se îndrepta poezia lui Leo Butnaru.
Care nu a devenit evidentă, de fapt, decât odată cu apariția
generației optzeci.
Ce
s-a înțeles mai puțin este că, deși e un precursor, Butnaru nu s-a
prefăcut într-un optzecist, odată ce noua generație
poetică i-a validat, prin discurs, căutările. Ca și
alți scriitori din acea perioadă (îmi vine în minte exemplul prozatorului
Dumitru Țepeneag), poetul a fost un precursor care și-a
urmat propriul drum și după ce noul cod literar a preluat și a
dus mai departe multe dintre deschiderile pe care el le-a operat. Leo Butnaru
nu este un poet de serie și nu s-a topit în „magma”
optzecismului, pentru că nu acesta a fost sensul căutărilor sale. E,
dimpotrivă, un poet înzestrat cum se cuvine cu darul individualității și
care, cel puțin la prima vedere, nu seamănă cu nimeni altcineva în
poezia română de azi.
Se
cuvine făcută o precizare, așadar. După ce generația
lui Grigore Vieru, Gheorghe Vodă, Liviu Damian și
Ion Vatamanu a scos, cât de cât, poezia română din Basarabia din mocirla morală
și literară în care o scufundaseră Emilian Bucov, Andrei Lupan, Liviu
Deleanu și ceilalți, Leo Butnaru a fost primul care a înțeles
că jumătățile de măsură nu sunt suficiente. Că nu e de ajuns o (relativă) reabilitare
morală a literaturii și a scriitorului, cât timp codul literar în vigoare este vetust și
artificial, începând de la limbă și terminând cu modelele poetice. Că
nici măcar în „Moldova sovietică” nu se poate scrie poezie română cu modele din
secolul al XIX-lea sau din interbelicul rusesc, așa
cum încercau, de fapt, mai toți scriitorii din URSS, la acea dată. Simplificând
puțin – și folosind niște repere care lui Leo Butnaru îi sunt binecunoscute –, aș
spune că poetul a înțeles, înainte de apariția
optzecismului, că poezia rusă contemporană este minoră întrucât a urmat modelul
Esenin, nu modelul Hlebnikov. Și că, păstrând proporțiile,
o asemenea întoarcere la originile modernității
era necesară și în poezia română din Basarabia, dacă se dorea o
racordare, peste frontiera artificială de pe Prut, la poezia care se scria în
România la acea dată. Poezie pe care, de altfel, scriitorii basarabeni au
putut-o asculta pe viu, în 1976, în timpul memorabilei vizite a lui Nichita
Stănescu la Chi șinău.
Ca să scrii în codul lui Nichita, nu e de ajuns să reîntorci poezia la lirism și
să te revendici de la Goga
și Pillat (chiar dacă ambii sunt mari poeți).
E nevoie să treci mai degrabă prin experiența
poeziei moderniste și a avangardei, prin Vinea și
Voronca, prin Geo Dumitrescu și Tonegaru. Și
nu la modul ironic-parodic, cum o va face postmodernismul, ci asumând și
asimilând la propriu experiența acestei poezii, marginale, poate, în
interbelicul românesc, dar care a jucat un rol atât de însemnat după cel de-Al
Doilea Război Mondial. Experiență pe care, împotriva curentului
dominant la Chi șinău,
Leo Butnaru a făcut-o, în deceniul al optulea, înainte ca postmodernismul să fi
apărut în Basarabia. Și, mai ales, altfel decât o va face acesta.
Leo
Butnaru nu a avut, în Chișinăul din a doua jumătate a deceniului
al optulea, acces la surse americane sau vest-europene, din cele care circulau,
fie și semi-oficial, în România (Allen Ginsberg, Jack Kerouac, Hans-Magnus
Enzensberger ș.a.). Nici nu a știut de la bun început
încotro vrea să meargă. Remarcabil mi se pare – și
chiar salutar, dacă vocabula nu pare prea mare – gestul decis, provenind
dintr-un instinct fără greș, de a scrie altfel. De a-și asuma riscul de a greși,
de a rătăci pe cărări care nu duc, probabil, nicăieri, de a experimenta de
dragul experimentului și, mai ales, de a fi greșit
înțeles. Într-o pseudo-literatură, cum era în acei ani literatura
„moldovenească”, în care critica adevărată mergea pe coji de ouă, cu ochii la
cenzură, acesta din urmă era riscul cel mai mare: cel de a fi greșit înțeles.
Era un risc literar, care putea fi ușor convertit într-unul politic.
Leo
Butnaru a început, însă, atunci, în acel deceniu în care optzecismul era încă
departe, un demers pe care îl continuă și azi, cu mijloace proprii,
distincte de cele ale generației care i-a urmat: cel de poeta faber, pentru care poezia începe și
se termină în și ca act de limbaj. El a simțit
de la bun început că marele handicap al poeziei care s-a scris după 1944 în
Basarabia îl constituie limbajul. Limba literară, în sine, pocită de calcuri,
de rusisme și de transformarea regionalismelor moldovenești
în normă literară (în numele existenței unei „limbi moldovenești”,
distincte de cea română), și limbajul poetic, alterat de influența
covârșitoare a poeziei de agitație și
propagandă, croită după model rusesc în primele două decenii de existență a
„RSSM”.
Motiv
pentru care Leo Butnaru a abandonat poezia
semantică, în favoarea unei poezii morfologice
și sintactice, care să exploateze
resursele versului liber și ale experimentului prozodic, repunând
limba română în drepturile care i se cuveneau. O poezie a limbajelor poetice,
pe care discursul le parcurge cu voluptate și
inocență, și din care se alimentează. Vocabule rare, jocuri de cuvinte, calambururi
chiar, pătrund în poezia lui Leo Butnaru, transformând metafora din ornament în
instrument cognitiv. Poezia sa nu este una care să se recite, în primul rând (și
de aceea mă bucură faptul că juriul Turnirului de Poezie de la Neptun i-a acordat poetului
acolada supremă, deși regula competiției a impus recitarea). Lectura, decodarea succesivă și
permanentă, este condiția de existență a poeziei sale.
Apoi,
e de apreciat greutatea pe care o are, în ecuația
poeziei sale, ludicul. Este un ludic mai profund decât cel optzecist, pentru că
sensul său nu este ironizarea prezentului comunist decrepit ori denunțarea
minciunii oficiale, ci este un ludic în sine. Leo Butnaru e, în fond, un timid
care se ascunde și un sceptic care fuge de propria neîncredere în lume. Pe
care, spre a o putea scrie, o împarte în partițiuni Nabokov, pe care cititorul trebuie să le
recompună, așa cum poate, spre a obține
o oglindă întoarsă și imperfectă a ei, care e însăși
poezia.
În
fine, subliniez, dacă mai era nevoie, profesionalismul scriitorului Leo
Butnaru, pentru care anticul dicton Nici
o zi fără un rând e un imperativ existențial.
Poetul nu există independent de prozatorul, publicistul și
traducătorul Leo Butnaru, într-o operă alcătuită din mai mulți
„versanți”, care comunică între ei. Criticul care scrie despre poezia sa trebuie să
cunoască puțin și activitatea traducătorului (pentru că acolo se văd anumite preferințe
ale poetului), și literatura pentru copii (în care jocul este, vrînd-nevrînd, atotputernic), și
proza (căci câteva biografeme numai acolo pot fi circumscrise). Într-o
literatură care se îndreaptă tot mai mult către fragmentarism, improvizație și
amatorism, opere articulate, cum este cea a lui Leo Butnaru, păstrează viu un
model al scriitorului adevărat. Care poate să fie foarte activ în spațiul
virtual – Leo e campion și la asta –, atâta timp cât nu confundă
writing cu texting. Ceea ce Butnaru, spre deosebire de mulții
săi colegi mai tineri, nu face niciodată.
Un
scriitor adevărat, într-un colț de țară
în care e mai greu să fii scriitor adevărat.
P. S. Sper
că vreun coleg de la Chi șinău, prea atent la modestele mele considerații pe tema literaturii române din Basarabia, nu
o să-mi reproșeze
faptul că, în articolul de față, nu
am citat versuri din foarte bogata operă a lui Leo Butnaru. Pe lângă faptul că am
făcut-o și o
voi mai face, cu alte ocazii, acest articol nu este o cronică și nu conține
nici un sens ascuns, ci doar o încercare de lectură critică a unei opere de
primă mărim