O MARE POETĂ DIN FINLANDA

 

LA PIEPTUL PĂMÂNTULUI
 
Ce bine e să te lipești de tine, Pământule,
afundându-te în tălăzuirea verdelui tău!
Prin iarbă răzbate gingașul violet al brândușei
precum un ochi deschis a uimire.
Iar de sus, prin murmurul frunzișului mustește
lumina verzuie-portocalie.
 
Te iubesc, Pământule,
negru sau brun
verde sau cenușiu de arșițe!
Te iubesc, Pământule,
ce parcă iată-iată te stingi
pentru ca îndată să renaști triumfător…
Pieptul tău e un verde altar pe care
viața aduce-n jertfă trupul meu
ce absoarbe aromele tămâierilor.
Pământule!
Fă-mă asemănătoare ție
să pot mereu a mă reînnoi, creând și recreându-mă
cu nestăvilitele forțe ale eternei inspirații!
 
Dacă vederile îmi vor deveni crepusculare
dacă inima mi se va domoli până la nemișcare –
atotputernica ta chemare, strigătul tău
sălbatic, înflăcărat
îmi va injecta stropi de aur topit
lumea solară, strălucitoare, înfloritoare
trezind-o din nou în mine.
 
ULTIMA SEARĂ DE APRILIE
 
Seară liniștită.
Streșinile deja nu mai suspină în vânt
și soarele s-a ascuns.
Păduri și stânci s-au afundat
în amurgul siniliu.
 
Din fumegarea tămâioasă a sumbrelor hățișuri
apare luna
și încremenește pe cer
asemeni unei uriașe flori uimite
ce miroase-a prospețime nocturnă.
Lumină palidă, unduitoare
și negre umbre nemișcate...
Unde ați fi voi, cântări ale eternelor ape,
unde vă e glasul plin de viață
asemeni chemărilor de păsări călătoare?
Unde ești tu, timpule,
când sângele verde al ierbii
roșu se pare?

 
APUS
 
Respiri adânc, înfundat și obosit,
rece soare de purpur.
Odinioară străbăteai înflăcărat înălțimile
strălucitor până la orbire
dând ocol pământului.
 
Te ascunzi după orizontul mării
iar aici, pe țărmul îndepărtat
rămân eu mică și însingurată…
Soare arzând cu sacră frumusețe
astrule rece-n lucire purpurie
mi se învinețește inima:
de ce mă părăsești, nemilosule?
Privește, privește cum tremur înfrigurată
cum întind brațele spre tine
când îți retragi razele
încetând să-mi mai luminezi sufletul!
 
Sfântule soare!
Iată palidele mele brațe:
mă ia și du-mă peste marea sângerie;
ia-mă în arzătoarea ta inimă.
Voi zbura împreună
în țări depărtate
în țări de poveste!
 
MELODIE GRI
 
Aș vrea să cânt o melodie simplă și duioasă
țesută parcă din fulgii calzi de fum
o melodie gri.
 
Prin tăcuta-i melancolie ea ar putea mângâia
alinându-ne cu privirile-i albastre
și atât de cuminți;
niciun cuvânt de-al ei n-ar răsuna trâmbițat
nicio floare de-a ei n-ar putea
să ne frângă, să ne orbească…
Aș vrea
să cânt o astfel de melodie, încât
auzind-o, să coboare solemn
indolentă-n înserarea de iarnă… Pe-acoperișuri – zăpadă…
În vatră – cărbunii încinși… Și mâinile
lăsate molatic pe genunchi… Privești
în cărbunii încinși, în propria-ți visare… 
                                       Din depărtare ca odinioară
în inima mea murmură
această melodie somnolentă ca plutirea de vârtelniță
de pe care se deapănă încontinuu
fire de lână surie – nesfârșita poveste a
șerpuitoarelor fire gri
ca o iremediabilă ploaie ciobănească, toarsă
din suriile gheme ale norilor pufoși.
 
AH, CE CHINUITOR...
 
Ah, ce chinuitor treceau anii
pe când noi căutam orbește calea.
Flămânzi și însetați
în nopți nesfârșite, parcă,
studiam cartea vieții
căutând, dar negăsind răspunsul.
Muta întunecime ne privea de pretutindeni
și moartea își bătea joc de noi…
 
EXTAZ
 
Iubitul meu, ai simțit
cum printre obrajii noștri – atât de-apropiați
străfulgeră vântul ce poartă o melodie sonoră?
A creat-o din mare admirație!
 
Iubitule, cântă-mi despre cum marea
respiră profund sub stele mășcate.
Nu-mi mai săruta ochii întruna
mi-i cruță
nu mi-i arde de tot, iubitule.
Mai bine cântă-mi
ca să văd marea dragostei
iar pe legănările ei – trupurile noastre
și-n umezeala lor – licărul stelelor.
Și oare demult plutim împreună?
De-o veșnicie
sau doar de o clipă?
 
CALMĂ ȘI TRISTĂ SEARĂ...
 
Întunericul apăsa.
Nimic nu se mișca, nu fremăta.
Undeva plângea o pasăre mică
icnind ca un copil
nereușind să adoarmă;
ea pierduse pe cineva...
 
Frunzele cădeau, se risipeau...
 
M-am uitat la craiul nou:
albă și subțire îi era secera.
 
FLAUTUL
 
Nu, eu nu sunt stegar
înaintea tuturor
nici erou ce cheamă spre țara zorilor:
nu sunt decât
un simplu flaut tăinuit
prin trestiile și răchitele
de lângă mal.
Mă înfioară vânturi călătoare
dându-i viață cântecului…
Doresc
ca revoltatul duh al luminii
să audă cum îngân și eu
înțelesul său ghers.
Și în vocea mea de iubire și suferință
de asemenea poate încăpea furia furtunii
și întâia rază a aurorei.
 
 
OMUL
 
Sub arșițele amiezii
pe țărmul fericirii și voioșiei
printre castele de nisip
se juca un copil – ctitorul
și legiuitorul lor.
Cu degețelul contură pe nisip
numele prietenilor, rudelor
celor apropiați
iar pe un stei de lângă oglinda apei
a scris zgâriat cel mai important cuvânt: Omul.
 
Valurile năvăliră peste țărm, ștergând
numele dragi.
Copilul crescu, deveni bărbat.
Peste inima lui tălăzui o mare de suferințe
ducându-i în adânc vigoare și bucurie
lăsând la suprafață doar piatra
cu tainicul cuvânt zgâriat pe ea:
Omul.
 
CER DE NOAPTE
 
Cerul
albastră câmpie brăzdată
de marile vânturi
semănată cu orzul de argint
al stelelor –
degeratul și rarul
orz al stelelor…
Cine va cuteza
să-și zică secerător?
Cine va ridica secera
Craiului Nou?