Două ediţii Hlebnikov: Chişinău, 2003; Bucureşti, 2007.

Velimir HLEBNIKOV

Despre versuri

Se spune că versurile trebuie să fie lesne de înţeles. Totuşi (firma de pe) stradă pe care stă scris într-o limbă clară şi simplă: „Aici se vând (...)” încă nu înseamnă versuri, chiar dacă e pe înţelesul tuturor. Pe de altă parte, de ce oare vrăjile şi descântecele aşa-numitului limbaj al farmecelor, sacramentala limbă a păgânismului cu acele „sagadam, magadam, vâgadam, piţ, paţ” ale ei reprezintă esenţa unor înşiruiri de silabe asupra cărora raţiunea nu se poate edifica, dar reprezentând ca şi cum limbajul transraţional al cuvântului din popor? Printre altele, se consideră că aceste cuvinte au cea mai mare forţă de influenţă asupra omului, ca nişte farmece ale vrajei ce acţionează nemijlocit destinul uman. În atare vocabule este concentrată cea mai eficientă vrajă. Lor li se atribuie forţa de a cârmui răul şi binele şi de a călăuzi inima inşilor galeşi. Rugăciunile multor popoare sunt elaborate într-un limbaj necunoscut celor care se roagă. Parcă hindusul de rând înţelege Vedele? Slavona veche este incomprehensibilă rusului din zilele noastre. Polonezul şi cehul nu mai înţeleg limba latină. Însă o rugăciune scrisă în latină acţionează nu cu mai puţină intensitate, decât sus-amintita firmă de pe stradă. Astfel, seducţia limbajului magic al descântecelor şi vrăjilor refuză să aibă de arbitru raţiunea uzuală a cotidianului.
Strania sa înţelepciune se divizează în adevărurile pe care le conţin anumite sunete luate aparte: ş, m, b ş.a.m.d. Deocamdată, noi nu le înţelegem. O recunoaştem deschis, cu toată onestitatea. Însă nu încape îndoială că atare serii fonetice reprezintă perindarea cu repeziciune a unor adevăruri universale prin faţa sufletului nostru crepuscular. Dacă ar fi să identificăm în suflet un guvern al raţiunii şi un tumultuos popor al sentimentelor, în acest caz descântecele şi limbajul transraţional ar constitui o adresare nemijlocită (peste autoritatea guvernului) către poporul simţămintelor, un apel adresat direct amurgului sufletului sau cea mai pregnantă manifestare a puterii poporului în viaţa cuvântului şi a raţiunii – procedeu juridic, aplicat în cazuri extreme. Pe de altă parte, precum o mărturiseşte în memoriile sale, Sofia Kovalevskaia îşi datorează vocaţia pentru lumea numerelor faptului că, în copilărie, pereţii dormitorului ei erau acoperiţi cu nişte tapete neobişnuite, şi anume – cu file din caietele de algebră superioară ale unchiului său. E de remarcat că lumea numerelor este domeniul gen rezervaţie cel mai inaccesibil jumătăţii feminine a omenirii. Kovalevskaia e una din puţinele pământene care au reuşit să pătrundă în acest univers. Putea oare un copil de doar şapte ani să înţeleagă semnele de egalitate, de grad, parantezele şi diversele compuneri fermecate ale totalizărilor şi scăderilor? Bineînţeles, nu. Şi totuşi ele au exercitat o influenţă decisivă asupra destinului Sofiei Kovalevskaia care, graţie impulsului resimţit în copilărie din partea misterioaselor tapete, a devenit un matematician celebru.
Prin urmare până şi vraja celui mai neînţeles cuvânt rămâne ca atare, fără a-şi pierde din măreţie. Versurile pot fi sau nu înţelese, însă ele trebuie să fie autentice. Exemplele cu semnele algebrice de pe tapetele din dormitorul de copil al Sofiei Kovalevskaia, ce i-au influenţat decisiv destinul, precum şi cele criptice ale descântecelor ne demonstrează că nicidecum nu i se poate cere, imperativ, cuvântului: „Fii clar ca o firmă”. Chiar şi neînţeles, limbajul raţiunii superioare îşi lasă seminţele în cernoziomul spiritului uman şi, ulterior, într-un mod de-a dreptul enigmatic, ele vor încolţi şi vor răsări. Oare pământul înţelege scrisul boabelor pe care plugarul le aruncă în brazde? Nu. Dar totuşi pârgul holdei autumnale constituie anume răspunsul referitor la aceste boabe. De altminteri, nicidecum nu vreau să susţin că orice operă incomprehensibilă este şi minunată. Ţin să spun doar că nu trebuie să respingem o creaţie sau alta, dacă ea nu e pe înţelesul unei anumite categorii de cititori...
Se crede că numai oamenii care lucrează la strung ar putea fi creatorii cântecelor de muncă. Chiar aşa să fie? Oare natura cântecului nu implică delimitarea de sine, de axul existenţei tale cotidiene? Oare cântecul nu presupune ca şi cum fuga de propriul tău eu? Cântecul este înrudit cu fuga, atunci când, în cel mai scurt interval de timp, cuvântul trebuie să străbată cât mai multe verste de imagini şi idei!
Fără evadarea din sine nu va exista spaţiu de evadare. Dintotdeauna, inspiraţia a fost infidelă originii cântăreţului. Cavalerii medievali cântau despre păstorii barbari, lordul Byron – despre piraţi sau Buddha-progenitură regească (...) glorificând sărăcia. Din contra, Shakespeare, cel judecat pentru furt, vorbeşte limbajul ales al regilor, aidoma fiului unui modest mic burghez pre nume Goethe, creaţia ambilor fiind dedicată vieţii de curte. Tundra de pe meleagurile Peciorei, care nicicând n-a cunoscut bătălii, păstrează bâline despre Vladimir şi bogatârii săi, ce au fost deja de multă vreme uitate pe Nipru. Înţeleasă precum o maximă deviere a strunelor cugetului de la axa existenţei cotidiene a creatorului şi ca fugă de sine, creaţia te face să-ţi spui că şi melodiile strungului vor fi plăsmuite nu de strungar, ci de omul ce se află în afara uzinei. Din contra, fugind de strung, devenind coarda spiritului său la o cât mai mare amplitudine, cântăreţul care prin natura muncii sale propriu-zise e legat totuşi de strung, ori va ajunge să evadeze în universul imaginilor ştiinţifice, al unor stranii viziuni savante din viitorul lumii noastre terestre (...), ori îşi va găsi locul în lumea valorilor general umane ca expresie a unei existenţe sufleteşti rafinate...

(1919-1920)

Un ecou hamsian-vakulovskian de la "TIuk!"

avanLeo

Neobositul, energicul & harnicul Leo Butnaru şi-a mai făcut un bloc, de data asta în special despre avangarda rusă. Un blog la care încă n-ar prea trebui să fac reclamă... pentru că... Tiuk-ul de iarnă are în centru exact avangarda trecută prin ochiul-pixul-tastatura lui Leo Butnaru, cu multe traduceri, poezii, proză, eseu, exact ce face Leo Butnaru şi pe acest nou blog, iată: „SALUT
După ceva timp, cât am scris un alt blog(http://blogs.mail.ru/mail/leoteodor/), unde comunicam cu românii sau cunoscătorii de limbă română din geoistoria ex-sovietică, inaugurez aceasta epopee de cuvinte -- mai la noi, mai spre noi, -- în speranţa de a nu sastisi eventualii interlocutori sau "cuminţi" frecventatori ai acestui spaţiu. În primul rând, voi posta unele texte din avangarda rusă, din care, în anii de la urmă, am publicat câteva antologii, mai multe volume aparte de Velimir Hlebnikov, Aleksei Krucionîh, Igory Bahterev, neoavangardiştii Ghennadi Ayghi şi Ian Satunovski, două volume - "Orizont testamentar" (ca filiere din avangardă) - de miniatură poetică rusă. Ţin o rubrică "Antologia avangardei ruse" în revista "Apostrof". Mostre spicuite din vastitatea acestei fenomenologii - cu adevărat ceea ce spune noţiunea: fenomenologie - am publicat în "România literară", "Apostrof", "Familia", "Luceafărul", "Convorbiri literare", "Ramuri", "Stare de urgenţă", "Ex Ponto", "Drama", "Kitej Grad", "Poezia" iproci. De altfel, blogul indicat mai sus nu-l închid, iar o parte din el este dedicat anume Avangardei Ruse. Cine e curios, poate merge... dincolo. Până mai gospodărim, regizăm, edificăm aici, la locul nou, care, sper, prin aceste câteva fraze, e deja ca şi sfinţit. Bun găsit”.
Un blog extraordinar pentru cititorii români interesaţi de avangardă, cu super traduceri (mai ales din avangarda rusă!).

Mihail VAKULOVSKI

Un prozator al avangardei - Leonid DOBÎCIN

Leonid DOBÎCIN (1894 – 1936)

"Întâlnirile cu Liz", Ed. "Ideea Europeană", 2oo7.

Traducere, prefaţă şi note de

Leo BUTNARU

S-a născut într-o famile de medici din Liuţin, gubernia Vitebsk, Letonia. Învaţă la gimnaziul din Dvinsk (Daugavpils). În 1916 absolveşte Institutul Politehnic din Petersburg. Peste doi ani se stabileşte la Briansk unde, un timp, este profesor de şcoală şi statistician. În primăvara anului 1924 îi expediază lui Mihail Kuzmin, la Leningrad, un volum-manuscris din 5 nuvele, însă fără a primi răspuns. În august, revista „Contemporanul rus” îi publică nuvela „Întâlnirile cu Liz”. Pentru a i se defini o tipologie, prozatorul Leonid Dobâcin este asemuit cu James Joyce. Ambilor le este caracteristică religiozitatea extra-confesională, semnul/ursita fiului abandonat; în „odiseile” lor anume atare personaj este simpatizat de autor. Dar, în mare, subiectele lui Dobâcin sunt oarecum indiferente faţă de bine şi de rău, naratorul ţinându-se de/pe poziţia neutră a cronicarului/reporterului. E o metodă indicată pentru înlocuirea stilisticii tradiţionale ce presupune o fabulă cap-coadă, stânga-dreapta, rezolvarea novatoare mizând pe montaj, caleidoscopicitate şi, ziceam, pe no comment. Însă o anumită atitudine a autorului se poate citi în subtext sau – vorbă veche – printre rânduri. Precum în cazul când, în nuvela „Întâlnirile cu Liz”, la un moment dat, nitam-nisam, parcă, apar şi frazele: „Să mergem, să mergem, îndemna Zolotuhina! Jos România!” Doar atât, în suspans, fără nici o explicaţie, fără vreun comentariu „de supra(pe)faţă”. Pentru noi, însă, e de înţeles că aceasta e o percuţie de ecou a(l) isteriei ruso-imperuialiste declanşate de bolşevism după unirea Basarabiei cu Patria-mamă. Şi totişi, care ar fi fost atitudinea autorului faţă de acest ţipăt al Zolotuhinei? E subînţeles din fraza imediat următoare, excepţional (genial!) de subtilă! – „Kukin se eschiva, arătându-şi pingelele găurite...” Adică, ce mă fac eu, „imperialistul”, cu pantalonii rupţi în fund şi cu pingelele găurite, acolo, la 2000 de kilometri depărtare de Moscova şi 1600 de kilometri depărtare de hotarul, de facto, al Rusiei?... (Bravo, domnule Dobâcin! Rămâi excepţional de ingenios şi în următoarele două fraze: „Au umblat îndelung. Se înălţau, fluturând, drapele şi, căzând, îţi atingeau nasul...” Această atingere ca un, de fapt... dat peste nas! Uite, ăştia sunt marii prozatori!...) Ar mai trebui de spus că acţiunea se petrece în acelaşi spaţiu, descris, succint, într-o altă nuveletă a lui Dobâcin, „Îngrijitoarea”: „În spate era cimitirul, în dreapta – casa de corecţie, în faţă – cazarmele”. Atmosferă sută la sută bolşevic-rusească...
În proza lui Dobâcin predomină tristeţea şi nu satira. Precum remarcaseră exegeţii atenţi, „pe câmpul de luptă” şi în istericalele obişnuit-codidiene, ca şi cum s-ar fi scris „natură moartă”. Autorul nu observă, nu ia în seamă nici un fel de Oameni Mari, nici oarece Idei Mari. Precum nu pare „a observa” nici omniprezenta putere sovietică. Aceasta, puterea, prin penele/stilourile (cu... rezervor!) vândute ale lichelelor sale nu se zgârcea la cele mai descalificante calificative – „Cartea ruşinii”, „Epigonism”, „Vorbe goale” – astfel se intitulau „recenziile” la cărţile lui Leonid Dobâcin despre care, obiectiv şi cu înţelegere, în anii 30 a scris doar N. Stepanov.
În 1927 îi apare prima carte, „Întâlnirile cu Liz”, peste alţi trei ani – a doua, „Portretul”. În 1933 pregăteşte, dar nu editează, volumul „Material”. Peste doi ani publică romanul „Oraşul En”, în care se întrevede clar tendinţa autorului de a redescoperi „elementele primordiale”, „monadele” artei, în special ale literaturii. Dobâcin presupunea că viaţa, văzută la depărtarea braţului întins, reprezintă anume acea substanţă care trebuie, în primul rând, raportată la armonia universală, dar şi la cataclismele lumii. Ultima lucrare a sa, „Rudele lui Şura”, apare abia în (ceva) post-sovietism (1993), nuvela încheindu-se simplu...-emblematic (pentru situaţia socio-naţională de facto): „Şura se gândi şi hotărî că trebuie s-o ia din nou pe cale şmecherilor”.
Sfârşitul scriitorului a fost tragic-extrem, învăluit în taina nedreptăţilor care i-au şi impus cutremurătorul deznodământ de destin ostracizat. În ianuarie 1936, în oficiosul tabloid „Pravda”, apare articolul „În loc de muzică – confuzii”, urmat de înscenările de la adunările „profesionale”, la care ţinta principală a învinuirilor de tot soiul deveni anume Leonid Dobâcin. În ziua de 25 martie, la una din aceste adunări scriitorul reproşă doar printr-o singură frază, după care plecă. Ultima sa scrisoare, adresată lui Kornei Ciukovski, se încheia cu fraza: „Iar pe mine nu mă mai căutaţi – voi pleca spre tărâmuri depărtate”. Peste alte 3 zile, informatorul NKVD-ului, care îl avea sub urmărire, relată că Dobâcin îşi părăsise apartamentul, lăsându-i cheile şi spunându-i lui, delatorului, că nu se va mai întoarce acolo. Din acel moment, de soarta scriitorului nu s-a mai ştiut absolut nimic. Dispăru în neant... Ca fiinţă fizică, hăituită. Nu însă şi ca prozator de o incontestabilă valoare.

Unul din ultImii avangardişti - Igory BAHTEREV

Igory BAHTEREV (1908–1996)

"LU" - tad. de Leo Butnaru, Ed. Hebreo Errante, Madrid

S-a născut la Petersburg, mama sa fiind una dintre primele femei din Rusia care au profesat jurisprudenţa, iar tatăl era inginer-mecanic. Primele versuri – zaum’ (transraţionale) şi absurde – le scrie începând cu anul 1925, chiar dacă ele aveau să fie publicate abia în 1980 în 5 exemplare-„samizdat”. A făcut parte din grupul leningrădean al avangardei „Flancul stâng” care, suspectat de oficialităţi pentru atare poziţionare „confuză”, avea să devină „Obereu” (Societatea Artei Reale). Coleg cu A. Vvedenski, D. Harms, D. Levin, K. Vaghinov, N. Zaboloţki, N. Oleinikov, plus unii filosofi entuziaşti, chiromanţi, doctori fanatici, muzicanţi autodidacţi şi prestidigitatori. În 1931, ca şi Harms şi Vvedenski, este arestat, fiind acuzat ca membru al unei grupări antisovetice de scriitori pentru copii. Prima carte, „Bibarmaşii”, îi apare pe când se afla în închisoare. Sentinţa este una relativ „blândă”: i se intrezice, timp de trei ani, să locuiască în rgiunile Moscova, Leningrad şi în mai multe oraşe importante.
A mai publicat volumul „Furci şi versuri”, în care a inclus lucrări scrise în anii 1926–1930, precum şi cartea de proză „Speranţe înşelate”.
Până în 1987 I. Bahterev – numit şi „ultimul dintre obereuţi” – a rămas colaboratorul consecvent al revistei de avangardă „transponans” (ortografiat cu minusculă, ca şi publicaţia românească interbelică „unu”), poemul „Lu” fiind inserat în numărul 25 al publicaţiei respective (1984). E o poetică a absurdului, cu note impresioniste, pe alocuri transpusă într-un limbaj transraţional decorativ, verbocreator, inventiv şi sfidător de clişee.
În versiunea românească a lui Leo Butnaru, editura „Hebreo Errante” din Madrid a publicat cartea de poeme a lui Bahterev „Lu” (2006).


* * *
cunoaşte-mă
mă recunoaşte
în bezna focului
eu sunt cârtiţă cerească
şi vremuri lungi am tot cântat
pe tigaia anilor
viceversa fu să vin
fără ureche fără frunte
c-un călcâi extrem de gingaş
poet al suferinţei
cunoaşte-mă
mă recunoaşte

(anii 20)

UN PICTOR CUNOSCUT

Lui P. I. Sokolov

Atârnă de prăjină şi se roteşte
a tuşelor nepreţuită întrunire,
lipsita de voinţă comuniune a detaliilor.
Pe suprafaţa pierdută a pătratului,
în neîndrăzneţul ocru stratificându-şi palmele,
grădinarul nu de-acum, ci mai de demult
dădea-ndărăt.
El înălţa garoafa
şi din nou atingea condurul-doamnei,
cu îndemânarea degetelor groase creată de cea ladă
lată, căscată precum o găleată.
Pe deasupra mea se plimbă o femeie
mai străvezie decât din vechea Turcie,
mai amplă decât cereasca deşertăciune.
Ea spuse încet:
pe mine un cocoş m-a plăsmuit.
În faţa mea stă butucănoscul Malevici
cu mâinile întinse,
jeluit pe de-a-ntregul.
Pânzele lui sunt foşnitoare,
cuvintele i-s mojiceşti,
amintind în genere de miros.
Voi mă priviţi,
Iudin, Ender şi Sterligov*.
Roadeţi politicos cadrele de lemn
de la primul până la al 318-lea.
Ele nepretenţios de toate vă vor învăţa.
Roadeţi şi mai spuneţi:
De şi gi,
de şi dv,
de şi dry.
Ah şi timpurile astea,
cu un atât de mare şi de onest di,
ceva mai mic – dv,
de-a dreptul minuscule şi nostime dry şi dzia.
Acum alături de mine se află
biciclişti pe strâmbe roţi,
un pescar c-un negru peşte tăinuit la spate...
Şi din nou în faţă-mi grădinarul,
rozând calendarele ştiinţei,
scuipând cu litere cam urâcioase,
înjurând cu o voce nu prea plăcută
şi spunând:
Dersenvaly kr kf.

Iată ce pictor este cunoscutul meu!

(1935)
_______
* L. Iudin (1903-1941), pictor, unul din discipolii lui K. Malevici (1878-1937); B. Ender (1893-1960), pictor-avangardist; V. Sterligov (1904-1973), pictor.


* * *
minte îngropată-n hăul uterin
al nevei mele
vuiet a rele

(anii 30)


ETERNSTĂTĂTORUL

El păşea prin nemărginirea
spaţiului
neavând nimic
în urmă
înainte
în adâncurile sale de corp de necomparat cu altceva
păşea tot păşea
deja de atunci pierzând ceea ce era mai necesar
pentru tot ce înghite
ce se întoarce-răsuceşte
mai întâi astea fiind urechile
posibil lungi
posibil mai scurte
mai apoi orice altceva posibil
rinofaringele şi nasul
găvanele şi ochii
există date până şi despre gremonofobie*
şi totuşi el călca
neputându-se altfel
continuând să dea din mâini
sau din alte co-organe egal-acţionânde
curând
(după 130 de ani)
deja nu mai avea nici mâini
şi tot atunci
(peste 150 de ani)
împietriră
în schimb rămăseseră picioarele
trei puncte de sprijin
însă treptat prinseră şi ele a se solidifica
perindându-se milenii la rând
şi se întâmplă să împietrească multe altele
oul capului
gâtlejul
esofagul
umerii
cele trei tălpi principale
trei călcâie
acum împietrise totul
atunci anume nu mai rămăsese nici ultimul
cel mai din urmă
ultimisimul
ce se numea mişcare
înainte
şi îndărăt
mişcare în părţi
însemna că nu se mişcă nimic
în afară de ghemişii
ce rosteau pe ceafa împietrită
consonanţa unică accesibilă
acelor mărunţei
Z R IU
până când respectivii gnomi(uleţi)
piticuţi aripaţi
ploşniţe de bălegar
u k v a l y z i k i a n i**
nu se descompuseră
acolo
în depărtatul şi necuprinsul
spaţiu
lăsând în urma sa liniştea
iar acea împietrire pe care ei încă nu demult
forfoteau
(în cronologia mondială acum vreo 800 de ani)
el
continua să stea
continua să stea
va sta totdeauna
totdeauna
etern
amin.
____
* Gremonofobie – probabil, o noţiune abstractă, fără un sens anume, inventată (verbocreată) de I. Bahterev.
** u k v a l y z i k i a n i – articulare zaum’.

* * *
Pentru mine vei spune patru cuvinte
şi pentru tine:
„alean şi tângă mi-i”.
Demascând dorinţele,
mă voi întoarce-n zbor.
În lunguiaţa ta odaie,
în clarobscuru-ţi castaniu,
ramolita ta amică,
de mirosul tău multiplicată,
în încăpătoarea căsoaie fără foc în vatră
mi-i plăcut s-o depăşesc.

În sclipitoarele-i pupile
s-a răsturnat viaţa vie,
cernoziomu-n ea se oglindeşte
şi lenta învârtejire-a apei
sub malul în ruinare, însă înalt,
şi clătinarea luminii preînzoririi
peste ruginii acoperişuri sub cerul tânăr,
şi căldura cuvintelor ce nu au fost rostite
şi neclara depărtare a clipelor (re)trăite.
Plăcutul oval al feţei ei.
A sufletului simplisimă tristeţe.
Domolitul freamăt al buzelor nedesluşite.
Iar dincolo de geam – palid legănat de felinar
în a stradelelor ceţoasă depărtare.
Şi se apropie momentul despărţirii
în sonorul ger de după geam.

Spre dimineaţă fulgui zăpada.
În geroasa-i simplitate
ea se aşternu pe-acoperiş de-argilă.
Şi din nou al Asiei întinsuri fără vânt
respiră cu o căldură necredincioasă
prin frunzele mărunte de mărăcini,
prin undele arâkului* stins, potolit
şi-n palmele ce prind a se răci.

(Ani diferiţi),
Taşkent

______
*Arâk – canal artificial de-a lungul străzilor oraşelor orientale, apa căruia creează o microclimă ce potoleşte arşiţa zilei.


O PERECHE DE DISCUŢII

Discuţia de dimineaţă:

L-am întrebat:
– Ce oră e?
Răspunse:
– Scaun alb.

Şi discuţia de seară:

– Tu dumnezeule pe nouă picioare
Deschide născătoarea burtă cu cifre
Şi demonstrează ceasul pre-morţii
Cu capul lemnos.

Răspuns:

–Dar eu nu voi discuta
Pentru că eu sunt puternic
Pentru că sunt drăgălaş
Pentru că sunt felinar
Pentru că sunt doar linar
Pentru că pentru că pentru că pent...

Treptat discuţia se potoleşte.

ZIMNIAIA OCI*

/ Poezia este dedicată memoriei lui David Burliuk, însă nu are nici o legătură cu Burliuk. Pur şi simplu, când lucram la această variantă, aflai că Burliuk muri. Astfel că, iată, cum s-ar spune, scrisu-s-a „în memoria lui David Burliuk”, însă vă spun că nu are nici o legătură cu David Davidovici./

Când încep rotundele nopţi
Atunci se deschid rotunzii ochi
Eu cu tainică alură mă ridic pe pat
Şi o descurcăreaţă brutărie ascund
În vrăciuitoare** o tăinuiesc
Sau o bag în mahorcă
Supusa memorie pe masă aruncând-o
Unde dădaca-fugara se bagă sub scaun
Bătându-se la tălpi sau cu palmele de duşumea
Se zbenguie sub scaun goala rotunjime
Fie ridica-mă-voi peste ţinerea de minte ca un deget rotund
Modestă ceafă picior cumsecade
Supusă cruce răsturnată-năuntru
Spre necunoscutul ungher sau colţ duce-mă-voi zorit
Acel loc felinarul îl umple cu afluxul
Cu târnuri în mâini măturătorii cad în zăpadă
Hore de copii le şterge alergarea
Mojicilor cam bătrâiori
Bătrâneilor cam greişori
De după diferite şliţuri
Divers urâcioşi
Durdulia noapte urcă tot mai sus
Precum un căluţ zboară pe-acoperişul apropiat
În cer râd-zâmbesc ochii cabalini
Rotunde pupile
În rotunde-nnoptări
Nori sprinteiori
Spaţioase surcele
Puterile ştirbe
Peste puterile doicii
Bătută de duşumele
Spălată vărsată
Noaptea infidelă
Necuviincioasă
Noapte pustie
Aruncă prin curţi cei ochi bazaochi
Rotesc prin zăpadă babe-oarbe rotunde
Eu iată-i scot sânii rotunzi-dolofani
Şi pune-i-voi pe platou sau pe blid
Uşile toate ieşirile sunt
Săpate ascunse
Desfaceţi deschideţi
Porţile torţele
Din nou în salon
Pe pat de spital
Pustiu şi neted
Urmăresc ale nopţii inutile pliuri
Călcâiele mute
Ale undelor tremur
Nerotundă-nzorire ne vine în casă
Copiii horind freamătă sub ferestre
Şi nemodestele drăgălăşenii
Încercuiesc umbre de măturători
Gonesc sănii multe
Spre pustiul pichet
Pe un cuptor spaţios iată înoată
Ohii veniţi de la mutele chefuri
Sorii nesferici pe sferice picioare
Rotunjimile nopţii le mătură-n zăpadă
Şi din nou Memoria se răsfiră
În cercuri în unde pe-aici pe oriunde
Ca râul cel sprinten întors spre izvoare
Pupile nerotunde lărmuiesc peste pod
Răsună prin hudiţe cu frunzele toamnei
Tainica ceafă
În încălzitul pământ
Spaţioase pupile
Pupilele agere
Nu
Ochii de iarnă
Ochilor ştirbi
Ci-n veşmânt fără gând
Ci-n veşmânt fără fum
Indecentă
Înzorire
____
*Joc de cuvinte: „Zimniaia noci” (noapte de iarnă) şi „Zimniaia oci” – „oci” fiind o noţiune filiată ca şi cum din pluralul „oco” – „ochi”, însă în neconcordanţă cu „rigorile academice” ale ortografiei şi ortoepiei în vigoare, de care, precum se ştie, de multe ori avangardiştii verbocreatori nu au ţinut cont.
**Aici, cu sensul de „farmacie”.

UN BĂTRÂN CARE S-A AGĂŢAT PE SINE ÎN LOCUL BECULUI

Tihnit e în odaia mea
Uşa se deschide
Cu minunate şuierături de graur
Cu o căciulă-naltă peste urechi
Cu obragi alungiţi şi gâtutul lung
Apare iată-un bătrânel
Şi-naintează

După negurile gemuleţelor
Vântuleţul freamătă
Vocile pisicilor longitudinale
Se aud de dinafară
Bătrânelul continua
Pescăraşul se dezvolta
Lângă gemuleţul cela
Puţintel în surtucel
Cu lingura parcă greblând
Fărâmituri din buzunare
Nuieluşe şi ţăruşi
Ţăruşii şi zeci de sori

Cu o linguriţă lungă-şi ia tălpăşiţa
O stiuculuţă-mărunţică
Cu lunguieţe penişoare
Se avântă şi chip îndelung
Rotindu-se sub tavan
Ca un tirbuşon răsucit
Încheindu-şi lecţia
Cu degete lunguieţe
Cu buze ca păsări lungi

Ale noastre aiureli
Sunt anume pentru voi
Ale voastre-ntărituri
Pentru noi anume sunt
Noi să burăm* vrem ca şi voi
Să aripiţi vă vom convinge
Fum-dzum
Fum-pi
Argil-umbră
Argil-dosire
U-da
U-dotu
Devinge
Convinge
Uimeşte
Argil-umbră
Argil-dosire
Argil-triu
Lut-în-obraz
Fiu-fil
Baston-u
Ştiuca-cuca

După ştiucă pescăraşul
Se ridică de la podea
Pentru ca drept încheiere
Cu ligura să fluture
Zburând până la tavan
Cu burta se istovi
Spre nori degetele-aruncă
De cârlig se înşfăcă
Becul spre-a reprezenta
Peste fereastra-nceţoşată
Ştiuca de somn se sătură
În amurg de buzunar

Argil vine intră-n curte
După geamul pustietăţii
Vocile nu se aud
În casa lungă fără foc
În tihnita mea odaie
Un bătrânel
Se clatină
__
*Burăm – noţiune zaum’ după care urmează şi altele.

NELINIŞTE. SPAIMĂ

Scrisă în anul ’37

Alarma zboară prin odaie
Roteşte peste masă
C-un sunet dezordonat umplând
Năbuşitoarea ta casă
Neliniştitul tău auz
Şi doar un gând însingurat ca o strună
Învinge neştiinţa şi vibrează
Şi capul îl ridică sus, spre lună
Unde-i neclarul tavan al zenitului
Dar capul este-abătut chiar sub cornişă
Prin forma lui amintind leit un cub
Şi clară, coboară din nou
Pe umerii încovoiaţi unul şi unul

* * *
Se strecură târâş şarpele-orb
unde gemea glas de femeie
aici rămăşiţele bunei cuviinţe
se rânduiesc în obosite sicriaşe

(1943)

* * *
Ce mai ziulică!
Catrafus marafet! Umedul
Pinfaret!

Obirdus

* * *
Zurgălăii trupului:
Cling, zin, cling, zin!...
Ţie-ţi este cam amin.

(1943)

Traducere şi prezentare de

Leo BUTNARU

O recenzie la... 3 volume.

Despre Ka, fiinţă de cuvinte şi miniatura poetică rusă - Convorbiri Literare, octombrie 2006

....„Împotmolindu-te munca si porcăriate-nalti vînjoasă scumpo ce ne ai pre noicum tărăncuta ce-si salvează fetiaîngropîndu-ne pînă la brîu în noroitîrăste-te-nainte prin noapte si slinradieze benevolu-ti vecin”Aleksei Krucionîh, Rusia, 1913„Literature is news that stays news”Ezra Pound, ABC of Reading, 1934, în capitolul 8La Nădlac fiintează editura Societătii Culturale si Stiintifice „Ivan Krasko”, sub egida căreia apare revista Oglinzi paralele/ Rovnobe né Zrkadlá, care ne-a oferit, ca supliment, volume ale unor autori ca Ivan Krasko, Miroslav Válek, Ján Ondruš, Ivan Štrpka, Ghennadi Ayghi, Tomaž Šalamun, Cengiz Bektas. Recent au apărut o serie de volume alcătuite/ traduse de Leo Butnaru, bine venite pentru re-desenarea în inima cititorului român a unor pagini din cele mai frumoase si mai interesante cărti din viata în versuri a lumii – poezia rusă. După cărtile din opera lui Ghennadi Ayghi (Chipul-vînt, Alunecări de vise, Mai pur decît sensul), au urmat Aleksei Krucionîh, Ironiada jertfei vesele, Velimir Hlebnikov, Ka – proză, teatru, eseuri, si două volume cu titlul Orizont testamentar. Miniatura poetică rusă.Ka – proză, teatru, eseuri, de Velimir Hlebnikov – pe numele adevărat Victor (personaj aparte, tradus si anterior în română1), contine 8 fragmente de proză, precum Ka, Scufia scitului – Mister(ium), Muntenii, teatru – Doamna Lenin, Lumeadelacapăt, Greseala mortii, Zanghezi, si 7 eseuri: (A citi piatra de pe mormînt), Proclamatia presedintilor globului pămîntesc, Misiunea artistilor lumii, Lăcasul meu, Despre poezia contemporană, (Despre versuri).Volumul Ironiada jertfei vesele este structurat în: prefata – Cînd este dezmormîntată o epocă, apoi – Poezii, Dedicatii, Memorii – Despre Velimir Hlebnikov, Manifestele cubofuturistilor si, în final, ce au scris despre Krucionîh – David Burlink, Velimir Hlebnikov, Boris Pasternak, Benedikt Livsit, Yan Satunovski, Ghennadi Ayghi, Evgheni Evtusenko, Piotr Ionadă. Leo Butnaru încheie cu un poem propriu, îmbrăcat în haina colorată a poezia lui Krucionîh, Ecoestetică, 1912-2005.Orizont testamentar. Miniatura poetică rusă, cuprinde, după prefată, intitulată Poemele care creează un cititor, creatiile unei galerii impresionante de poeti, unora poate mai cunoscuti cititorului român (Ana Ahmatova, Ghennadi Ayghi, Aleksandr Block, Valeri Briusov, Iosif Brodski, Ilya Ehrenburg, Daniil Harms, Velimir Hlebnikov, Aleksei Krucionîh, Maiakovski, Osip Mandelstam s.a.), adăugîndu-li-se multi altii, în total cam 400 de nume2, cu tot cu monostihisti.Hlebnikov, pentru care, spunea Maiakovski, „cuvîntul constituie o unitate de sine stătătoare, ce organizează mereu materia simturilor si gîndirii”, scria în eseul Despre poezia contemporană: „Cuvîntul trăieste o viată dublă. El creste pur si simplu ca o plantă, plodind o întreagă druză de pietre sonore, învecinate lui, si atunci începutul sunetului are o existentă pură, iar partea de ratiune exprimată de cuvînt rămîne în umbră”.Krucionîh descrie prima întîlnire cu Hlebnikov, în 1912: „…avea 27 de ani. Impresionau: statura înaltă, maniera de a se gîrbovi, fruntea lată, părul zbîrlit… mă împrosca deja cu fraze savante, semn al eruditiei sale, vorbind despre influenta poeziei mongole, chineze, hinduse si japoneze asupra celei rusesti… Nu-l întrerupeam. Ce-ar fi fost de răspuns?”3. Sau confruntările de idei dintre Hlebnikov si Maiakovski, de pildă la scrierea manifestului „budetleanilor”, cum îsi spuneau cubofuturistii rusi (în viziunea lui Hlebnikov de la budet: a fi), O palmă gustului public, la care participase si Krucionîh. Acesta scria: „Maiakovski se împotrivea categoric tentativelor lui Velimir de a îngreuna textul cu imagini complicate si bombastice… pleda pentru laconismul si exactitatea expresiei”. Manifestul, care a stîrnit discutii, scandal, începea astfel:„Cititorilor – Noul Dintîiul Surprinzătorul nostru manifestDoar noi reprezentăm chipul Timpurilor noastre. Pentru noi sună cornul timpului în arta cuvîntului. Trecutul e sufocant. Academia si Puskin – mai neîntelesi ca hieroglifele. Să-i aruncăm pe Puskin, Dostoevski, Tolstoi s.a., s.a. de pe Nava contemporaneitătii…”. Si, în final: „dacă deocamdată si în rîndurile noastre se mai întîlnesc murdarele stigmate ale „bun-simt”-ului si „bonton”-ului vostru, deja peste ele tremură pentru oprima oară fulguratia Noii Frumuseti Viitoare a Cuvîntului Autotelic (suficient siesi)”„Avangardă” face parte, ca si „modernism”, din galeria cuvintelor care suscită discutii, chiar „schimbări” ale „unghiului de vedere” de la o epocă la alta. Sînt relativ putine scrieri despre conceptul de avangardă, desi apare si „induce în eroare”4, în destule titluri recente. De la prima utilizare a termenului de „avangardă” în sens figurat (altul decît militar/ revolutionar) de către Sainte Beuve, în o recenzie din 22 decembrie 1856, de la zilele în care Baudelaire să îl respingă cu hotărîre (înainte să fie asociat cu un anume tip de experimentalism/ chiar extremism artistic, care îi vor deveni ulterior elemente esentiale, dacă nu definitorii), s-a ajuns la tendinta de a grupa mai toate miscările, mai mult sau mai putin experimental/ extreme, cu iz antitraditional(ist) sub această umbrelă, si, ulterior, la o pletoră de variante/ nuante/ directii dificil de controlat.Perioada poetilor prezentati ar fi, la începuturi, una de trecere de la „paleoavangardism” (care îsi dorea, scrie Leo Butnaru, texte prin care să dezvăluie un anume mesaj, dar nu doar în „baza cuvintelor si a structurii sintactice a(le) propozitiei”5). Astfel, pentru scriitorul modern din Rusia începutului de secolul XX, o seamă de valente ale cuvîntului/ fonemului, contextualizării literar-grafică/ tipografică, ale folosirii spatiului erau re-discutate (re-conceptualizate/ utilizate) de pe alte pozitii, ca si conditionările traditionale, academizante, cu succese, unele incontestabile, în regîndirea/ re-dimensionarea/ întelegerea, re-actualizarea avangardei. Putem enumera o serie de pasi: Leonid Blinov – în încercarea de a defini raportul artă-filozofie ajunge la „artofilosofie”; sau în siajul cubofuturismului, psiho-alogismul, spatiometria (în rusă: dolometria) euclidiană în „spatiometrie lobacevskiană”, în nota lui Hlebnikov, supranumit „Lobacevski al limbajului”. Un element aparte în volumele de fată (mai ales în Ironiada jertfei vesele) este „monstruletul”, „fiara de cuvinte” cu trup din limbaj-antilimbaj, creat în 1912 de Aleksei Eliseevici Krucionîh, care „spunea” cam asa: „Dîr bul scil/ ubesciur/ skum/vî so bu/ r l e z”. „Fiara” a stat la baza proclamării limbajului transrational, pe limba lui „zaumnaia reci”, pe scurt „zaum”. Cît era de tulbure si agitată epoca ne putem da seama amintind că autorul „fiarei de cuvinte” (care peste ani va scrie Declaratie despre cuvîntul ca atare, contribuind la instituirea, în ideea rationalismului transrational, la munca asupra „facturii cuvîntului”/ „facere de cuvînt”, astfel ducînd la abordarea versului ca esentă fonetică s.a.) participase la sedintele unor cercuri marxiste, a fost arestat pentru păstrarea „literaturii ilegale”. A ajuns, prin 1910, în grupul „poetoartistilor” de la Ghileea („păduroasa”), primul si cel mai radical al cubofuturismului rus, cu o editură proprie – EUÎ. Putem aminti poetoconcertele lui Igor Severeanin, Pătratul negru al lui Malevici, Frontierele textului poetic, de Aliohin, sau al doilea manifest al futuristilor rusi, Juvelnicul juzilor, care spunea: „vocalele le întelegem ca timp si spatiu (caracterul aspiratiilor), iar consoanele ca sunet, culoare, miros”, despre cum Zdanevici vedea în vocale un avînt către Dumnezeu, si atîtea altele.Evident, poezia rusă nu a însemnat numai artisti care trăiau pentru a experimenta/ crea/ inova, tendintele avangardiste (la adresa cărora s-a si exagerat laudativ sau depreciativ).A venit perioada comunistă, care a generat un anumit gen de fosilizare/ înregimentare a culturii/ literaturii, cît si, în Rusia, un puternic underground (lit-subsolul anti-sovietic), contrabalansînd, oarecum, epoca represiunii (cînd pentru autorităti literatura însemna si/ poate mai ales cum să instituie restrictii/ interdictii) numită, în antiteză cu Renasterea, „Represans” (Represiune, represalii, Epoca represaliilor). În aceste conditii, un model de sinteză si „esentializare postavangardistă” îl poate constitui, în viziunea prefatatorului, creatia lui Daniil Harms, care scria „Plînge sacadat masina de tocat”. Sau versuri precum: „Mă tem de al îngheturilor vesnic sloi/ Mă tem să nu înmărmuresc în el. Dar voi?” (Gherman Lukomnikov); „Vocifera muza isteric/ Servesc Uniunea Sovietică” (Leonid Vinogradov). Am putea vorbi si de asa-numita „a treia literatură”, care se orienta spre diversele fenomenologii artistice, parte generate/ apărute la răscrucea drumurilor dintre artă si filozofie/ metafizică (Leo Butnaru cita: suprarealismul, expresionismul, suprematismul, imagismul, simbolismul, futurismul între care existau „vase-comunicante”).În 1969 Ghennadi Ayghi6, caracteriza poezia rusă a vremii: „Tot mai mult am certitudinea că arta noastră contemporană (eu i-as include aici, drept contemporani, pe Mandelstam, Harms, Falka – ba si pe Pasternak, – care ne sînt cei mai apropiati ca perceptie – mie si prietenilor mei) mai este doar o artă a rezistentei7“. Re-amintim că Ayghi, în epoca în care, în viziunea Occidentului, literatura rusă respira mai ales prin voci poetice ca ale unor Evgheni Evtusenko sau Ahmadulina, apoi prin scriitorii samizdat -ului, caracterizati prin critica virulentă a regimului comunist si „discurs vizionar”, publica volumul Poezia ca tăcere. Miniatura poetic rusă este o colectie interesantă care, subscriem celor spuse de Leo Butnaru, dincolo de relevarea unui anumit peisaj, are rolul si de a contribui la restabilirea „puntilor dintre fulminanta literatură de început de secol si cea din contemporaneitatea artistice, punti arse de primitivismul agresiv al ideologiei comuniste”. E o colectie de o varietate aparte dar, în fond, spunea Arsen Mirzaev (în Cele necesare): „Motiv de miniatură./ Tot ce e mic/ urias e…/precum/ VIATA”. Fiecare volum de „miniaturi” se încheie cu monostihuri, care pot fi privite si ca elementele unui tablou sintetic al preocupărilor creatorilor vremii/ situatiei din Rusia/ U.R.S.S., de tipul celui semnat de Vadim Perlamuter: „ferice de cel ce va supravietui istoriei Rusiei…” sau Arsen Mirzaev: „Palindromonstru”. Si, la urma urmei, să gîndim aidoma lui Ian Satunovski: „Important e să ai tupeul de a crede că astea-s versuri”.Apoi, în Rusia de după frămîntatul an 1989 s-au impus alte personaje care, de cele mai multe ori, fără a iesi totusi cu totul din matricea a ce înseamnă poezia rusă, conturează alt drum. În fond, „literature is news that stays news”, cum spunea Ezra Pound. Asta e o altă poveste, dar care în mod cert s-ar fi scris cu totul altfel fără Hlebnikov, Krucionîh, Mirzaev si cei care se regăsesc în „Orizont testamentar”.Velimir Hlebnikov, Ka – proză, teatru, eseuri, versiunea românească, prefată (Cel chemat să dea nume), tabel cronologic, note de Leo Butnaru, Editura Ivan Krasko, Nădlac, 2005, Aleksei Krucionîh, Ironiada jertfei vesele, traducere, prefată, note: Leo Butnaru, 2006, Orizont testamentar. Miniatura poetică rusă, traducere, prefată, note: Leo Butnaru, vol. I (A – K) si II (L- Z), 2006Mai recent, volumul alcătuit de Livia Cotorcea, Introducere în opera lui Velimir Hlebnikov, Editura Istros, Brăila, 1997; structurat în: Notă asupra editiei, Introducere în opera lui Velimir Hlebnikov, Antologie: Poezie, Poeme (Disparitia Atlantidei, Poetul), Teatru (Doamna Lenin, Lumeadelacapăt), Proză (Ka I, Ka II, Leul, Maestrul si învătăcelul, Dialog între Oleg si Kazimir, (Articol nepublicat), Proclamatia presedintilor globului pămîntesc, Artistii lumii, Casa mea, (Despre versuri), Temeiul nostru: 1. Creatia verbală, 2. Limbajul transrational, 3. Sensul matematic al istoriei. Razele gamma – viitor; Note de jurnal, Note, Bibliografie selectivă, Opinii critice.1 Leo Butnaru a mai tradus din opera altor cca. 300 de poeti care, în opinia sa, ar alcătui două consistente volume.2 A. Krucionîh, Ironiada jertfei vesele, în Memorii, I. Primele întîlniri cu Hlebnikov), p. 171.3 Fapt subliniat si de Matei Călinescu, Cinci fete ale modernitătii. Modernism, avangardă, decadentă, kitsch, postmodernism, Ed. Polirom, Iasi, 2005, p. 388. M.C. mentiona drept unul din cele mai ample/ documentate terminologic eseuri despre avangardă – Avangarda lui Adrian Marino, în Dictionarul de idei literare, Ed. Eminescu, 1973, pp. 177-224.4 Pagina 5.5 Născut: 1934, satul Saimurzino, raion Batîrievo, Republica Autonomă Ciuvasă, Federatia Rusă.6 Din prima lui carte apărută în Occident, la München (versuri si notite).7 Ansamblu de mijloace folosite în fosta URSS (si în alte tări slave) pentru difuzarea operelor interzise de cenzură. (cuv. rus. < stvo =" editură;">

Publicat de Marius Chelaru

Poeme de Ghennadi Ayghi în trad. Leo Butnaru

Ghennadi AYGHI (1934-2005)

* * *

...Un an întreg, doarme prin gări, prin oficiul poştal central din Moscova (din „Urbea-Pericol”, cum avea să spună într-un poem). Până în ziua în care cunoaşte cercul unor artişti din clandestinitate. „Parcă mi s-ar fi întâmplat o minune, nu alta, care mă salvă – atât în plan existenţial, cât şi de creaţie. Ei m-au luat pe bune ca pe unul de-al lor, iar versurile mele (pe atunci abia începusem să scriu ruseşte) – drept poezie rusă, pentru dânşii „ne-slavonismul” meu neavând vreo importanţă. Plus la asta, deja aveam unde să înnoptez, unde să mănânc, să comunic cu oamenii…”
Prin urmare, de la începutul anilor 60, Ghennadi Ayghi, deja poet şi ciuvaş şi rus, face parte din rândul artiştilor underground–ului moscovit. E printre cei care, în subsoluri obscure, traduc din Bekket şi Ionesco, din poeţii francezi, consultă ediţii informative occidentale despre arta nouă, fac rost de albume cu reproduceri din pictura avangardistă. Acolo, în ilegalitatea artistică, puteau satisface necesitatea omului de a cunoaşte şi re-cunoaşte propriile esenţe prin cultură. Probabil, îl invocau şi pe Gide care scrisese în Jurnal că lumea nu va fi salvată, dacă poate fi, totuşi, decât de nesupuşi. Pentru că fără aceştia n-ar mai exista civilizaţia, cultura umană. „Adică, ne familiarizam cu circuitul unui nou sistem artistic”, îmi spunea Ghennadi Ayghi în una din zilele şi nopţile de literatură ale Festivalului de la Mangalia-Neptun-Constanţa, adresându-mi privirea sa mijit-ageră de vânător asiat care, se zice, vede samurul la câţiva kilometri depărtare. Iar eu, din cele citite, îmi amintii că unul din mentorii săi, pictorul Vladimir Iakovlev, demult, în tinereţe, îi spuse cu un subtil motiv de pilduire orientală, de parabolă de stepă: „stănd în faţa ta/ admiram jocul de reflexe/ pe luciul trăpaşului.” Şi într-adevăr, „trăpaşul” se dovedi a fi unul pur-sânge!...

Leo BUTNARU

VISUL-EPILOG

Vatra
aşezată parcă
în suferind-şi-osos: anume prin asta ajungând văzătoare!
iar acţiunea: dar nici sa zici că ar semăna
să absoarbă ceva – spre a se alimenta!
dar înstrăinat şi peste învâlvoratul foc
focurile altora aţâţându-le încingându-le
fără vreo legătură evidentă! – edificând într-ales
mişcarea lor: cei vii – ca şi cum spionând
o muncă anume – suferinţa

1982

POIANĂ SPRE SEARĂ

dar
se dovedi: poiana
întreagă – în preschimbare: deja – înaintarea
luminii – până la acea plinătate: pretutindeni
iradierea – calmului! – şi doar surplusul
undeva pe sus – anihilându-se subtil:
ca şi cum – văzut de cineva! – iar văzul
i-a fost răpit: iar nouă nu ne rămâne
decât senzaţia: adevăratei
(mereu dăruitoarei) plecări

1982

IARNA-FOBURG

în urbe
dăinuia oropsenia şesului
(călcat în picioare abandonat):

lumina – chiar de nu e nimeni – ca în închisoare de la becuri! –
copci-urme (cu-refuzuri-parcă–fiecare–în-lume!
locurile absenţei!) –

cu dânşii însă şi prezenţa lui
scoţând-o în evidenţă:

ah aceste câmpii-şi-ceruri
deplin ne-ntinate: infinitudine!... –

începând (când această imediateţe:
raţiune – ca după moarte – şi iată dispărând spaţiul – „o-Doamne”)

1982

AH ACEASTĂ PĂDURE (DAR MI-A AMINTIT –
OBIECTELE DE BUCĂTĂRIE: ŞI DOAR NOPŢILE ÎN JUR)

ah
ca amicii
voi biete obiecte: ah câtă vreme am tot fost
muţi-împreună (ştiu:
neauzind:
susţinerea):

de parcă
şi eu
şi discret-împrăştiate – voi
pe undeva – prin pădure!... –

şi când mă gândesc că aceştia
fuseseră cei mai buni ani ai mei: acolo junii tei – înflorind dumnezeieşte:

cu invizibilitatea parcă tăceau în porumbei! – şi cu limpede
auz – eu mă înălţam! – astfel amurgeam:

mai senini – ca seninul!... – pădurea se curăţa

noima – se dezvăluia! = fericirea comunicării

mai departe – tot mai departe! străvezime fără chip – o atare adâncire:

de parcă din toate astea – demult am fost anulat: dar pentru a fi luminat
de-o dezlegare de enigmă:


ştiind a nu ţinea minte –

unde vei fi egal e cu nu vei fi

1982

POEM-TITLU:
UN FLUTURE ALB, ZBURÂND
PESTE MIRIŞTEA LANULUI SECERAT

1982

ACEEAŞI RĂCHITĂ

nori de demult
cu – parcă – mişcarea îngândurării
acolo – cu-acelaşi freamăt – aproape-crud
ca şi cum sensibilitatea feţelor sporind-o
locul mama-venerata parcă în pruncie
mie-mi închide
ca să pot rezista
şi fără-a opune rezistenţă
argintoasă transcedere

1982

ÎNCĂ UN CÂNTEC MIC PENTRU MINE ÎNSUMI

dorm cumva undeva
demult fără ţară acest loc unde mă aflu iar consolarea – undeva
sub zăpadă lemnele
viforul de atunci
şi nici eu nu mai trebuiesc
astăzi prietenia ca mânecile în copcă
se topeşte pe copac sângele-meu-visul:
cum se mai cântă! cu umbra sa clătinându-se
cu durere ca în văzduh
în dorul de stâlpi-în-această-lume-sau-cu-al-zânei
cântec netrebuincios legănându-te
în câmp în viscol printre fulgii-fiinţe
cu fruntea despicată
în lume revărsându-ţi cântul! – pentru Demnezeu
alegând
sub zăpadă
lemnele

1982

DIMINEAŢA-PERIFERIE

urmele
(de parcă acum câteva clipe
esenţa Enormului
fusese
şi-a şi abandonat) –

piţigoilor (pe parmalâcul balconuului) în zăpadă:

ce să mai caut? –

acest (fragil?) Tu? –

zgârieturi
(„sunt Eu
de cum absentez”)? –

golind
secătuind
rămânând proaspăt

1982

MUSAFIRIE ÎN COPILĂRIE

Pentru L.P.

acest „ah” pe perete!
acest cerc
(m-am trezit
sufletul – ca faţa) –

îndelungată pregătire
(era ca un leşin
undeva câmpiile – ca a mea) –

ţineam minte: cu prospeţimea
„ah” – se umplea viziunea
arbore-curte:

afundul – dăinuind ca prin mine! –

(lumea
se numea
„îndelung”
şi bucuria
„insolvabilă”) –

„ah” – ca o mamă-copil: pretutindeni! –

pentru ca de pe somn
din fericire
pe mine chiar să mă scoată prin nimbările capetelor
în comuniunea strălucirii şi cuvintelor-ca-Fiinţe
fiind eu-imacularea:
(foşnetul veşmintelor – al înseşi ierbilor
umăr – drept creaţii ale
minţii-ca-braţe
gândurilor – ca osuar scump!) –

cântate de spaţii fi-vor rândurile acestei prezenţe a mele
printre auriu-nemuritoarele consolidări ale temeiului
a tot-patriotic-frăţescului:

„cerul” şoptind – mă vei găsi pe mine! –

(o finalizări! –demult amuţeasc în durere
în roza vântulurilor şi înfloririi! însă
a netrecerii subtilitate
cu mine – şi a mai multului ca mine) –

dar deocamdată începe
„ah”-continuarea – din adâncuri:

(capetele-cântecului o scumpe capete-confruntări!) –

zidurile – ca alte limite
pentru vânt şi lumină se îmbibă) –
a-mi promova lumina – printre alte-lumini

1982

AMIAZĂ

înluminarea
rozelor –
precum o îndelungată ştergere a
lacrimilor.

1982

NORII

acesta
ca şi cum
avea capul în Dumnezeu
dar mai apoi rămânând singur
se descoperi: Ziua se întuneca din varii motive)
şi la fel lumina – dezvăluindu-se!
cele întâmplate conştiinţă erau – trebuie că
se topea puţin-cu-mine
în Acela – norii deschizându-i ca pe o poartă
mintea impunând-o – să strălucească – iar frontierele
timp erau: explodând
în aprinsul-comun
(atingându-se de Pământ)

1982

ÎNMORMÂNTAREA MACILOR

Pentru A. L.

n-am încotro! – eu am înmormântat un vis
şi cu el plecă o scumpă-nmlădiere:
şi fără o astfel de netocika –nezvanova
acum e acalmie:

fără minunatul „abia-abia”? –

puţine mai ţin minte – dar în Multul lumii
tremură oare nu pentru tine
îndepărtată fiinţă)
uşor deranjând: solia?

1982

O PRIETEN AL MEU

poate oare – mort
îngerul păzitor
să fie – şi purtător de Cuvânt
mort – să se înfăţişeze? – deoarece e ciudat-distincta frază:

„curând vei sosi...”

şi şoptită fiind – de prieten
încet-şi-mortal-liniştit:

totul – în nemişcare!
şi doar motivul prezenţei
precum – tulburarea... –

de parcă – încă puţin: sau că „timpul” e cumva? sau că
deplasarea?... – de ar fi
lumină – imaterială...

1982

SUBURBIE: IARNĂ FĂRĂ OAMENI

aceasta e-nnimbarea
luminii de la zăpadă
pe făţuiala (o a moartei sonorităţi
deşartă adaptabilitate! –

o uniform-libera
cruzime a curatei
coline din preajmă!) –

până şi – înflorirea
(cu sevele
timpului) –

pe luciul
nevitalei
falsităţi a caselor moderne! –

această
strălucire
sânge e –

pustiu-incolorul – gerului! – suflet
al frigului atât fără-de-suflul-celor-vii-emfatic-sever
limpede
înalt –

al tău însuţi

1982

Versiune românescă de

Leo BUTNARU

Despre poezia lui Ghennadi Ayghi, "românizată" de Leo Butnaru

01 noiembrie 2007

Rotind în jur tăcerea pe lângă ideea de pâine şi cuvântul lucrator - Convorbiri Literare, aprilie 2006

„si vorbeste nu doar cel ce Cuvînt nu a fostci acel hălăduirea căruiae ca dăinuirea ideii-pîine în lumesimplă prin atare Simplitatemai mult vorbită – rotind în jur tăcereasi secătuind reumplutăde adierile ceruri ale destinelorsi darul-ca-pîine – Cuvîntul lucrătorpătrund în tine spre-a se înrîuri” Ghennadi Ayghi, Apropo de o discutie la distantăO pagină a uneia din cele mai frumoase si mai interesante cărti din viata în versuri a lumii, numită avangarda rusă, este semnată de Ghennadi Ayghi. Născut la 21 august 1934 în satul Saimurzino, raionul Batîrievo, în Republica Autonomă Ciuvasă, într-un mediu de stranii interferente între samanism si crestinism (povesteste, de pildă, cum bunicul său, care purta cercei mari în urechi, „avea obiceiul ca atunci cînd, în amurg, cireada revenea în sat, îi iesea în întîmpinare, îngenunchea în fata taurului si se ruga”), Ghennadi Ayghi sau Lisin (un fel de Vulpeanu/ Vulpescu1), care din 1960 trece la scrisul în limba rusă, a fost editat si în limba romînă. La aceeasi editură, Ivan Krasko din Nădlac, i-au apărut, pînă acum, trei volume: Chipul-vînt, 2003, Alunecări de vise, 2004, Mai pur decît sensul, 2005, toate în traducerea lui Leo Butnaru.Si cu numele său este o întreagă poveste, după cum istoriseste autorul, într-un interviu din 1990: „În trecut, ciuvasii nu aveau nume de familie, si numele său de pasaportizare – Lisin – tatăl meu l-a primit întîmplător. Bărbatii cătunelor, adunîndu-se pentru a-si alege nume «oficiale» ... cînd îi veni rîndul tatălui meu, sătenii, mai în glumă mai în serios, i-au zis Lisin – chipurile, e siret ca un vulpoi. Însă adevăratul nostru nume ereditar e Ayghi”2. Cît despre faptul că scrie si în limba rusă, după o serie de sicane, necazuri de tot felul (exclus din komsomol3, cvasi-ostracizat, criticat că nu se „aliniază dogmatic liniei poeziei sovietice” dar si pentru că îl admira pe Boris Pasternak, pe care îl cunoscuse personal, si pentru altele care nu se potriveau cu „cerintele vremii”), poetul spunea: „prin voia destinului, eu, dimpreună cu poezia mea… ne-am pomenit în sînul literaturii ruse… Pentru mine, ca persoană ne-rusă, acest fapt implică obligatiuni foarte speciale… responsabilitatea-mi fată de poezia rusă e una personală, care nu priveste pe nimeni altcineva si ea nu poate fi modificată sau abrogată”. După o serie de umilinte, pe cînd începuse deja să scrie în rusă, intră în cercul unor artisti din clandestinitate, din asa-numitul „underground” al Moscovei („Urbea-Pericol” sau „Orasul-Ziditor-de-Sine”, în poemul Scena: Umano-înflorirea). „Parcă mi s-ar fi întîmplat o minune, nu alta, care mă salvă – atît în plan existential, cît si de creatie”. Dealtfel, în noiembrie 1989, într-o Nepublicată prefată la o editie nerealizată, poetul scria: „treizeci de ani din viata mea de creatie au trecut printre pictorii, muzicienii si poetii clandestinitătii culturale (sau cvasi-clandestinitătii)”. Dar, desi trăia alături de acesti creatori într-o lume si a „rezistentei prin artă/ cultură” care se voia ne-izolată de ce se întîmpla si în alte tări în artă, resimtea pe deplin lentoarea cu care se propagau ideile/ tendintele din arta occidentală. Ayghi întelegea că „tăcuta rezistentă spirituală în numele apărării propriei tale persoane ca om, a păstrării demnitătii umane, a convingerilor, intereselor tale intelectuale e o rezistentă legitimă si firească, însă arta născută de această rezistentă poartă în sine si un sîmbure al autodistrugerii”. Lupta cu concretul, cu imediatul (în haina vremelnicei „puteri”) în care era ancorată această rezistenta si arta care deriva din ea conducea la o stare care „pentru literatură si artă e ceva nefructuos”, credea Ayghi, care, nefiind un disident tipic, în sensul politic, era însă un nonconformist care suporta o marginalizare extremă. Poate, dacă adăugăm că, în total, timp de 25 de ani, pentru creatia sa literară a primit 2.000 de ruble, adică echivalentul unui salariu obisnuit pe un an de zile (pentru 14 cărti în Occident primind, doar în două cazuri, un oarecare onorariu), ne apropiem cît de cît de întelegerea greutătilor pe care le-a suportat.Toate acestea au condus la conturarea unei personalităti aparte, a unui poet atipic („discipol si creator al avangardei ruse” – care nu crede în postmodernism: „În artă, orice «post» – pălăvrăgeală e” – în Poezia – ca – tăcere) care, subliniază Leo Butnaru, scrie o poezie neobisnuită „în întreg contextul istoric al prozodiei rusesti4”. Este un autor al abaterilor, al licentelor poetice, inovatiilor (Leo Butnaru – „libertătilor”) semantice de tot felul, folosirea semnelor de punctuatie în situatii din cele mai neobisnuite (exemplu, titluri de tipul: Reîntoarcerea: pinului; Si: despre cel ce pleacă s.a.), constructii verbale personale (de tipul a-verbală, sau, pe alte paliere: adie-freamătă-din-nou-adie, umano-înflorirea, înminunată-mutenie, fosnetul-scîncetul, Ăla – Cela, re-creatori, mersul-dorintă, alături – nemultul, păsările de pe rami, mutul înteles s.a.), într-un regim lingvistic „restrîns ca diversitate notională”, adesea repetitiv, maniera de a introduce uneori „anumite explicatii în însăsi textul poeziei” s.a., pentru el inclusiv dispozitia grafică a textului (si maniera personală de a se folosi de sincope, pauze, „tăceri”) fiind menită să creeze/ influenteze o anumită dispozitie sufletească. Si tăcerile, relevate si prin semne de punctuatie sînt parte din constructia lui poetică: „Versurile mele – nu-s decît puncte puncte-puncte. Nu «golul», nu «nimicul» – aceste puncte-puncte freamătă (aceasta e lumea de sine-stătătoare)”. În fond, una dintre cărtile lui se intitulează chiar Poezia-ca-Tăcere. Exemplu, un poem (redat asa cum e asezat în pagină de autor):Iarăsi: văzduhulÎn vîrful – mestecenilormai luminos:mai liber::(mai demult)Poezia/ poetica, temele lui Ayghi (abordate în studii, colocvii s.a.) sînt destul de dificil de „explicat”, desi universul este, paradoxal, foarte familiar – pîinea, tăcerea, lumina, focul, cîmpul, copacul, vîntul, sufletul, florile, prietenii, satul, visul – care joacă un rol cu totul aparte în creatia lui (visul-dragoste-de-sine, visul-azil, visul-fugă-de-realitate s.a. – Ayghi a scris un eseu, intitulat Visul-si-poezia), noaptea, ziua s.a. Este, în mod evident, si un efort continuu de sustragere, evadare din/ rupere de canoanele structurilor lingvistice consacrate. Este greu de discutat despre tropi după canoanele „obisnuite”, dacă analizăm poezia lui Ayghi. Nu că ar fi lipsită de metafore, dar ele au o constructie aparte, învăluite de/ risipite oarecum între celelalte constructii lingvistice/ semantice ale poetului. Nici nu cred că o putem neapărat aborda după banalul (dar semnificativul, pentru multi) criteriu al modului de receptare, caracterizînd-o în functie de cum „place” sau nu unei categorii sau alta de cititori. În fond, spune poetul, „există perioade – de foarte scurtă durată, totusi, în care adevărul poetului si adevărul publicului cititor coincid”. Dar „poezia nu are perioade de retragere si de ofensivă. Ea – există, se află”. Mai mult, crede Ayghi, „chiar privată de o activitate socială, ea nu poate fi lipsită de o plinătate umană vitală, de profunzime, de autocefalie” – Visul-si-poezia.Poetul ciuvas din Rusia se bucură, astăzi, de recunoastere si în tară, si peste hotare, fiind premiat, editat în mai multe limbi, studiat s.a.De subliniat modul în care a rezolvat problemele ridicate de traducerea unor texte de o dificultate aparte Leo Butnaru, prin stabilirea unor echivalente care, cred, ajută la întelegerea/ nu stirbesc din farmecul creatiei unui poet pentru care realitatea, ca si visul, ca si gîndurile, ca si orice îl înconjoară (sau ar putea să-l înconjoare), au haine de, as zice, „cuvinte:-:aparte”.Ghennadi Ayghi, Alunecări de vise, traducere din limba rusă Leo Butnaru, Editura Ivan Krasko, Nădlac, 2004; Mai pur decît sensul, poeme eseuri, versiune romînească, prefată, tabel cronologic si note de Leo Butnaru, Editura Ivan Krasko, Nădlac, 2005.Marius Chelaru1 Explicatia apartine lui Leo Butnaru.2 Mare parte a datelor despre poetul ciuvas sînt din Verbul întrupat în destin, cuprinzătorul cuvînt înainte la volumul Mai pur decît sensul, de Leo Butnaru, publicat si în revista „Sud-Est”, în Republica Moldova.3 Organizatia Tineretului Comunist, în Rusia Sovietică a acelor ani.4 Verbul întrupat în destin, p.15.

Publicat de Marius Chelaru