Centrul de Cultură din orașul Niš/ Ниш, Serbia, mi-a trimis vestea că a editat volumul meu de poeme „Одсуство негатива” („Absența negativului”), tradus de Мирјана Петровић-Филиповић/ Mirjana Petrović Filipović, grație solicitudinii poetului și prietenului Zoran Pešić. Mulțumiri!
joi, 26 octombrie 2017
duminică, 22 octombrie 2017
A MURI ÎN TROLEIBUZ...
* *
*
Alături se mişcă –
Nici chip
Nici picioare
Doar plapuma
Şi o uşoară indispoziţie
Ce sporeşte până la
A conştientiza că:
Ceea
Ce se mişcă –
E autosugestia.
* *
*
Alinie-rea! ’Repţi!
Ia te uită
Ce bine trăiţi
Mama voastră de!...
Trage burta
Iar dincolo de case
Convingeţi-vă şi voi
E fabrica
Stânga-mpre-jur!
La muncă – pas alergător!
Lumea întreagă –
Armată e.
* *
*
Mă culc pe pietricelele
ţărmului
Încălzite de soare
Această piatră –
Umărul e
Aceste pietre rotunjite –
Sânii
Această lespede lustruită –
Burta
Aceste două bombate –
Genunchii
Şi
Un mic smoc
De alge
* *
*
Sst
Auziţi
Şi încă
Şi aceasta
Şi acolo
Şi departe-departe
* *
*
Ceasornicul rămânea în urma
nopţii
Ceasornicul depăşea noaptea
Două timpuri nu coincideau
* *
*
Sunt beat
La marginea pământului
După cercul polar
Mi se-nvârte capul
* *
*
Oraş –
Port
Dragoste –
Sport
Mâncare –
Spirt
Şi apă din băltoacă
* *
*
Cine eşti tu spirite?
– Serafim!
O sută de ochi
Şase aripi
Lumina iradiază de la mesteceni
Văzduhul
În văzduh pluteşte
Iar colea peste şase verste –
Uzina
* * *
Tu eşti Laura mea
Proasto
Tu eşti Laura mea!
Albă porumbiţă
Încetează-a mai gurlui
Cu timonierul
De nu vai de capul tău...
Că doar tu ştii
Că sunt poet
Şi venii tocmai aici la marginea lumii
Ca să te
văd pe tine – tâmpito
Laura
marți, 17 octombrie 2017
DINTR-O REVISTĂ A PLURALULUI: „NOI”
Datare
Am mai multe poeme de demult care
în loc de zi, lună, an
sunt datate cu numărul tău de telefon
din păcate
deja nevalabil.
Afrodita-Poezia
Uneori,
poezia devine atât de adâncă
încât se
întunecă înfiorător
și pare că
ar ascunde-o periculoasă stâncă
pentru
eventualul înotător.
Și a mia
oară îți vine
să părăsești
această stare neprietenoasă
repetând
tânguios ca un copil: „Gata
nu mă mai
joc, plec acasă!”
Apoi, ajuns
iar în singurătate
parcă aștepți,
parcă jinduiești, parcă îți pare rău
într-o iarnă
albă din care se-ntrupează Poezia ca
din spuma
laptelui pus la foc de Dumnezeu.
Programare
probabil
ea a trăit
în sânul lui Avraam
e coadă mare
să trăiești acolo
azi
e de
presupus
pentru sânul
lui Avraam
există
programare online
Pentru Patrie
Ah, câte am
făcut noi pentru Patrie!
Unii au
murit,
alții pur și
simplu nu s-au născut.
Ars subjectum
Ca o diversitate de moarte
dar mai ales de viață
ceața fierbinte se numește aburi
aburii reci se numesc ceață.
(Aici textul propriu-zis se află
între subtext și
supratext
ca un sandvici de semnificații
scoase de sau puse la index.)
Iar când intervin aburii, ceața
continuarea subiectului e dificilă
încât e mai bine să-l stopezi, sau
pur și simplu să-l sugrumi fără milă.
Iar cei ce râvnesc să citească
precum se spune – (și) printre rânduri
nu au decât să facă-n fel și chip
să se descurce-n colectiv, sau singuri.
Trunchiul din Copou
Nu există o altă variantă:
odată și odată
se va sfârși și teiul lui Eminescu din Copou.
Probabil
tulpina îi va fi tăiată segmente
în ideea de a fi repartizate pe la muzeele de literatură
sau pur și simplu de patriotism.
Atunci ar putea apărea un moment ce dă de gândit: pe
trunchiul proaspăt retezat
să urce vrun mititel – o furnică
sau o vaca-domnului întâmplătoare
care
în câteva clipe
alergând mărunt-mărunt
să treacă peste cele cam cinci sute de inele cu
de-or trece anii….
marți, 10 octombrie 2017
POEME DIN NORD
Iar
dacă Poeziei i-a fost dat să înflorească în Patrie mea, eu, îndrăznesc să spun,
i-am fost totdeauna o radioasă și adevărată martoră… Sunt convinsă că noi nici
până astăzi nu știm întru totul ce minunat cor de poeți avem și cât de tânără și
mlădioasă e limba rusă și că de nu prea multă vreme scriem versuri, pe care le
iubim și cărora le credem.
Anna Ahmatov
Nikolai ADUEV (1895 – 1950)
*
* *
(Boris Pasternak)
Pe când îmi băgam capul în
viață*
Ca o hârtie de turnesol lila,
Suflai spumița de pe rime, lucioasă,
Prinzând a mă lăcomi la asonanțe,
da.
Pe mine nu mama mă născu, pur și
simplu,
Ci mă aruncă în lume-lumină sora mea
–
Viața. Și densă beznă se înstăpânea
În conștiință, încât trauma o
amenința.
Și în cea mai amară din amarele
nevolnicii
Trăiesc – mă chinuiesc splin, alean,
mai ales – trac
Și voi ieși la libertate, dând din
nou cu capul
În sintaxa otova a lui Boris
Pasternak.
_______________________
*E, firește,
o referință la cartea de debut a lui Pasternak „Sora mea viața”.
Samșad ADULAEV (n. 1957)
După amiază
Fereastră deschisă în inima verii.
Ciripitul-clănțănitul păsărilor – iute,
iute, ceea ce nu importă. Refracția
apei putrede clăti soarele:
gigantica noapte – rămasă în urmă de parcă
deja Lautréamont ar fi trecut oceanul.
La ora amiezii privești în jos, unde albește
fiece mărunțiș de o claritate mustrătoare. Sotto-
voce citesc în
palida odaie
rugăciunea; cine? Vara nefericiților,
ar fi spus amicul meu.
Kleist
Desăvârșirea spuse el
e statică
și schimbându-se de pe o cizmă lustruită
pe cealaltă cizmă
prinse a trăi nerăbdător
o secundă.
Între timp glonțul de fier(e)
deschise tâmpla
de o rotunjime impecabilă
a copilului și patriotului
pe 21 noiembrie. Îndură-te de el.
Ivan
AFANASEV-SOLOVIOV
(1905 – 1939?)
Din „Poemul nordului”
2
O Petrograd,
Cum să nu te cânt,
Strângându-mi de gât
A versurilor ștreanguri,
Când tu îmi aduci generos până la agonie
Fiicele tale dragi în patul meu de
amant
Și nu știi
Dacă turnuri zvelte
Frângându-le din mijloc
Sau albastrul corp de moschee
Va silui astăzi poetul
În albele cearșafuri ale poemului.
1923
joi, 5 octombrie 2017
DINTR-O REVISTĂ DE LA ȚĂRMUL MĂRII
Către o balama, către o poartă
Casa noastră
era cam în centrul satului
însă ieșea
că locuim oarecum mărginaș
poarta de la
fântână fiind un fel de balama
care prindea
o mahala de altă mahala
ce se mișcau,
se închideau – deschideau
în dependență
de ce pofte și dispoziții aveau.
Când eram
mic
poarta-balama
mă purta
mă îndruma
când spre ieșitul
în drum
spre plinul
satului
când îndărăt
spre brâul albastru al casei
astfel
deprinzându-mă cu lumea care
și ea
pe la
margine (îmi ziceam) are vreo fabuloasă balama
cu care e
prinsă de cer
de vreo stea
așa
ca poarta
noastră
ca poarta
mea
numai că pe
poarta cerească îmbălămată
se dădea huța
nu un boț cu ochi
o bucată de
humă
ci vreun
înger
vreo
ursitoare
care
în taina nopților
își alegea cărare
spre casa
lui Teodor al lui Ipatie
și a
Anastasiei din Negureni
unde era așteptat
prunc de
alăptat
prunc de
înfășat
prunc de
botezat.
(Bineînțeles,
acea ursitoarea
în ianuarie
’49 – secolul trecut –
îmi tăiase și
mie cordeluța ombilicală
ca pe o
panglică inaugurală.)
Apoi s-a
făcut că odată
de acolo
de la
prinderea uneia de alta a mahalalelor
unde mie mi
se părea că viețuiam mărginaș
acea balama
acea poartă
prinsă de ea
m-au
transportat cu amplitudine ușor înfricoșătoare
la oraș.
O, salut,
salut,
balama
poartă de
demult!
Salut și
recunoștință!
Pe huma umedă
Lumea tot
mai vuitoare
cu cât mai
viitoare – cu atât mai vuitoare
te duci cu
gândul la Geneză
când
nu avea cine
face gălăgie
de se auzeau
doar lipăitul palmelor Lui Dumnezeu
pe huma
umedă:
Lipa, lipa!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)