– Stimate
domnule Leo Butnaru, când ați început să scrieți? În ce limbă ați scris prima
dată și care este limba manuscriselor dumneavoastră?
– Ca neofit în ale scrisului și ca debutant în presă sau editorial mă încadrez în parametrii bine cunoscuți, „clasicizați”, ai biobibliografiei... standard a, probabil, sutelor de mii de preadolescenți și adolescenți din întreaga lume și din toate timpurile porniți spre Olimp, spre Parnas, adică importanta jalonare având loc între 14-16 ani. Inițial, am debutat cu unele notițe din comuna mea natală, Negureni de pe râul Răut, publicate în ziarul raional din Sângerei. Să vezi, de acolo mi-a venit și primul onorariu! Primordiul în presă ca poet a avut loc la începutul lunii mai a anului 1967, când mai eram elev în ultima clasă de școală medie. Iar cartea de debut, „Aripă în lumină”, mi-a văzut lumina tiparului (și a... ochilor cititorilor; avea tirajul de 2 500 de exemplare) în primăvara anului 1976. Fiind născut între Prut și Nistru, istoricește parte a României, bineînțeles că limba primelor mele manuscrise era și cea din caietele școlare – româna, pe atunci, în Interriverania, numită moldovenească. În ea mi-am publicat cărțile la Chișinău, Iași, București, Cluj, Timișoara, Alba Iulia, Constanța, Bistrița, Pitești, geografia editorială fiind atât de amplă, deoarece include și zeci de volume de traduceri din limbile rusă, franceză, spaniolă, ucraineană, care mă bucur că au intrat în biblioteci din arealul panromânesc.
Româna a fost și mi-a rămas limba de bază, iar unele excepții mi s-au întâmplat doar la solicitările revistelor și editurilor din Rusia, din Serbia sau Ucraina (e drept, și pentru acestea două scriind în rusește), pentru care am trimis mici eseuri, am acordat interviuri sau am răspuns la diverse chestionare tematice, legate de literatură, cultură. Dar mi se întâmplă și un lucru inevitabil, când în conștiința, dar și în subconștientul meu scânteiază, semnalizează versuri în alte limbi, în special în rusă. Prin natura și componentele lor lingvistice ele sunt de netradus, de ne replăsmuit în limba română, aparținând totalmente imaginilor și texturilor poetice monolit, eufoniilor, aliterațiilor, osmozelor semantice, verbocreației și stilisticii intrinseci, „egocentriste” ale limbii ruse. Substanța prozodică, vibrațiile fonetice de o semantică asociativitate particulară, de matrice, esențele metaforice de atare gen sunt posibile doar în spațiul poeticității rusești. Ele ar confirma în cel mai înalt grad că poezia, crearea ei se întâmplă în limbaj, prin limbaj, acesta, uneori, în organizări, orchestrări mai speciale, intraductibil într-un alt limbaj. Un grupaj de atare mostre și modele unicat, de netradus, încheie recentul meu volum de poeme apărut la Moscova (2022), „Будда и полицейский” („Buddha și polițistul”).
– Care a fost și care este motivul ce vă îndeamnă să continuați să scrieți?
– Când am scris primele versuri, bineînțeles că nu mi-am propus să-mi elucidez problema motivațiilor de... creație (!), ci, probabil, într-o anume măsură, pe cea a motivului/temelor ce mă puseseră la treabă. Spre scris, ba mai larg ar trebui să spun – spre artă, tindea firea mea, caracterul, subconștientul. Începând de la o vârstă fragedă, am început să desenez, apoi să pictez, ba am avut și tentative de a sculpta; lipeam măști papier-mâché, declamam, cântam pe scena școlii și pe cea comunală. Adică, eram... de jur-împrejurul ființei orientat spre artă! Iar scrisul a venit ca o focalizare, ca o însumare a acelor tentații, aspirații, preocupări artistice multiple, spre care tindea, naiv, necunoscătoare, dar fremătătoare, sensibilitatea perceptivă a micului artist, uimit cum firea sa e un fel de inventatoare de relații asociative gândire-simțire-înțelegere neobișnuite. Probabil, încetul cu încetul, avansam spre conștientizare de sine, fără a mă întreba de ce continui, de ce nu mă opresc din starea scrisului, alias din creație.
Așadar, cine ar fi scriitorul, poetul? Mă întreb, cum s-au întrebat extrem de mulți până la mine. Răspunsul ar fi mai curând... presupus, dat fiind că în sferele izvodirilor creative enigma, subiectivitatea sunt cele care contează, mizează nespus de discret, nespus de... secret. Poetul, dar, sigur, orice om de creație, e cel cu un sistem nervos organizat (uneori... dezorganizat!) altfel decât presupune sistemul nervos comun, să-i zicem neuro-clasic. Alcătuit, „regizat” altfel în menirea lui de a crea și de a nu putea să nu creeze. Sistem în care altfel sunt orientate, focalizate sensibilitatea, cugetul, inteligența, fantezia, dorința, visarea, gustul și... dezgustul. Sistem care, categoric, nu se lasă prins în definiție, însă permite un amestec de fantezie și intuiție a supozițiilor, ipotezelor vag-lămuritoare. Care pot presupune ceva, mai puțin sigur, științific, dar liberal-fantezist – da. În opiniile despre un astfel de sistem nu poți... calcula, măsura, ci doar aproxima mai mult sau mai puțin interesant. Și aici sunt prezente formula, stilistica, metafora creației, una dintre care se conține și în întrebarea la care am încercat să răspund.
– Ne puteți vorbi despre stimuli ori despre conceptele care au un impact asupra scrierilor dumneavoastră, dezvoltând?
– Impulsul și stimulul de bază ar fi harul, vocația, dacă le posezi, și care, la rândul lor, te posedă. Și inteligența în permanentă augmentare, acumulare, dezvoltare, motricitate. Profesionalizare ca învățare imuabilă a meseriei de a-ți aplica, orienta și dezvolta harul.
Aș zice și de capacitatea, abilitatea, mobilitatea de a recurge la cultura națională, la cea a omenirii, la mitologie, filozofie. Talentul de a prelua și personaliza, de-a adapta, interpreta idei magistrale, motive, unora chiar reușind să le redirecționezi, creator, vectorii spirituali de bază. Mie astfel mi se întâmplă într-o necurmată corespondență cu antichitatea literaturii, când apelez la pilde mitologice, filozofice. Însă nu totdeauna le caut eu, ci ele se oferă de la sine, de acolo, din orizonturile memoriei și studiilor, devenite și ele parte componentă a biografiei, a proceselor de creație.
Prin urmare, sunt printre cei care consideră că poetul sau prozatorul care are și o bună școală și activitate jurnalistică e superior confraților „puritani” în genurile scrisului. Acolo, la ședințele redacționale, se discuta despre scris, despre calitatea acestuia. Se remarca prezența sau absența stilului. Se făceau referințe la subtilitățile limbii în care scriai, celei române, implicit sau conștient, din toate alea învățai și tu ceva, altceva care, firește, se „insinuau”, ți se implicau și în travaliul literar, în creație. Ajungeai la conștiința de sine, dar, poate, și la siguranța de sine. Ceva mai sigur azi decât ieri, ceva mai sigur mâine decât azi.
– Care dintre scriitorii cunoscuți v-au fost model ori mentori ai devenirii dumneavoastră? Ne puteți descrie în cel fel?
– Cu alte cuvinte, ar fi vorba de asemănările și deosebirile în raport cu unii dintre cei mari. Probabil, nu ar fi greu să facem asta, cu similitudinile forțate, nefirești, cu care, se creează impresia, anumiți critici sau pseudocritici operează, instinctiv sau voit, relansând clișeele unor idei în comparații întru căutarea de similitudini, asemănări, nu o singură dată rezultatele fiind de-a dreptul nostime. Ba chiar ei „creează” asemănările... inexistente ale poetului român X cu Rimbaud sau Ritsos, cu Stănescu sau Sorescu etc. E o metodă puțin spus nesigură, ci mai că parazitară, pernicioasă.
În ce mă privește, în interiorul și natura destinului de scriitor, în intimitatea cea mai tainică a vocației, e firesc să mă deosebesc de alții. Dacă nu ar exista diferențele, nu ar exista scriitorii ca personalități distincte. Așa e de când lumea: poetul e părtașul și purtătorul particularităților. În primul rând, celor ale creației sale, apoi ale celor care definesc creația poetică în general, în istorie și în contemporaneitate. Tocmai aceste particularități, în misterioase raporturi personal-universal, îl și deosebesc de ceilalți confrați, însă fără să-l pune cu aceștia în contradicții.
Dar și în bine, și în adumbrire sufletească nu pot spune că nu mă interesează semnele ce vin din partea altora (diferiților!) și care confirmă ceea ce cred eu despre literatură, despre valoarea artistică, despre traducerile din avangardă și nu numai, despre caracterul de scriitor ce merită oarece atenție.
Iar influențele educaționale, de instruire... emotivă, de acționare, de propulsare a vocației au pornit de la creația celor mai buni autori din poezia română, italiană, spaniolă, franceză, japonezi și ai avangardismul literar. Autori mulți și foarte diverși, care oarecum m-au depărtat de model, de unicat, de geniu, pereche sau nepereche, îndrumându-mă cum și prin ce aș putea să mă personalizez. Unii dintre cei mai apreciați exegeți ai criticii literare românești, dar nu numai, au constatat că aș fi dintre autorii ce nu pot fi „prinși” în formule, definiții. Unii mă văd deopotrivă clasicist, modernist și avangardist, alții mi-au zis intergeneraționist etc.
– În ce măsură credeți că filosofia v-a marcat în vreun fel scrierile personale? Ne puteți aminti despre filosofii preferați și care dintre scrieri sunt fundamentale pentru dumneavoastră?
– Ani la rând, în revista „Contrafort”, am întreținut o rubrică, zisă „Cosmograme”, din care avea să se adune volumul de eseuri „A opta zi”, apărut în 2008 la Editura Institutului Cultural Român. Textele reprezentau o modalitate de a extrage ideile din complicatele, uneori alambicatele circuite ale formulărilor ce se vor, cu tot dinadinsul, erudite și de a le plasa în contexte accesibile omului de cultură nu neapărat „specializat” în filosofie, literaturologie, sinergetică etc. Erau tentative de provocări ideatice legate de marile teme care, menționa Paul Valéry, n-ar fi atât de multe, cum s-ar crede, ci, după ce din preocupările filosofiei sunt eliminate lucrurile vagi, se reduc „la cinci sau șase probleme, precise în aparență, nedeterminate în fond, putând fi negate după bunul plac, reductibile totdeauna la dispute lingvistice a căror soluționare depinde de maniera de a le scrie”. Erau eseuri de proporții nu prea mari, ce converteau în sine ideea disoluției frontierei dintre sfera teoretică și cea artistică, operând predilect metaforic, în măsura în care mitul, poezia și, pur și simplu, imaginația, fantezia tind și ele, aidoma filosofiei (sau în cadrul filosofiei), să transgreseze viața noastră manifestă. Contrastul și, concomitent, înrudirea dintre sugestiile filosofice și cele poetice puse în diverse raporturi în cosmograme ca dovadă că scriitorul intuiește și formulează semnificații ce nu țin nici pe departe de obligativitatea generală, contând – înainte de toate – pe înțelegerea și îngăduința filosofilor care admit că (și) esteticul are o semnificație ontologică, prin aceasta dovedindu-se a fi una din trăsăturile inerente existenței și afirmării umane. Cosmogramele țineau să confirme că lecturile de filosofie sunt stimulatoare, mobilizând „pe nou” spiritul iscoditor, creator, artistic sau teoretic, predispunând cititorul atent la proprie izvodire de idei, dar și la fantezii. Până la urmă, un cititor de atare speță ajunge a împărtăși concluzia lui Paul Valéry, care constata o producere de sens în chiar actul lecturii, în anumite cazuri acest sens fiind o sugestie pentru propriul tău text; un alt text, original, imprevizibil până în clipa în care ai ajuns la un anumit motiv revelator oferit de scrisul altuia.
În fine, îndrăznesc să cred că textele cosmogramelor revelează (sau doar sugerează, ceea ce de asemenea nu ar fi prea puțin) și atitudini culturale, atașament față de anumite viziuni filosofice fără de care, după mine, nu se poate spune despre cineva că ar fi un om civilizat.
– Ați memorat unele citate din ceea ce citiți din literatură ori filosofie pentru a vă folosi mai apoi în dezvoltarea ori dezbaterea tematică.
– Incontestabil, da. Precum se vede inclusiv din cele mărturisite până aici!
Încă de student, am purces a-mi forma o cartotecă personală, pentru memorie, instruire și creație. Aveam plicuri mari, în care depozitam, până la necesara scoatere la lumină și utilizarea în texte, eseuri a citatelor, exemplelor, „imboldurilor”, stimulentelor de formulări succinte. Cel mai elocvent exemplu al îmbinării citatelor în canavaua scrierilor eseistice ar fi volumul „Șlefuitorul de lentile” („Prut Internațional”, 2005), care a stat și la baza recentei antologii „Pasiența purtătorului de oglinzi” („Junimea”, 2022). Temele abordate, ideația, în pluralitate și diversitate, se filiază din adâncă antichitate spre zilele noastre și, prin exemplificări multiple, ba chiar prin pasiențe de pilduiri și extrase, abordează istoria scrisului în lume, felul în care când și cum au debutat unele din geniile și marii autori ai literaturii; subiecte ca onor și onorariu, tumorile și comorile scrisului, relațiile dintre creatori și regi (sau invers), utilizarea (uite, chiar suntem în albia noastră!) fișierelor, blocnotesului, cartotecilor; erori în opera celor mari, ultimele cuvinte rostite de celebrități înainte de a pleca spre Câmpiile Elizee etc., etc.
– Care dintre operele pe care le-ați publicat le considerați mai importante și simțiți că într-adevăr vă reprezintă?
– Cea mai bună carte a unui scriitor sau altuia? Mereu ipotetică și ipotecată viitorului. Sigur că aș putea da titlurile unor cărți de poeme, proză, eseuri, pe prima linie a caietului de caligrafie trecând „Postimperiale. Poezia cicatricelor” (”Limes” 2021), „Ruleta românească” (proză; RAO/Prut internațional, 2010), „Copil la ruși” (narațiune memorialistică; două ediții – 2008, 2013) sau cărțile de eseuri deja amintite în contextele de mai sus. Dar, în mare, creația mea s-a focalizat în mai multe antologii de poeme – „Gladiatorul de destine” (Ed. Cartea Românească, 1998), „Iluzia necesară” (Eminescu, 1998), „Altul, același” (Litera Internațional, 2003); „În caz de pericol” (Junimea, 2004), „Cota de atenție” (Princeps, 2016), „O sută și una de poezii” (Ed. Academiei Române, 2018), unele dintre ele având de „nași-susținători” sau prefațatori importante personalități ale scrisului nostru – Laurențiu Ulici, Ioanid Romanescu, Cezar Ivănescu, Fănuș Neagu, D.R. Popescu, Nelu Oancea, Magdalena Popescu-Bedrosean. Aș putea da și titlurile cărților de eseuri. Sau ale celor trei volume de leologisme. Ba chiar am avut norocul să editez, la „Tipo Moldova”, o serie de antologii de gen: „Poeme din secolele XX-XXI” (2011), „Proze din secolele XX-XXI” (2012), „Eseuri din secolele XX-XXI (2013), „Interviuri din secolele XX-XXI” (2013), „Traduceri din secolele XX–XXI” (2014). Această serie de antologii îmi înlesnește misiunea de a mă dumeri eu însumi asupra cărților publicate, rugând să facă acest lucru cititorul căruia, de altfel, cândva, i-am dedicat o odă, din care citez: „O, cititor sedus, meriți și tu o odă! Prin/ forța lucrurilor și a lecturilor/ ești complicele autorului înduioșat la gândul/ de a trăi prin poemul său un transplant/ din sine în altul – acestuia/ oferindu-i dezinteresat ocazia de a fi/ și el (tu) CINEVA./ O, cititor talentat/ ce mai! Cititor atât de bun încât/ n-ar fi păcat ca numele tău să fie tipărit pe carte alături de cel/ al autorului”...
– Nu sunt deloc puține cazurile, când poeții își revelează vocații consubstanțiale liricii lor: pe cele de prozator, eseist, traducător, dramaturg etc. Parcă firesc, formele „impure” ale genurilor în literatura timpurilor noastre vin în urma unor aluviuni livrești ce trebuie supuse modelării, fasonării, revigorării, personalizării-bis și... originalizării. Grație lor, apare diversitate modelelor și remodelărilor. Iar printre atare cazuri este și al meu, autor care, de către mai mulți colegi sau exegeți, am fost numit scriitor total. Iar o atare noțiune... grea, presantă, și totuși destul de vagă, poate fi oarecât limpezită, dar cu același succes... parțial, poate fi dată și mai adânc în confuzie.
Să pornim de la eschiva lui N. Steinhardt de la un răspuns ordinar, banal, conform căruia un scriitor total ar fi cel care abordează mai multe genuri literare. După subtila părere a înțeleptului, un scriitor total este acela, care spune tot adevărul. Eu unul nu știu, dacă e posibil așa ceva, însă sunt dintre cei care tind spre asta, rămânând printre colegii de pretutindeni încadrabili în câteva genuri-discipline literare.
În ce privește prima, să zic, definiție, ar fi să ne exprimăm îndoială că orice scriitor poate să rămână doar în limita unei trăiri ca proces integral, doar în aria unui gen literar, fără a... călca și pe alături de el, în alte genuri. Este imposibil să-ți raționezi vocația, existența, irezistibila atracție a cuvântului de a-l pune exclusiv în poezie, în proză etc. Și trebuie să menționezi, că nu sunt un subordonat al unor sau altor genuri literare. Ci încerc, tind, mă strădui să le subordonez capacităților mele, felului meu de a fi autor de literatură. Neritmica, aleatoria trecere de la poezie la proză, de la proză la eseu și de aici iarăși la poezie, inclusiv cea tradusă, ar fi un fel de asolament personal al cultivării cuvântului; cultivării și autocultivării prin cuvânt.
Dar se întâmplă să mai și abandonez vreo pistă, pe care mi-am făcut maratonul. Să zic, odată și odată trebuia să se oprească și chiar s-au oprit preocupări mele intervievistice. După 6 sau 7 cărți împlinite cu ele și publicate. Acum nu mai iau interviuri, ci, am impresia, doar... dau... Adică, îmi întorc datoriile...
– Bineînțeles, în dreapta Prutului, în România, de la un timp chiar mai bine decât în spațiile mele natale, de debut și afirmare, adică în Estul Românesc dintre Prut și Nistru, Republica Moldova. Am publicat cărți și în mai multe țări europene, un alt spațiu în care se știe relativ multe despre Leo Butnaru fiind Rusia, unde mi-au fost traduse și editate șapte cărți de poeme, unde public în reviste din Moscova, Sankt Petersburg, Novosibirsk, Voronej (aici, vă amintiți, în 1910, s-a născut Tatiana Cereaciukin, viitoarea mamă a lui Nichita Stănescu). Mi-au apărut cărți (de altfel, și ele antologii) în Franța, Germania, Polonia, Serbia, Azerbaidjan, Bulgaria, Tatarstan, Ucraina. Cărțile traduse mi s-au învrednicite de recenzii, în legătură cu ele am acordat interviuri.
– Ce considerați despre tânăra generație care se lansează în literatură, mai ales în poezie, folosind un limbaj nonconformist, uneori trivial, obscen chiar, când mai ales poezia este citită de la o vârstă foarte fragedă?
– Din tânăra generație mă interesează tocmai autorii (și slavă Domnului, nu sunt chiar puțini) care nu orbecăiesc prin apele tulburi, nămoloase ale trivialităților, obscenităților, vulgarismului și minimalismului hip-hop-ist, ceterat într-o oralitate rudimentară și supărătoare, uneori chiar grețoasă (ca să ne amintim, subtextual, de titlul unui celebru roman al lui Jean-Paul Sartre...).
Creația autentică întrunește colegi de generație estetică, autori de diverse vârste biologice; îi înrudește, îi unește. Adică, dacă între reprezentanții diferitelor generații există imanente distincții cronologice, cele axiologice – suntem egali în fața literaturii, nu? – sunt comparabile, poate că, în mare parte, și compatibile, indiferent de metode, stiluri, maniere, școli și școliri, curente în care au fost realizate operele. În acest context e bine să amintim opiniile lui José Lezama Lima: „Poate că din punct de vedere somatic fiecare generație se rupe de cea anterioară, însă din punctul de vedere al germenului, al protoplasmei istorice, fiecare generație este toate generațiile: cele date, cele care se bucură și cele care sunt necunoscute și care ne interoghează nemilos”.
Parafrazându-l pe Camus, în ce privește camarazii de asociere întru cuvânt, mă interesează să le cunosc mobilele ideatice care-i aduc pe calea bătută, dar mereu sinuoasă a iluziei. Pentru că mai zice Camus: „până și oamenii cei mai desprinși de toate sfârșesc uneori prin a accepta iluzia”. Iluzia de a fi, de a izbândi în literatură, în cazul nostru.
– Cât de mult vă lipsesc originile dumneavoastră, cele păstrate în amintire? Puteți să ne povestiți un mic amănunt care vă leagă de rădăcini?
– Originile mele, modul meu... ego-ezoteric și, în mare măsură, exoteric, general accesibil, pe înțeles în comunicare cu alții, mi le-am pecetluit în „Copil la ruși”, narațiune memorialistică despre părinți, rude; despre satul natal Negureni și apa râului Răut, care mi-a legănat copilăria. Cartea a avut două apariții bucureștene, în 2008 și 2013, la edituri prestigioase. Ea este chiar din... amănunte care, de la distanță de ani, mi se par... uriașe, fabuloase; încăpătoare copilărie, care e cel dintâi univers/cosmos al individului, ce te însoțește deja străbătut de toate nostalgiile unei vieți de om.
Și totuși, să caut firul ce mă leagă de rădăcini, adică ce purcede din acele rădăcini.
Mie îmi plăceau nespus de mult hulubii! Iar de la biserică sau poate de la bunica, de la mama sau de la vreun copil mai răsărit din mahala, am aflat că și Sfântul Duh se poate înfățișa în chip de porumbel, încât mă ducea gândul că, uneori, porumbelul Sfântul Duh, lăsându-se ușor din tării, mai jos, spre pământ, spre acoperișurile satului, spre vârfurile înalte ale plopilor, se amestecă prin stolurile de hulubi ale Negurenilor, jucându-se de-a valma cu păsările noastre gurluitoare, împreună cu ele dându-se, furtunatic, „de-a roata”, lăsându-se îndărăt peste cap, făcând câteva tumbe spectaculoase spre oglinda apei din ghiol, apoi, brusc, fulgerat, luând-o din nou spre culmile cerului, pierzându-se în adâncimile albastre, întorcându-se în curtea Tatălui Sfânt, în sânul lui Dumnezeu, în Duhul lui… Cam așa interpreta piciul ce eram, fantezist, departe de canoanele biblice, însă sincer și foarte emoționat... Ah, ce vers arhaic sau poate psalm! – copilăria mea escortată de hulubi, printre care nu era exclus să se fi întâmplat și întraripatul Sfânt Duh... Fragila copilărie cu dulcea teroare a ireversibilității sale…
– Vă mulțumesc pentru amabilitatea acestor răspunsuri edificatoare asupra personalității dumneavoastră care ne vor permite să vă cunoaștem.
– Ca neofit în ale scrisului și ca debutant în presă sau editorial mă încadrez în parametrii bine cunoscuți, „clasicizați”, ai biobibliografiei... standard a, probabil, sutelor de mii de preadolescenți și adolescenți din întreaga lume și din toate timpurile porniți spre Olimp, spre Parnas, adică importanta jalonare având loc între 14-16 ani. Inițial, am debutat cu unele notițe din comuna mea natală, Negureni de pe râul Răut, publicate în ziarul raional din Sângerei. Să vezi, de acolo mi-a venit și primul onorariu! Primordiul în presă ca poet a avut loc la începutul lunii mai a anului 1967, când mai eram elev în ultima clasă de școală medie. Iar cartea de debut, „Aripă în lumină”, mi-a văzut lumina tiparului (și a... ochilor cititorilor; avea tirajul de 2 500 de exemplare) în primăvara anului 1976. Fiind născut între Prut și Nistru, istoricește parte a României, bineînțeles că limba primelor mele manuscrise era și cea din caietele școlare – româna, pe atunci, în Interriverania, numită moldovenească. În ea mi-am publicat cărțile la Chișinău, Iași, București, Cluj, Timișoara, Alba Iulia, Constanța, Bistrița, Pitești, geografia editorială fiind atât de amplă, deoarece include și zeci de volume de traduceri din limbile rusă, franceză, spaniolă, ucraineană, care mă bucur că au intrat în biblioteci din arealul panromânesc.
Româna a fost și mi-a rămas limba de bază, iar unele excepții mi s-au întâmplat doar la solicitările revistelor și editurilor din Rusia, din Serbia sau Ucraina (e drept, și pentru acestea două scriind în rusește), pentru care am trimis mici eseuri, am acordat interviuri sau am răspuns la diverse chestionare tematice, legate de literatură, cultură. Dar mi se întâmplă și un lucru inevitabil, când în conștiința, dar și în subconștientul meu scânteiază, semnalizează versuri în alte limbi, în special în rusă. Prin natura și componentele lor lingvistice ele sunt de netradus, de ne replăsmuit în limba română, aparținând totalmente imaginilor și texturilor poetice monolit, eufoniilor, aliterațiilor, osmozelor semantice, verbocreației și stilisticii intrinseci, „egocentriste” ale limbii ruse. Substanța prozodică, vibrațiile fonetice de o semantică asociativitate particulară, de matrice, esențele metaforice de atare gen sunt posibile doar în spațiul poeticității rusești. Ele ar confirma în cel mai înalt grad că poezia, crearea ei se întâmplă în limbaj, prin limbaj, acesta, uneori, în organizări, orchestrări mai speciale, intraductibil într-un alt limbaj. Un grupaj de atare mostre și modele unicat, de netradus, încheie recentul meu volum de poeme apărut la Moscova (2022), „Будда и полицейский” („Buddha și polițistul”).
– Care a fost și care este motivul ce vă îndeamnă să continuați să scrieți?
– Când am scris primele versuri, bineînțeles că nu mi-am propus să-mi elucidez problema motivațiilor de... creație (!), ci, probabil, într-o anume măsură, pe cea a motivului/temelor ce mă puseseră la treabă. Spre scris, ba mai larg ar trebui să spun – spre artă, tindea firea mea, caracterul, subconștientul. Începând de la o vârstă fragedă, am început să desenez, apoi să pictez, ba am avut și tentative de a sculpta; lipeam măști papier-mâché, declamam, cântam pe scena școlii și pe cea comunală. Adică, eram... de jur-împrejurul ființei orientat spre artă! Iar scrisul a venit ca o focalizare, ca o însumare a acelor tentații, aspirații, preocupări artistice multiple, spre care tindea, naiv, necunoscătoare, dar fremătătoare, sensibilitatea perceptivă a micului artist, uimit cum firea sa e un fel de inventatoare de relații asociative gândire-simțire-înțelegere neobișnuite. Probabil, încetul cu încetul, avansam spre conștientizare de sine, fără a mă întreba de ce continui, de ce nu mă opresc din starea scrisului, alias din creație.
Așadar, cine ar fi scriitorul, poetul? Mă întreb, cum s-au întrebat extrem de mulți până la mine. Răspunsul ar fi mai curând... presupus, dat fiind că în sferele izvodirilor creative enigma, subiectivitatea sunt cele care contează, mizează nespus de discret, nespus de... secret. Poetul, dar, sigur, orice om de creație, e cel cu un sistem nervos organizat (uneori... dezorganizat!) altfel decât presupune sistemul nervos comun, să-i zicem neuro-clasic. Alcătuit, „regizat” altfel în menirea lui de a crea și de a nu putea să nu creeze. Sistem în care altfel sunt orientate, focalizate sensibilitatea, cugetul, inteligența, fantezia, dorința, visarea, gustul și... dezgustul. Sistem care, categoric, nu se lasă prins în definiție, însă permite un amestec de fantezie și intuiție a supozițiilor, ipotezelor vag-lămuritoare. Care pot presupune ceva, mai puțin sigur, științific, dar liberal-fantezist – da. În opiniile despre un astfel de sistem nu poți... calcula, măsura, ci doar aproxima mai mult sau mai puțin interesant. Și aici sunt prezente formula, stilistica, metafora creației, una dintre care se conține și în întrebarea la care am încercat să răspund.
– Ne puteți vorbi despre stimuli ori despre conceptele care au un impact asupra scrierilor dumneavoastră, dezvoltând?
– Impulsul și stimulul de bază ar fi harul, vocația, dacă le posezi, și care, la rândul lor, te posedă. Și inteligența în permanentă augmentare, acumulare, dezvoltare, motricitate. Profesionalizare ca învățare imuabilă a meseriei de a-ți aplica, orienta și dezvolta harul.
Aș zice și de capacitatea, abilitatea, mobilitatea de a recurge la cultura națională, la cea a omenirii, la mitologie, filozofie. Talentul de a prelua și personaliza, de-a adapta, interpreta idei magistrale, motive, unora chiar reușind să le redirecționezi, creator, vectorii spirituali de bază. Mie astfel mi se întâmplă într-o necurmată corespondență cu antichitatea literaturii, când apelez la pilde mitologice, filozofice. Însă nu totdeauna le caut eu, ci ele se oferă de la sine, de acolo, din orizonturile memoriei și studiilor, devenite și ele parte componentă a biografiei, a proceselor de creație.
Prin urmare, sunt printre cei care consideră că poetul sau prozatorul care are și o bună școală și activitate jurnalistică e superior confraților „puritani” în genurile scrisului. Acolo, la ședințele redacționale, se discuta despre scris, despre calitatea acestuia. Se remarca prezența sau absența stilului. Se făceau referințe la subtilitățile limbii în care scriai, celei române, implicit sau conștient, din toate alea învățai și tu ceva, altceva care, firește, se „insinuau”, ți se implicau și în travaliul literar, în creație. Ajungeai la conștiința de sine, dar, poate, și la siguranța de sine. Ceva mai sigur azi decât ieri, ceva mai sigur mâine decât azi.
– Care dintre scriitorii cunoscuți v-au fost model ori mentori ai devenirii dumneavoastră? Ne puteți descrie în cel fel?
– Cu alte cuvinte, ar fi vorba de asemănările și deosebirile în raport cu unii dintre cei mari. Probabil, nu ar fi greu să facem asta, cu similitudinile forțate, nefirești, cu care, se creează impresia, anumiți critici sau pseudocritici operează, instinctiv sau voit, relansând clișeele unor idei în comparații întru căutarea de similitudini, asemănări, nu o singură dată rezultatele fiind de-a dreptul nostime. Ba chiar ei „creează” asemănările... inexistente ale poetului român X cu Rimbaud sau Ritsos, cu Stănescu sau Sorescu etc. E o metodă puțin spus nesigură, ci mai că parazitară, pernicioasă.
În ce mă privește, în interiorul și natura destinului de scriitor, în intimitatea cea mai tainică a vocației, e firesc să mă deosebesc de alții. Dacă nu ar exista diferențele, nu ar exista scriitorii ca personalități distincte. Așa e de când lumea: poetul e părtașul și purtătorul particularităților. În primul rând, celor ale creației sale, apoi ale celor care definesc creația poetică în general, în istorie și în contemporaneitate. Tocmai aceste particularități, în misterioase raporturi personal-universal, îl și deosebesc de ceilalți confrați, însă fără să-l pune cu aceștia în contradicții.
Dar și în bine, și în adumbrire sufletească nu pot spune că nu mă interesează semnele ce vin din partea altora (diferiților!) și care confirmă ceea ce cred eu despre literatură, despre valoarea artistică, despre traducerile din avangardă și nu numai, despre caracterul de scriitor ce merită oarece atenție.
Iar influențele educaționale, de instruire... emotivă, de acționare, de propulsare a vocației au pornit de la creația celor mai buni autori din poezia română, italiană, spaniolă, franceză, japonezi și ai avangardismul literar. Autori mulți și foarte diverși, care oarecum m-au depărtat de model, de unicat, de geniu, pereche sau nepereche, îndrumându-mă cum și prin ce aș putea să mă personalizez. Unii dintre cei mai apreciați exegeți ai criticii literare românești, dar nu numai, au constatat că aș fi dintre autorii ce nu pot fi „prinși” în formule, definiții. Unii mă văd deopotrivă clasicist, modernist și avangardist, alții mi-au zis intergeneraționist etc.
– În ce măsură credeți că filosofia v-a marcat în vreun fel scrierile personale? Ne puteți aminti despre filosofii preferați și care dintre scrieri sunt fundamentale pentru dumneavoastră?
– Ani la rând, în revista „Contrafort”, am întreținut o rubrică, zisă „Cosmograme”, din care avea să se adune volumul de eseuri „A opta zi”, apărut în 2008 la Editura Institutului Cultural Român. Textele reprezentau o modalitate de a extrage ideile din complicatele, uneori alambicatele circuite ale formulărilor ce se vor, cu tot dinadinsul, erudite și de a le plasa în contexte accesibile omului de cultură nu neapărat „specializat” în filosofie, literaturologie, sinergetică etc. Erau tentative de provocări ideatice legate de marile teme care, menționa Paul Valéry, n-ar fi atât de multe, cum s-ar crede, ci, după ce din preocupările filosofiei sunt eliminate lucrurile vagi, se reduc „la cinci sau șase probleme, precise în aparență, nedeterminate în fond, putând fi negate după bunul plac, reductibile totdeauna la dispute lingvistice a căror soluționare depinde de maniera de a le scrie”. Erau eseuri de proporții nu prea mari, ce converteau în sine ideea disoluției frontierei dintre sfera teoretică și cea artistică, operând predilect metaforic, în măsura în care mitul, poezia și, pur și simplu, imaginația, fantezia tind și ele, aidoma filosofiei (sau în cadrul filosofiei), să transgreseze viața noastră manifestă. Contrastul și, concomitent, înrudirea dintre sugestiile filosofice și cele poetice puse în diverse raporturi în cosmograme ca dovadă că scriitorul intuiește și formulează semnificații ce nu țin nici pe departe de obligativitatea generală, contând – înainte de toate – pe înțelegerea și îngăduința filosofilor care admit că (și) esteticul are o semnificație ontologică, prin aceasta dovedindu-se a fi una din trăsăturile inerente existenței și afirmării umane. Cosmogramele țineau să confirme că lecturile de filosofie sunt stimulatoare, mobilizând „pe nou” spiritul iscoditor, creator, artistic sau teoretic, predispunând cititorul atent la proprie izvodire de idei, dar și la fantezii. Până la urmă, un cititor de atare speță ajunge a împărtăși concluzia lui Paul Valéry, care constata o producere de sens în chiar actul lecturii, în anumite cazuri acest sens fiind o sugestie pentru propriul tău text; un alt text, original, imprevizibil până în clipa în care ai ajuns la un anumit motiv revelator oferit de scrisul altuia.
În fine, îndrăznesc să cred că textele cosmogramelor revelează (sau doar sugerează, ceea ce de asemenea nu ar fi prea puțin) și atitudini culturale, atașament față de anumite viziuni filosofice fără de care, după mine, nu se poate spune despre cineva că ar fi un om civilizat.
– Ați memorat unele citate din ceea ce citiți din literatură ori filosofie pentru a vă folosi mai apoi în dezvoltarea ori dezbaterea tematică.
– Incontestabil, da. Precum se vede inclusiv din cele mărturisite până aici!
Încă de student, am purces a-mi forma o cartotecă personală, pentru memorie, instruire și creație. Aveam plicuri mari, în care depozitam, până la necesara scoatere la lumină și utilizarea în texte, eseuri a citatelor, exemplelor, „imboldurilor”, stimulentelor de formulări succinte. Cel mai elocvent exemplu al îmbinării citatelor în canavaua scrierilor eseistice ar fi volumul „Șlefuitorul de lentile” („Prut Internațional”, 2005), care a stat și la baza recentei antologii „Pasiența purtătorului de oglinzi” („Junimea”, 2022). Temele abordate, ideația, în pluralitate și diversitate, se filiază din adâncă antichitate spre zilele noastre și, prin exemplificări multiple, ba chiar prin pasiențe de pilduiri și extrase, abordează istoria scrisului în lume, felul în care când și cum au debutat unele din geniile și marii autori ai literaturii; subiecte ca onor și onorariu, tumorile și comorile scrisului, relațiile dintre creatori și regi (sau invers), utilizarea (uite, chiar suntem în albia noastră!) fișierelor, blocnotesului, cartotecilor; erori în opera celor mari, ultimele cuvinte rostite de celebrități înainte de a pleca spre Câmpiile Elizee etc., etc.
– Care dintre operele pe care le-ați publicat le considerați mai importante și simțiți că într-adevăr vă reprezintă?
– Cea mai bună carte a unui scriitor sau altuia? Mereu ipotetică și ipotecată viitorului. Sigur că aș putea da titlurile unor cărți de poeme, proză, eseuri, pe prima linie a caietului de caligrafie trecând „Postimperiale. Poezia cicatricelor” (”Limes” 2021), „Ruleta românească” (proză; RAO/Prut internațional, 2010), „Copil la ruși” (narațiune memorialistică; două ediții – 2008, 2013) sau cărțile de eseuri deja amintite în contextele de mai sus. Dar, în mare, creația mea s-a focalizat în mai multe antologii de poeme – „Gladiatorul de destine” (Ed. Cartea Românească, 1998), „Iluzia necesară” (Eminescu, 1998), „Altul, același” (Litera Internațional, 2003); „În caz de pericol” (Junimea, 2004), „Cota de atenție” (Princeps, 2016), „O sută și una de poezii” (Ed. Academiei Române, 2018), unele dintre ele având de „nași-susținători” sau prefațatori importante personalități ale scrisului nostru – Laurențiu Ulici, Ioanid Romanescu, Cezar Ivănescu, Fănuș Neagu, D.R. Popescu, Nelu Oancea, Magdalena Popescu-Bedrosean. Aș putea da și titlurile cărților de eseuri. Sau ale celor trei volume de leologisme. Ba chiar am avut norocul să editez, la „Tipo Moldova”, o serie de antologii de gen: „Poeme din secolele XX-XXI” (2011), „Proze din secolele XX-XXI” (2012), „Eseuri din secolele XX-XXI (2013), „Interviuri din secolele XX-XXI” (2013), „Traduceri din secolele XX–XXI” (2014). Această serie de antologii îmi înlesnește misiunea de a mă dumeri eu însumi asupra cărților publicate, rugând să facă acest lucru cititorul căruia, de altfel, cândva, i-am dedicat o odă, din care citez: „O, cititor sedus, meriți și tu o odă! Prin/ forța lucrurilor și a lecturilor/ ești complicele autorului înduioșat la gândul/ de a trăi prin poemul său un transplant/ din sine în altul – acestuia/ oferindu-i dezinteresat ocazia de a fi/ și el (tu) CINEVA./ O, cititor talentat/ ce mai! Cititor atât de bun încât/ n-ar fi păcat ca numele tău să fie tipărit pe carte alături de cel/ al autorului”...
– Nu sunt deloc puține cazurile, când poeții își revelează vocații consubstanțiale liricii lor: pe cele de prozator, eseist, traducător, dramaturg etc. Parcă firesc, formele „impure” ale genurilor în literatura timpurilor noastre vin în urma unor aluviuni livrești ce trebuie supuse modelării, fasonării, revigorării, personalizării-bis și... originalizării. Grație lor, apare diversitate modelelor și remodelărilor. Iar printre atare cazuri este și al meu, autor care, de către mai mulți colegi sau exegeți, am fost numit scriitor total. Iar o atare noțiune... grea, presantă, și totuși destul de vagă, poate fi oarecât limpezită, dar cu același succes... parțial, poate fi dată și mai adânc în confuzie.
Să pornim de la eschiva lui N. Steinhardt de la un răspuns ordinar, banal, conform căruia un scriitor total ar fi cel care abordează mai multe genuri literare. După subtila părere a înțeleptului, un scriitor total este acela, care spune tot adevărul. Eu unul nu știu, dacă e posibil așa ceva, însă sunt dintre cei care tind spre asta, rămânând printre colegii de pretutindeni încadrabili în câteva genuri-discipline literare.
În ce privește prima, să zic, definiție, ar fi să ne exprimăm îndoială că orice scriitor poate să rămână doar în limita unei trăiri ca proces integral, doar în aria unui gen literar, fără a... călca și pe alături de el, în alte genuri. Este imposibil să-ți raționezi vocația, existența, irezistibila atracție a cuvântului de a-l pune exclusiv în poezie, în proză etc. Și trebuie să menționezi, că nu sunt un subordonat al unor sau altor genuri literare. Ci încerc, tind, mă strădui să le subordonez capacităților mele, felului meu de a fi autor de literatură. Neritmica, aleatoria trecere de la poezie la proză, de la proză la eseu și de aici iarăși la poezie, inclusiv cea tradusă, ar fi un fel de asolament personal al cultivării cuvântului; cultivării și autocultivării prin cuvânt.
Dar se întâmplă să mai și abandonez vreo pistă, pe care mi-am făcut maratonul. Să zic, odată și odată trebuia să se oprească și chiar s-au oprit preocupări mele intervievistice. După 6 sau 7 cărți împlinite cu ele și publicate. Acum nu mai iau interviuri, ci, am impresia, doar... dau... Adică, îmi întorc datoriile...
– Bineînțeles, în dreapta Prutului, în România, de la un timp chiar mai bine decât în spațiile mele natale, de debut și afirmare, adică în Estul Românesc dintre Prut și Nistru, Republica Moldova. Am publicat cărți și în mai multe țări europene, un alt spațiu în care se știe relativ multe despre Leo Butnaru fiind Rusia, unde mi-au fost traduse și editate șapte cărți de poeme, unde public în reviste din Moscova, Sankt Petersburg, Novosibirsk, Voronej (aici, vă amintiți, în 1910, s-a născut Tatiana Cereaciukin, viitoarea mamă a lui Nichita Stănescu). Mi-au apărut cărți (de altfel, și ele antologii) în Franța, Germania, Polonia, Serbia, Azerbaidjan, Bulgaria, Tatarstan, Ucraina. Cărțile traduse mi s-au învrednicite de recenzii, în legătură cu ele am acordat interviuri.
– Ce considerați despre tânăra generație care se lansează în literatură, mai ales în poezie, folosind un limbaj nonconformist, uneori trivial, obscen chiar, când mai ales poezia este citită de la o vârstă foarte fragedă?
– Din tânăra generație mă interesează tocmai autorii (și slavă Domnului, nu sunt chiar puțini) care nu orbecăiesc prin apele tulburi, nămoloase ale trivialităților, obscenităților, vulgarismului și minimalismului hip-hop-ist, ceterat într-o oralitate rudimentară și supărătoare, uneori chiar grețoasă (ca să ne amintim, subtextual, de titlul unui celebru roman al lui Jean-Paul Sartre...).
Creația autentică întrunește colegi de generație estetică, autori de diverse vârste biologice; îi înrudește, îi unește. Adică, dacă între reprezentanții diferitelor generații există imanente distincții cronologice, cele axiologice – suntem egali în fața literaturii, nu? – sunt comparabile, poate că, în mare parte, și compatibile, indiferent de metode, stiluri, maniere, școli și școliri, curente în care au fost realizate operele. În acest context e bine să amintim opiniile lui José Lezama Lima: „Poate că din punct de vedere somatic fiecare generație se rupe de cea anterioară, însă din punctul de vedere al germenului, al protoplasmei istorice, fiecare generație este toate generațiile: cele date, cele care se bucură și cele care sunt necunoscute și care ne interoghează nemilos”.
Parafrazându-l pe Camus, în ce privește camarazii de asociere întru cuvânt, mă interesează să le cunosc mobilele ideatice care-i aduc pe calea bătută, dar mereu sinuoasă a iluziei. Pentru că mai zice Camus: „până și oamenii cei mai desprinși de toate sfârșesc uneori prin a accepta iluzia”. Iluzia de a fi, de a izbândi în literatură, în cazul nostru.
– Cât de mult vă lipsesc originile dumneavoastră, cele păstrate în amintire? Puteți să ne povestiți un mic amănunt care vă leagă de rădăcini?
– Originile mele, modul meu... ego-ezoteric și, în mare măsură, exoteric, general accesibil, pe înțeles în comunicare cu alții, mi le-am pecetluit în „Copil la ruși”, narațiune memorialistică despre părinți, rude; despre satul natal Negureni și apa râului Răut, care mi-a legănat copilăria. Cartea a avut două apariții bucureștene, în 2008 și 2013, la edituri prestigioase. Ea este chiar din... amănunte care, de la distanță de ani, mi se par... uriașe, fabuloase; încăpătoare copilărie, care e cel dintâi univers/cosmos al individului, ce te însoțește deja străbătut de toate nostalgiile unei vieți de om.
Și totuși, să caut firul ce mă leagă de rădăcini, adică ce purcede din acele rădăcini.
Mie îmi plăceau nespus de mult hulubii! Iar de la biserică sau poate de la bunica, de la mama sau de la vreun copil mai răsărit din mahala, am aflat că și Sfântul Duh se poate înfățișa în chip de porumbel, încât mă ducea gândul că, uneori, porumbelul Sfântul Duh, lăsându-se ușor din tării, mai jos, spre pământ, spre acoperișurile satului, spre vârfurile înalte ale plopilor, se amestecă prin stolurile de hulubi ale Negurenilor, jucându-se de-a valma cu păsările noastre gurluitoare, împreună cu ele dându-se, furtunatic, „de-a roata”, lăsându-se îndărăt peste cap, făcând câteva tumbe spectaculoase spre oglinda apei din ghiol, apoi, brusc, fulgerat, luând-o din nou spre culmile cerului, pierzându-se în adâncimile albastre, întorcându-se în curtea Tatălui Sfânt, în sânul lui Dumnezeu, în Duhul lui… Cam așa interpreta piciul ce eram, fantezist, departe de canoanele biblice, însă sincer și foarte emoționat... Ah, ce vers arhaic sau poate psalm! – copilăria mea escortată de hulubi, printre care nu era exclus să se fi întâmplat și întraripatul Sfânt Duh... Fragila copilărie cu dulcea teroare a ireversibilității sale…
– Vă mulțumesc pentru amabilitatea acestor răspunsuri edificatoare asupra personalității dumneavoastră care ne vor permite să vă cunoaștem.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu