Traducere
de Leo BUTNARU
CÂNTECELE
TUNGUZILOR DIN BAZINUL AMURULUI
I
Fruntea ta – lasă-mă să o înfăș ca o bandă
frontală!
Mă gudur alintat, precum cercelul prelung se
gudură-alintă lângă obrazul smead.
Te voi strânge ca un pieptar cusut meșteșugit
cu mărgele albe, sinilii și negre;
Mă voi lipi de tine ca un șorț din crepdeșin
chinezesc înflorat;
Cu acest brâu lat dimpreună pieptul să ți-l
încingem;
La șorțul tău să fiu de brelocuri
zângănitoare,
când tu atingi
grăbită pânza iurtei,
îndepărtându-te cu
pași ușori și repezi, –
Fă-mă breloc zângănitor la șorțul tău!
II
Ție – celei cu frumoasele icre ale
picioarelor! – îți doresc coapsele,
Cum aș mai zbura întru-ntâmpinarea ta
Și cu acest braț încordat să te cuprind și să
te sărut, să te tot sărut…
Te-aș înconjura cu iubirea, cum cu plasă-i
înconjurat negrul sobol,
Ca o plasă cu clopoței de aramă cu care-i
înconjurat scumpul sobol, –
Te-aș înconjura cu dragostea și fericirea.
(1921)
NEOLITIC
(epoca
pietrei șlefuite)
Les Hommes de cette èpoque sont
des dolichocèpales…
Ch. Debierre, „L’Homme
avant l’histoire”. P. 1888, p. 178.
Din nou cleștele disperării
Îmi strivește tâmplele.
Nu văd dimineața înflăcăratelor sultănele
Și nicidecum nu mă-mbată primăvăratice iele.
Prisma are atâta nevoie de confortul gotic,
Rămâne fidel zăvorul ruginit.
Viețile în neolitic sunt triste
În triunghiul nasului turtit.
O, adânc întristate dolicocefale!
Eu sunt ultimul vostru strigăt gelos
Și, înclinându-mă, sărut în negre ovale
Un chip lat și fălcos.
Să uităm sulițele de piatră
Și fumul focurilor de rugă ce înălțați.
Noaptea, în peșteri, încântate gemete de
muieri
Și plânsetul copiilor speriați.
Acum holbați orbitele coșmarești,
Căscând gurile știrbe, jimbate,
Însă nopțile, știu, voi visați
Bucăți de nefrit, însângerate.
O, adânc întristate dolicocefale!
Eu vă sunt ultimul semănat.
Dimineața avară, în pirostii, din munți
Adună opalul mort, împrăștiat.
(1921)
