Girueta
Vântule
de miazăzi,
smolit,
fierbinte,
tu
îmi cuprinzi trupul,
aducându-mi
semințe de
priviri
luminoase
frăgezite
de sucul
portocalelor
în pârg.
Se-mbujorează
luna
și
plâng
plopii
captivi,
însă
tu vii prea târziu!
Eu
deja am înfășurat sulul cântului,
punându-l
în scrin!
În
lipsa vântului,
ascultă-mă!,
–
rotește-te,
inimă,
rotește-te,
inimă.
Rece
văzduh de nord,
albă
ursoaică a vântului!
Aduci
peste trupul meu
tremurătoare
aurore
boreale,
cu
pelerinele de spectre
ale
invizibililor căpitani,
și
râzi dezlănțuit
de
Alighieri Dante.
O,
polizor al stelelor!
Însă
tu vii
prea
târziu.
Scrinul
meu e năpădit de mucegai
și
am pierdut cheia lui.
În
lipsa vântului,
ascultă-mă!,
–
rotește-te,
inimă,
rotește-te,
inimă.
Brizele,
piticii și vânturile
ce
bat de nicăieri.
Gâzele
din trandafirii
cu
petale piramidale.
Alizeele
rătăcite
printre
copacii brumați,
flaute
în furtună,
lăsați-mă!
Lanțuri
grele îmi apasă
memoria
și
captivă e pasărea care
cu
triluri înfrumusețează
amurgul.
Ceea
ce pleacă e de neîntors,
lumea
știe asta,
și
printre mulțimea vânturilor clare
este
inutil să te plângi.
Nu
e așa, plopule, maestru al brizelor?
Este
inutil să te plângi!
În
lipsa vântului,
ascultă-mă!,
–
rotește-te,
inimă,
rotește-te,
inimă.
VII.1920,
Fuente Vaqueros, Granada
Cântec autumnal
Astăzi
simt în inimă
tremur
vag de stele,
dar
calea mi-e pierdută
în
sufletul ceții.
Lumina
îmi retează aripile
și-ndurerarea
tristeții
îmi
umezește-amintirile
în
izvorul ideii.
Astăzi
trandafirii sunt albi,
la
fel de albi ca suferința mea,
iar
de nu sunt albi trandafirii
ninsoarea
îi va înălbi.
Mai
demult ei erau neam de iris.
De
asemenea-i ninsoare în suflet.
Ninsoarea
din suflet are
fulgi
de sărutări și întâmplări
ce
se scufundară în umbre
sau
în lumina celui ce le-a gândit.
Zăpada
de pe trandafiri se va scutura,
dar
cea din suflet o să rămână,
iar
gheara anilor din ea,
ca
o andrea,
va
împleti giulgiu.
Se
topește oare zăpada
când
moartea ne duce cu ea?
Sau,
după, va exista o altă zăpadă
și
alți trandafiri minunați?
Va
fi pace și tihnă-ntre noi
precum
ne învață Hristos?
Sau
nu va fi posibil nicicând
rezolvarea
acestei problemei?
Dar
dacă dragostea nu e decât
înșelăciune?
Cine-ncurajează viața
dacă
doar amurgul vieții ne-afundă
în
adevărata înțelepciune?
Binele,
poate, nici nu există,
când
răul i-aproape, rănește?
Dacă
speranța se stinge în lume
și
Babelul iar duce la confuzii,
ce
făclie ne va lumina
căile
pe Pământ?
Dacă
albastrul nu e decât vis,
ce
va fi inocență, minune?
Cu
inima oare ce se va-ntâmpla
dacă
dragostea rămâne dezarmată?
Dacă
moartea nu e decât moarte,
ce
se va-ntâmpla cu poetul pribeag
și
cu lucruri ce dorm, pentru că
nimeni
nu și le amintește?
Ah,
soare, al speranțelor astru!
Limpede
apă! Lună-n azur!
Inimi
de copii, neprihănire!
Suflet
al pietrelor fără glas!
Astăzi
eu simt în inima mea
un
tremur vag de constelații
și
toți trandafirii sunt albi precum e
albă durerea-mi răzbunătoare.
XI.1918,
Granada
Cântec de primăvară
I
Copiii
veseli
pleacă
de la școală,
răspândind
prin aerul cald
proaspete
cânturi de-aprilie.
Ce
bucurie profundă în
liniștea
din ulicioare!
Liniște
prin care se răspândește
al
râsetelor proaspete argint viu.
II
Eu
merg în amurg,
printre
florile grădinii,
lăsând
pe cale
apa
tristeții mele.
Pe
muntele singuratic,
cimitirul
satului
arata
ca un câmp semănat
cu
sâmburi de cranii.
Și
chipurile au înflorit
ca
niște capete uriașe
cu
orbitele goale
și
pletele verzi,
îngândurate
și îndurerate
contemplând
orizontul.
Divinule
aprilie care vii
încărcat
cu soare și miresme,
umple
cu cuiburi de aur
craniile
înflorite!
28.III.1919,
Granada
Întrebări
Puzderii de greieri peste câmp treierat!
Marc Aureliu, ce ai putea spune
despre acești bătrâni filosofi ai lumii?
Bietu-ți gând pricepe-atare minune?!
Apa râului curge lin, șerpuitor.
Ce vezi dumneata, don Socrate,
în unda ce duce la moarte amară?
Sărace, sărace-ți sunt ideile toate!
Trandafirii își scutură petalele-n noroi.
O, dulce Ioan al lui Dumnezeu, dumneata
Ce vezi în aceste petale glorioase?
Ce mică și neputincioasă-i inima ta!
V.1918
Ora stelelor
Tăcerea
rotundă a nopții
în
pentagrama
infinitului.
Ies
gol în stradă,
versuri
mature
pierdute.
Întunericul,
ciuruit
de
țârâitul greierilor,
are
acest foc intenționat
mort,
de
sunet.
Lumina
muzicală
percepută
de
spirit.
Scheletele
miilor de fluturi
dormind
în camera mea.
Peste
râu –
tinerețea
brizelor demente.
1920
Tăcerea
Hei,
fiul meu, tăcere.
O
tăcere unduioasă,
tăcere
în care strălucesc văi și ecouri;
tăcere
ce-nclină frunțile
spre
pământ.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu