joi, 4 iunie 2009




DUPĂ 20 DE ANI


Apostroful împlineşte 20 de ani de la înfiinţare. Într-o cultură a foiletonisticii, cum este cea română, faptul în sine nu înseamnă mare lucru, desigur. Într-o cultură a provizoratului, în care multe lucruri minunate sunt începute şi apoi abandonate, faptul că această revistă continuă să existe şi să publice lunar 30 de pagini de literatură română poate însemna totuşi ceva (măcar o dovadă de încăpăţînare din partea celor care o fac, dacă nu altceva!). V-am fi foarte recunoscători dacă aţi găsi timp să scrieţi ceva pentru numărul aniversar. Tema pe care v-o propun este următoarea:
– Ce înseamnă pentru dvs. literatura? La ce bun ceea ce facem noi, scriitorii? La ce bun literatura, literatura română în particular, şi la ce sînt bune revistele literare pe care ne încăpăţînăm să le facem?
(M. P.)

Leo BUTNARU

– Ce întrebări (aproape) triste... Sau, poate, doar par a fi astfel din cauza crizei în toate, peste toate... Adevărul (mai) e, însă, că despre menirea literaturii, despre facerea-naşterea scriitoricească, despre reviste şi trecerea în revistă a acestor şi altor interogaţii mai că (maică!) necruţătoare şi a unor posibile răspunsuri ce sunt/ ar fi de fapt „variaţiuni pe o unică temă – autojustificativă” este imposibil să nu se intereseze lumea, înşişi scriitorul, cititorul, binevoitorul, răuvoitorul şi, cum le plăcea să creadă confraţilor de până la noi – de hăt foarte înapoi – să să intereseze zeii, muzele, regii. (Spre exemplu, Balzac spunea că scrie „la lumina a două principii supreme: Dumnezeu şi Monarhia”.)
Ne punem întrebările şi încercăm să răspundem la ele – din ce motiv? Că nu ar fi propice timpurile pentru scriitor, pentru literatură, pentru a visa frumos, în general? Că e criză, că e, parcă, briză de preapocalipsă? Sau, poate, de oarece lipsă e briza? Eu unul îmi zic că la fel de îndreptăţiţi ar fi să-şi pună aceste întrebări, aplicate noţional-profesionist la propria-le îndeletnicire, şi compozitorii de muzică zisă grea, simfonică, uşor agonică. Pentru că ei, în orice timpuri, nu au prea avut aflux de auzitori, dar, iată, au rezistat, rezistă, chiar dacă nu au publicul Madonei sau al lui Jakson (oricare, nu obligator Michael). Şi încă ceva: ţările, ministerele etc. subvenţionează uriaşe orchestre simfonice care, de cele mai multe ori, nu aduc venit la visteria naţiunilor. De unde, de ce atare dărnicie („în pustie”)? Din mai multe răspunsuri posibile, cel esenţial cred că ar fi: pentru că muzica simfonică e o componentă indispensabilă a spiritualităţii umane, a naţiunilor luate dimpreună sau aparte, ceea ce a înţeles nu doar melomanul, ci şi tiranul. Fără muzica aceasta care nu aduce dividende umanitatea ar aduce oarecum ciudată. Adică, nedeplină, lipsită de integritate. Astfel că pentru mine răspunsul referitor la ce bun ceea ce fac scriitorii ar fi acelaşi, ca şi în cazul simfoniştilor-ghinioniştilor: pentru ca umanitatea să fie mai aproape de o posibilă integritate a ei ca spiritualitate. Sau, poate, doar să pară a fi astfel, dacă ne gândim la adagiurile biblice sau hegeliene conform cărora totul nu e decât iluzie sau, şi mai grav, – nu e decât vânătoare de vânt, (deşer)tăciunea (deşer)tăciunilor. Da, sigur, tragi-poetic spunând-simplificând, totul e: tăciunea tăciunilor. Însă, până a ajunge la tăciune, trebuie să arzi. Chiar dacă te pândeşte riscul să cazi, cu acest „să arzi”, în retorică, în vorbe mari, atât de neagreate de... neopostmodernişti (mi se pare, – pentru că odată ce au existat şi mai există neoromantici, neoclasici, de ce nu ar exista şi neopostmodernişti? Astfel s-ar depăşi, poate, impasul canonic şi confuziile de tot soiul pe care le creează atât de labila noţiune de: postmodernism).
Iar revista Apostrof este parte a literaturii şi, prin urmare, cade (înălţându-se!) sub incidenţa celor spuse până aici, în special – a necesităţii ei pentru o anume categorie de cititori şi, oarecum mai trist, a necesităţilor de tot soiul pe care le-a avut şi le are a le potoli întru (supra)vieţuire şi continuă dăinuire, iată, deja 20 de ani. Astfel că Apostof – una dintre revistele cele mai reprezentative din cultura noastră – nu e doar o publicaţie care împlineşte două decenii de existenţă, aproape simetric întâmplată pe treptele, promontoriile (de sfârşit şi de început) a două secole, ci e şi exemplu de perseverenţă în susţinerea unui înalt nivel profesionist întru respectul valorilor, în pofida impedimentelor şi dificultăţilor pe care a trebuit şi trebuie să le înfrunte. (Cel ce nu ştie să înfrunte, nu e de frunte!) Prin urmare, la aniversare, revista Apostrof este în egală măsură deja a istoriei literaturii şi culturii româneşti, precum e şi a prezentului şi, după cum arată semnele faste, după cum spun intuiţele în pofida timpurilor crizofalimentarismului, – e şi a viitorului. La mulţi ani!

Nr. 5, 2009

miercuri, 20 mai 2009

Un interviu din revista AGERO





Leo BUTNARU:

CRED CĂ AM O PREDISPOZIŢIE CREATIV-EURISTICĂ, DE AFLARE A NOUTĂŢILOR IDEATICE (NU DE PUŢINE ORI… ANTICE)

D-le Leo Butnaru, ne cunoaştem, cred...de aproape 17 ani, dar este pentru prima dată când reuşim să realizăm un interviu, vă multumesc. Să începem cu ...începutul: ne întoarcem în timp şi vă rog să povestiţi cititorilor noştri cum a început scrisul, de unde a venit, unde aţi publicat prima dată…

– De 17 ani?... Din secolul trecut… În ultimul timp, ce repede mai trec secolele!… Ca să nu mai vorbim şi de veacul bietului om…
Cred că poezia mea nu a început cu scrisul, ci cu… înscrisul meu pe orbita ei – dacă e să ne amintim de unele vagi noţiuni din geometria şcolară despre poliedre cu vârfurile situate pe suprafaţa unei sfere. Vorba e că poezia îmi secunda preocupările de copil, acaparat de mai multe genuri de artă, pe care, autodidact, încercam să le practic. Ei bine, că desenam – era, incontestabil, şi meritul şcolii, dar intenţiile mele de a picta (acuarele, apoi ulei, şedinţe en plein air), cele de a sculpta (m-am apropiat de configuraţia unui urs din lemn, însă prea multe crestături de briceag adunasem pe degete pentru un lucru atât de neînsemnat!), de a modela măşti în tehnică papier-mâché (formă din argilă, lipituri din mii şi mii de fărâme de ziar, sugative, caiete de elev ,,casate” sau pur şi simplu…sacrificate pentru lucruri mai… importante; nu e aşa că arta cere jertfe?) – deci, aceste şi alte intenţii ţineau de o autodidaxie ingenuă, ceea ce însă nu exclude că ele toate erau nu că secundate de poezie, ci chiar – impregnate de ea. Plus că nu eram străin de muzică, fiind protagonistul care evolua în show-uri elementare pe scena şcolii sau cea a clubului sătesc… Adică, trăiam într-o atmosferă artistică pe care eu însumi mi-o râvneam, dar făceam ceea ce reuşeam, însă nu prea multe, totuşi, – fără şcoală specială nu înveţi pictură sau sculptură, nu diversifici tu chipurile lumii cu măştile tale papier-mâché, astfel că, rând pe rând, am abandonat aceste îndeletniciri artistice „costisitoare”, rămânând la fila de hârtie şi la creion, pe care şi cu care aveam să însăilez dintâile-mi versuri. Însă, până la ele, am trecut printr-o perioadă de... publicist: pe la 13-14 ani, am început să scriu la ziarul raional din Sângerei (pe atunci, „rebotezat” Lazo) despre unele întâmplări – negative ! – din comuna mea natală Negureni. Era ca şi cum un ieduţ naiv nărăvea să împungă cu corniţele sale ditamai... putere sovietică! Emendate de redactorul Nagacevski (îmi trimitea scrisori de îndrumare şi încurajare), câteva texte au şi fost publicate. Iar unul, apărut în ofciosul republican ,,Moldova socialistă”, l-a săltat din post pe şeful de magazin, învechit în rele... Uite asta ispravă, uite asta putere!...
Iar poezia avea să vină cu vreo doi ani mai târziu şi, din câte îmi aduc aminte, primele versuri le-am scris undeva pe strada Abrupta, mai sus de actualul circ din Chişinău, unde stăteam în gazdă la familia Duca – de la 80 de kilometri depărtare, venisem să-mi urmez clasele superioare la şcoala medie „Ion Creangă din Chişinău.
Iar primele poeme le-am publicat în primăvara anului 1967 în ziarul republican „Tinerimea Moldovei”. Eram în preajma absolvirii şcolii medii, deja în comuna Ciocâlteni, judeţul Orhei. Astfel, aş putea spune că am trăit stări fermentative... general-artistice de diverse durate, care aveau să se sintetizeze în poezie. Erau stările când în firea junelui, debutantului, se întâmpla, parcă, o dezlegare întru formocreaţie, pentru ca ideile (câte le avea) şi sentimentele (acestea mai... multe) să obţină contur şi pulsaţii poetice, în general, şi de metaforă sau oarecare detaliu plastic, zis literar, în particular. Şi poate chiar... personal şi individualizant.

Cum era viaţa de atunci? Cea culturală, politică, dar mai ales socială?

– Într-o anumită măsură, am ,,re-înfăţişat-o” în romanul memorialistic ,,Copil la ruşi”, publicat anul trecut la editura bucureşteană Ideea europeană. Mi-ar fi greu să condensez într-un răspus pentru revistă ceea ce am depănat pe zeci şi zeci de pagini, astfel că mă voi rezuma doar la câteva idei, care nu m-ar viza doar pe mine, ci şi pe mai mulţi scriitori basarabeni care au debutat acum circa patru decenii.
Oricât de înzestraţi cu har am fi fost, ca şi cum „programaţi” de înnăscut, de ereditar, în precarele condiţii culturale rurale, în şcoli cu dascăli nici pe departe dezmorţiţi după şocurile ideologice staliniste, în acele condiţii sociale, când conştiinţele erau, pur şi simplu, contuzionate, noi nicidecum n-am fi putut să ajungem, ca debutanţi, ca tineri scriitori, mai deplini, mai împliniţi, mai d e z v ă l u i ţ i în măsura potenţialităţii artistice „embrionare” pe care o codificase destinul în fiecare dintre noi. Ne revelam în situaţii ciudate, ca şi nefireşti pentru descoperirea şi afirmarea talentelor, fără a nu le deruta, a nu le perverti, a nu le – pur şi simplu – strâmtora în strădania de a intui şi de a urma cât mai „corect” perspectivele datului natural, căruia unii îi spun şi dumnezeiesc. Din acest motiv, când unii dintre noi se gândesc la juneţile în care se dezvăluiau ca scriitori, se întâmplă să aibă jenantul sentiment că – parafrazându-l pe Montaigne – au prihănit cinstea măiestriei lor cu acele „uşuratice încercări şi jucării pe care izbutise a le înfăptui”. Bineînţeles, în alte situaţii – de oarecare normalitate culturală, de contemporanietate la zi, să zic, de nivel educaţional corespunzător, de acces necenzurat, nepoluat la bibliotecă şi la viaţă artistică (literară, teatrală, expoziţională, muzicală etc.), – fiecare dintre noi ar fi fost altcumva, iar unii – chiar (cu totul) altcineva, spre mai bine, spre mai împlinit, spre mai personalizat.
În ce mă priveşte, am avut şi am senzaţia că sunt maturul care se caută pe el, cel din juneţe, parcă vrând a relua, în sens just, firesc, un traseu ce nu ar fi trecut prin aberanta epocă – cacofonică – a comunismului vulgarizant, derutant, umilitor întru devenirea omului ce ţine la demnitate şi faptă de care este în stare.

Odată ce aţi amintit despre domeniile Mnemosinei, despre romanul memorialistic „Copil la ruşi”, vă rog să vă referiţi anume la ceea ce s-ar numi scrisul, literatura ca memorie şi experienţă.

– Mă surprind a constata în tot mai multe ocazii (şi... texte) că literatura pe care o scriu (indiferent de genul în care „mi se întâmplă” ea) este, „palpabilă”, nutrită de experienţă şi memorie, astea – în imanentă capilaritate şi compatibilitate cu senzaţia vitalităţii (şi esteticii) pe care mi le oferă prezentul, contemporaneitatea. Or, chiar prefer, discret (faţă de mine însumi!) o atare modalitate de scriere, experienţa şi mnemonica presupunând, fireşte, şi o densă filiaţie informaţională, livrescă – aceasta e una din componentele de care, vede-se, nu voi putea face abstracţie niciodată. Nici nu doresc să fac... E o metodă ca de la sine – metoda recurenţei la informaţia anterioară, fixată în memorie, fişier clasic (celebra lădiţă; sertăraşul!) sau – iată – ,,nesăţioasele” fişiere ale computerului. Aşa mi se întâmplă totdeauna când caut conexiunile optimale (n-aş exagera dacă aş spune că am impresia că şi ele, aceste – viitoare! – conexiuni „mă caută” pe mine); deci, conexiuni verosimile ca structură/ ţinută stilistică „nefisurată, nefragmentată” între mesajele pe care mi le pune la dispoziţie instantaneu memoria sau cele pe care le fixasem în diverse fişe, disponibile şi ele ad hoc (tot memoria îmi spune unde să le caut; dar şi practica clasificării prealabile de cartotecă), gata, cum s-ar spune, a se relaţiona înde ele în virtutea afinităţii informaţionale (temă/ subiect), ceea ce le poate oferi organicitate sintactică – la nivel de integritate a textului –, în care se întâlnesc şi se consolidează ca modalitate particularizantă de asociere structurală.
Astfel că literatura presupune şi o infinitudine de corelaţii cu tine însuţi, ca autor. Uneori îţi zici: păcat că nu le voi încerca/ epuiza (!) niciodată în autopredicaţii ca experienţă propriu-zisă a existenţei şi creaţiei... Însă, tot aici, s-ar ivi şi un pericol: dacă eşti obsedat prea mult de şansele care ţi-au scăpat, tot privind îndărăt spre, deja, absenţa, spre ireversibilitatea lor, ai putea avea ne-şansa de a nu vedea la timp şansele care vin spre tine din ziua de mâine; fireşte, şi din propriul tău spirit, din permanenta lui stare de contemporaneizare, de… actualizare.

Ar fi în aceste mărturisiri şi o atingere cu ceea ce s-ar numi metoda sau – metodele de creaţie ale lui Leo Butnaru?

– În ce priveşte poezia, nu ştiu în ce măsură şi cum s-ar putea vorbi, mărturisi de vreo metodă anume, de creaţie… Poezia mi se pare a fi însăşi… antimetoda. Este imprevizibilul, surpriza care ţi se întâmplă …
Şi totuşi, dacă e să-mi explic, pe cât e posibil a face aşa ceva în acest domeniu al subiectivităţii sui generis, metoda de creaţie sau, când e cazul, de elaborare a eseurilor din volumul Şlefuitorul de lentile şi mai ales din cel intitulat A opta zi/ Cosmograme, ar fi de constatat că textele respective ţin de linia imprevizibilităţii, a surprizei născătoare de plăcere că, iată, în libertatea creaţiei, subiectele, ideile, metaforele, procedeele stilistice „se jinduiesc” reciproc, se găsesc, se întrepătrund „firesc”, dar – îţi spui, nu fără temei – altfel, decât în cazurile în care ar fi fost anume programate; nu unicul registu, ci registrul de bază în ordinea în care „ţi se” dezvăluie e cel al compatibilităţii în care ele se relevă unele pentru celelalte. Dar fără a depista cu certitudine întâmplările acestor modalităţi de creaţie, te mulţumeşti a-ţi spune că, da, există, o fi existând o logică interioară a conceperii şi întrupării eseurilor respective, precum, în genere, a operelor literare – o logică posibil de intuit sau de presupus (într-o anumită măsură), însă mai există şi un alt registru imposibil de elucidat – cel al logicului sau alogicului ce ţine de subliminal, ca un complex de condiţionări şi acţiuni mai profunde şi mai tainice, astea toate întrunindu-se, întrepătrunzându-se ca o justificare existenţială, ideatică şi deopotrivă estetică.

Referindu-se la eseurile dvs., unii exegeţi au remarcat erudiţia inserată în text şi subtext.

– Îndrăznesc să cred că am o predispoziţie creativ-euristică, de aflare a noutăţilor ideatice (nu de puţine ori… antice). Astăzi e de neimaginat un scriitor adevărat care să nu ,,devore” cu aviditate tomurile de filozofie, – aş vrea să zic, însă nu pot face asta, deoarece realitatea (scrisului, discursului) atestă contrariul: mulţi condeieri nu frecventează biblioteca în compartimentele ei mai ,,dificile”, care cer însuşirea unor concepte, noţiuni şi limbaje adecvate.
Dar, din alt punct de apreciere opinând, probabil că doar cu erudiţia nu mai poţi atrage în mod special atenţia. Cu toate că erudiţia este captivantă prin ea însăşi, fascinantă şi ca „pură” entropie, ca informaţie „densă”, bine aleasă, noutatea căreia, nu o singură dată, constă tocmai în... vechimea ei, în plasamentul ei „discret” în contextul cultural, greu accesibil, în zone pe care le abordează mai puţin cititorul de rând din motivul că, până să descopere un element preţios, o perlă ce ar ţine de nobleţea erudiţiei, este necesar să parcurgă foarte multe surse, rafturi de bibliotecă sau mape de arhivă etc.
Dar aceasta ar fi o erudiţie neprelucrată, „ne-şlefuită”, ne-ajustată la contexte tematice, ideatice. De unde şi importanţa capitală pe care, în plasamentul erudiţiei, le au o mai specială şi individuală „pătrundere a tâlcurilor” (ca metodă personală, „patentată”), înţelegerea noimelor şi regizarea lor cât mai firească într-un sistem. Iar cea mai subtilă relaţie, care se întâmplă doar în conştiinţa, în intimitatea autorului ar fi cea dintre erudiţie şi intuiţie, aceasta din urmă ţinând nemijlocit de creaţie, de procesul de plăsmuire artistică sau (doar...) culturală, sau cultural-artistică, precum în cazul eseurilor considerate bine închegate, ca stil auctorial, încât să nu iasă la iveală tivurile, liniile de sudare, să zic. Concomitent, erudiţia bine temperată, ca un suflu muzical, îţi sugerează că autorul cunoaşte mult mai multe în respectivul domeniu sau doar în linia unui subiect, a unei idei-axe, decât a pus în textul respectiv. În caz contrar (de „abuz” entropic), pasienţa asamblării i-ar ieşi prost, lăsând să i se vadă... aţele, refecătura, precum i se mai spune, popular, tivituirii.

– Dar, referitor la proză (publicată în câteva cărţi şi în mai multe reviste), s-ar putea susţine că urmaţi sau preferaţi o metodă sau alta, altele?

– Nu ştiu dacă este vorba de o metodă, dar un anumit sentiment pare a mi se revela relativ distinct despre cum scriu anumite nuvele: uneori, trăiesc într-o tensiune interioară acută, suprarealistă chiar, încât mi se pare că lucrurile văzute, ideile gândite (sau care... îmi impun să gândesc), frumosul, urâtul, prezentul, dar mai ales viitorul – toate ar dori să fie exact propriile lor... contrarii. Sau, parţial contrariate de ele însele. De aici propulsia spre alogic, dar – mai artistic, întru paradoxal, dar – mai limpede ca intenţie-ideaţie-subiect, întru absurd, dar – mai palpabil ca existenţă cotidiană, întru suprarealism, aici el însuşi îndreptăţindu-se ca ceva ce dă sens şi... contrasens artei zilelor noastre, în general. Iar, alteori, se întâmplă că „metoda” mea încearcă să o prindă, să o definească cititorul competent, precum în cazul când, în „România literară” de acum un timp, cronicarul constata că „ultrascurtele povestiri” ale lui Butnaru sunt atrăgătoare, „au ritm, culoare şi, pe alocuri, un umor irezistibil, combinaţie de însuşiri care constituie un adevărat cocteil Molotov în lupta pentru cucerirea cititorului”.
Din păcate, din spaţiul, literar şi nu numai, din care descind eu cocteilul Molotov nu e doar o metaforă... În special „cocteilul” politic, cu odiosul pact Ribentrop-Molotov...

Aţi cuteza să faceţi o despicare de ape dintre literatura care se scria în Basarabaia acum un sfert de veac şi cea din prezent? Aţi putea releva nişte deosebiri, particularităţi?

– Intr-o anumită măsură, diferenţele le vede „cu ochiul liber” cel care e la curent cu cele inserate, ba mai mult – afirmate, promovate de revistele „Contrafort”, „Sud-Est, „Semn”, „Stare de urgenţă”, ce au o acuprindere şi valoare panromânească, dar şi de cea a foarte tinerilor autori – „Clipa”. Da, e bine să citim şi această publicaţie, „Clipa”, pentru a putea înţelege, întâi de toate, diferenţa de nivel dintre debutanţii de acum trei decenii şi cei de astăzi. Cer şi pământ! Spre... pozitiv, spre bucurie, să zic. Este important că tinerii autori de reală perspectivă, mulţi dintre ei remarcaţi, publicaţi deja şi de unele reviste importante din România, nu mai plătesc tribut ataşamentului... incoştient faţă de acea parte a scrisului din stânga Prutului, care a rămas neschimbată, în cele mai rele apucături ale fostului realism socialist. Cu părere de rău, mai sunt mulţi zişi scriitori la Chişinău care nu mai ştiu pe ce lume trăiesc... Dar nu, nu numai unii aşa-zişi, ci chiar mai multă lume nu conştientizează încă (nu a observat) cât şi cum s-a schimbat... lumea, cu toate / în toate ale ei. Aspectele ei sunt cu totul şi cu totul altele, faţă de cele de (chiar) acum 5-10 de ani. Faţa ei s-a transformat în plurifeţe, plurichipuri, pluridiferenţe. Iar celor care au conştientizat acest fapt le vine mai uşor să înţeleagă că nici arta, nici literatura nu mai pot fi aceleaşi, fără a resimţi anumite schimbări, fără a le propune celor cărora li se adresează. Şi, iarăşi axiomatic vorbind, arta, literatura nicidecum nu pot face abstracţie de realitatea, de lumea care s-a schimbat şi de cum s-a schimbat. Nu doar la suprafaţă, nu doar în computeristică, internautică, ci până – nu se simte? – în sufletulul omului s-a schimbat lumea.

Aţi greşit faţă de cineva, vă pare rău de ceva? Aţi dori să faceţi ceva ce nu aţi făcut până acum?

– Cum să nu?... Sigur, am greşit… Am greşit când nu eram… sigur… Nu vreau să întreb… autoiertător: ,,Dar cine nu greşeşte?”…
Cu părere de rău, greşesc mai mulţi dintre noi… Mai ales în tinereţe, când nu ştii a te elibera de ceea ce nu face parte din tine, precum zicea Nietzsche.
Referitor la a doua întrebare: nu că – să fac, ci – să fi făcut mai multe din cele care ne-au fost interzise în epoca represans. Să mă fi implicat mai perspicace în metoda realismului... antisocialist.
Şi o constatare de ordin general: remarc, dragă colegă, că preferi să... etajezi întrebările. Sau – să le combini într-o entimemă. Şi, în orice moment, eu mi-aş putea spune: Uite, domnule, te rătăceşti între două întrebări, când lumea, dar şi literatura română, au infinite interogaţii care îşi cer soluţia!... Parcă am fi în faţa unui Ianus al chestionării! Pe ambele feţe – câte o interogaţie. Ambele feţe – la fel de expresive şi semnificative ca mesaj. Mai bine zis, ca jumătate din mesaj. Pentru că răspunsul-mesaj, în „totalitatea” sa, întârzie. Poate că e o întârziere perpetuă, întru tristă eternitate ce nu sugerează – totdeauna – soluţii... (Sper să accepţi această remarcă din partea unui coleg care a publicat cinci cărţi de interviuri, adică unul care a pus, a tot pus sute de întrebări... De aia şi trebuie să-şi plătească... datoriile, răspunzând, la rândul său...)

Mai există cenzură astăzi? Dacă da, definiţi-o. Cum era cea comunista? V-a marcat drumul literar?

– Păi, cea cunoscută, necruţătoare şi încercată de majoritatea scriitorilor români: cenzura economică prosperă, în chip de caracatiţă, pe ambele maluri ale Prutului.
Cum era cea comunistă?... A definit-o memorabil nu mai ţin minte ce coleg: cu căluşul în creier.
Bineînţeles că eram printre cei care încercau să… o fenteze. Pe atunci, mă consolam cu, să zicem, opiniile de genul că realitatea nu e cu adevărat autentică şi profundă decât dacă dezvoltă în substanţa ei secretă irealitatea. Această modalitate de creaţie mi s-a format şi consolidat – o aplic şi în libertate, dar cu alte mize, – anume şi din cauza restricţiilor pe care le impunea cenzura când, spunea Iordan Chimet, puteai anula realitatea din jur printr-un simplu gest al mâinii, ca o pasă magnetică, o pasă care te introduce într-o altă realitate, putând să plonjezi în irealitate. Ca şi cum ai fi cerut azil politic, dar şi estetic, cu atât mai mult – etic, în lumea fantastică. Dar această lume ne atrage irezistibil nu numai când suntem copii acaparaţi de poveşti. Mă rog, atracţia respectivă ţine propriu-zis şi de multitudinea metodologică şi stilistică a literaturii, iar obrăznicia, cinismul cenzurii nu făceau decât să te orienteze spre atare modalităţi de expresie, în care puteai să-ţi (şi) satisfaci cât de cât orgoliul de oarecare libertate a artei tale.
Da, cenzura a marcat, şi nu numai drumul literar. În septembrie 1976 am fost concediat de la ziarul ,,Tinerimea Moldovei”, unde îmi câştigam pâinea. Pentru promovarea spre publicare a unui articol despre Mihail Kogălniceanu, în care se vorbea şi despre munteanul Grigore Alexandrescu – nume prohibit în stânga Prutului şi stânga comunistă! – , despre opţiunile ambilor pentru Unirea Principatelor. Mi s-a dat de înţeles că am fost concediat la insistenţa KGB-ului.
Un timp, mi-a fost suspendat dreptul la semnătură. De aici – şi alte consecinţe care, sigur, m-au marcat. Unele, probabil, m-au şi fortificat, m-au dumerit şi mi-au determinat atitudinile ulterioare.

– Am avut si avem mare încredere in critica anilor 70, 80, critica de întampinare, de susţinere. Mari nume ale literaturii române ne-au învăţat de-a lungul timpului să ne citim şi să ne respectam valorile. Astăzi mai avem o critică la fel de puternică?

– Pentru a mi se înţelege poziţia în această problemă, ţin să menţionez că eu unul consider că scriitorul ţine de vocaţie, iar criticul – cam totdeauna – de situaţie. Sau – de ieşirea din situaţie: odată ce din cel care a vrut să ajungă poet sau prozator nu a ieşit aşa ceva, ieşirea din situaţie e să ajungă critic. Bineînţeles, există şi excepţii. Dar nu şi o vocaţie sine qua non de critic...
Astăzi, mulţi scriitori – poeţi, prozatori – sunt şi critici. Sau au o conştiinţă critică acută, care o concurează eficient pe cea a ,,profesioniştilor” în domeniu. Pentru că scriitorul autentic este, trebuie să fie familiarizat cu criteriile valorii şi valorizării, în chip mai general-teoretic zise ale axiologiei.
Însă, în ansamblu, critica nu mai are rolul şi, poate, importanţa pentru care era apreciată în anii 70, 80. Eu unul însă am umbra bucuriei de a constata că mai există, totuşi, ceva mai puţin de zece critici (încă) activi, cărora li se poate recunoaşte competenţa în literatura română contemporană. Dar şi mai puţini dintre ei se descurcă relativ... credibil în, nemijlocit, literatura „la zi”. Numai că şi din aceştia nu se găsesc personalităţi care ar întreprinde tentative serioase de a releva, explicit, tendinţele de dezvoltare (sau poate... nedezvoltare) a(le) literaturii române contemporane, inclusiv – componenta ei din stânga Prutului. Iar ceilalţi – zeci sau, poate, sute de condeieri care se cred a fi şi ei critici („literari”), mi se par nişte oameni întâmplători, dacă nu chiar impostori în domeniu.
Nu se prea găsesc voluntari care să-şi plătească titlul de critic literar cu o muncă de obicei ingrată, cu nervi, cu prietenii avariate, cu singurătate, cu relaţii încordate în mediul nu atât literar, cât... scribo-găşcar.
Şi tot la ,,astăzi” referindu-mă, consider că supralicitarea hodoronc-tronc a unor noţiuni vagi, gen textualism, postmodernism, critica literară ajunsă ea însăşi literatură (sui generis) etc. a dus, de fapt, la dispariţia criticii literare autentice, în spiritul şi specificul ei ce trebuie să fie perpetue, transepocale. Rar cine mai încearcă să testeze literatura sub aspectul autenticităţii estetice, artistice, să o citească atent, comparativ, sub lupa „stropului de eternitate” care este metafora, în raport cu indubitatbilele valori consolidate în timp. Acolo, unde nu mai este operativă taxonomia, drept cod de principii relativ general cunoscute şi acceptate; acolo, unde „curajoşii” şi teribiliştii acâni-oralişti stradali izgonesc ca absolut inutile noţiunile ce ar trebui să funcţioneze, totuşi, cum ar fi – criteriu, principiu, normă, canon, model, – acolo însăşi noţiunea de critică literară este luată în deşert. Şi dusă într-acolo. În deşert.
În fine, în ce-i priveşte pe mulţi scriitori români, pe mine mă miră două lucruri: teama lor (ca şi atavică!) de ruşi (revine mereu în discuţiile cu ei, mi-o mărturisesc) şi spaima ca nu care cumva nu vor nimeri în vreo istorie a literaturii române, din cele multe deja, anunţate cu trâmbiţe şi surle şi care urmează să apară pe piaţă. Iar eu pornesc de la considerentul că o istorie a literaturii o scrie un om, un critic, şi nu un apostol, ba chiar – pardon! – Dumnezeu. Acolo sunt nişte opinii personale şi nu litere de Evanghelie. De ce, dar, atâta tevatură, atâta ură, încrâncenare, caz, necaz şi haz în jurul vreunui volum intitulat, supradimensionat, istoria literaturii române? Toate „istoriile”, chiar şi cele care au cunoscut... gloriile (ca s-o dau uşor în rimă), sunt amendabile la destule componente, printre care competenţa autorului, obiectivitatea sa. Astfel că o atare istorie trebuie citită ca o carte de exegeză şi nicidecum ca o concluzie (axiologică!) la... geneză.
În ce priveşte propria-mi atitudine, dacă sunt sau nu inclus în vreo istorie sau alta, în vreo antologie sau alta, cred că am declarat-o (...condificat) acum mulţi ani în următoarele versuri: „Mie multe lucruri mi se întâmplă cu mare întârziere,/ iar altele în genere nu mi se întâmplă...” Vă asigur că o astfel de luare aminte asumată te ajută să-ţi menţii calmul şi să-ţi cauţi de munca şi de viaţa ta.

În dialogul nostru nu am putea evita faptul că sunteţi şi un traducător excelent. E de spus ceva la această temă, a traducerii, traducerilor?

– Tra…-ducerilor în ispită… Ce ar fi de spus?... Nimic mai mult decât că, în sinteza lor, conştiinţa, vocaţia, harul traducătorului reprezintă o răscruce a culturilor, a limbilor lumii, literaturilor. Deci, şi o răscruce a istoriei, a ideilor, a epocilor literare... Eu unul am fost şi le rămân recunoscător traducătorilor şi, implicit, le dedic, confratern, peste timpuri sau – nemijlocit – azi, şi modesta mea strădanie de dragoman. Strădanie care m-a ajutat să-i înţeleg mai adecvat pe Hlebnikov sau Mandelştam, Maikovski sau Ţvetaeva, Ahmatova sau Pasternak, Krucionâh sau Dobâcin, Ayghi sau Satunovski şi alţi mari scriitori, cărţile cărora le-am românizat. Traducerea te perfecţonează ca cititor. Cititorul te perfecţionează ca scriitor.

Ati publicat peste 60 de carti. Care ar fi relaţiile poeziei, prozei, eseisticii dvs. cu lumea din jur, cu omul de pe stradă? Dar cu cititorul de pe net?

– Greu de spus… Cert e că şi eu, precum alţi colegi, mă întreb (în adâncă… surdină) dacă şi literatura ar fi vinovată de faptul că, astăzi, omul închide ochii la evidenţa ce... sare în ochi (dar nu şi în... conştiinţă), că deja lumea e în mare măsură dezumanizată, nu mai există verticalitatea valorică... E o lume a sensurilor fărâmiţate, „măcinate”, ce vibrează într-o fulguraţie amurgit-ceţoasă; lume a pluripolarităţilor şi pluridiscursurilor, în vertijul cărora parcă nu mai există accentele clare ale unui „da” sau unui „nu”.
Aşadar, cum trebuie să fie arta, literatura, care vor să redea o atare lume, altfel, decât cea pe care noi o cunoşteam, o trăiam ca ieri?
Hai să încerc să răspund pe... ocolite, în baza unor memorii relativ recente. În octombrie 2006, la Oradea, unde se marcau zilele revistei ,,Familia”, am ţinut un recital de poezie autori din mai multe generaţii, inclusiv Ana Blandiana şi Ion Pop. Erau şi colegi nu cu mult trecuţi de 20 de ani. Şi nu am putut să nu reţin un lucru: mai junii poeţi nu s-au arătat (prea, foarte!) radicali, precum s-ar fi putut aştepta cineva şi se mai crede în virtutea unor parti pris-uri. Dânşii nu au fost din partea... literaturii pe care n-o mai chinuie problemele artei (... ca artă!) şi care se opinteşte din răsputeri să fie actuală (prin radicalism şi sfidare), năucitoare, transformându-se într-o acţiune ciudată, grotescă, în aşa-numit performance gestual-textual (sau... a-textual!), în provocaţie, în stare să excite sau să enerveze ascultătorul (cititorul?), impunându-i să ia oarecare hotărâri, să facă ceva acolo, în mintea lui, pentru a înţelege oarece din cele ce i se citesc. Îi cere ascultătorului / cititorului să se autoidentifice. Asta e: pierzând (sau renunţând la?) câte ceva din nuanţele artei şi esteticii autentice, o parte a scrisului contemporan, aidoma teatrului, vrea să provoace, să bulverseze, cerându-i adresantului să se autoidentifice. Ba chiar douămiiştii noştri mi s-au părut mai potoliţi ca optzeciştii cu care ţin să dea piept în piept, text în text, test în test. Cam asta e, impresia. Şi, posibil... expresia, adică răspunsul. Parţial, bineînţeles.
În ce priveşte net-ul, pentru mine e un da! („Net” în ruseşte înseamnă „nu”, iar eu sunt şi traducător din limba lui... Ceaikovski... Compozitorul, fireşte. Pentru că ne e obligator să spui, clişeistic, doar: din limba lui Puşkin...).
Am un blog de literatură, nu de note la zi. În răspunsul la un chestionar al revistei „Familia” spuneam că, pentru un scriitor, net-ul este spaţiul (nu exclusiv virtual, precum se crede, ci şi unul destul de... real) unde el încearcă să se esenţializeze, să se „focalizeze” ca persoană a scrisului, „readunându-se” de prin revistele în care publică, de pe la editurile unde îi apar cărţile. Apoi, e spaţiul în care se poate reîntâlni cu unii dintre colegi, cu interlocutorii (cititorii) mai vechi şi, eventual, cu cei de dată recentă

Ce v-a adus poezia în viaţa dvs.? Sunteţi un om împlinit? Dar fericit?

– …împlinit, fericit… La vârsta noastră, relativismul se simte oarecum acut. Ar fi bine să nu fie şi categoric descurajant. În ce mă priveşte, cred că nu e. Pentru mine, implicit, dar poate că predestinat, în acest ,,împlinit” este codificată şi ,,eterna” (sau, poate, deja, doar… terna) problemă de omologare basarabeană, să zicem, întru recunoaştere românească propriu-zisă.
Odată amintită ideea, ar însemna că ea mă preocupă şi pe mine. Pentru că mă vizează – nu? Dar, sincer vorbind, de la un timp, problema sau situaţia în cauză nu mai e una de prim-plan şi mă solicită tot mai puţin, pentru că lucrurile deja prind a fi clare. Însă, ca autor ce mai scrie şi eseu şi, uneori, critică literară, sigur că revin, când e cazul, şi la... eternitatea confuziilor panromâneşti...
În fond, despre ce e vorba? Trăind în puţinătatea artistică, deci şi literară basarabeană, în acest mediu (de acum treizeci, patruzeci de ani, să zicem) supus reducţiunilor, bruiajelor, unde iniţiativele de modernizare erau descurajate, ameninţate, condamnate de cei de la CC şi de realismul socialist al împeliţaţilor de la academie, trebuia să ai ceva curaj pentru a râvni ca scrisul tău să aibă un altfel de ADN, nici pe departe (doar) ,,basarabean”.
Pentru că, de fapt, ce se întâmplă în Chişinău?.. Hai să zicem, în stânga Prutului, ca să extindem spaţiul... Aici nu poate exista o axiologie cât de cât credibilă. Din mai multe considerete. Primul – absenţa criticilor de artă de orientare estetică românească şi europeană, care ar domina prin opiniile pe care le propagă. Nu prea opinii, de evaluare, valabile, întru credibilitate... Cu excepţiile demne de înregistrat cu toată simpatia ce se întâmplă la revistele „Contrafort”, „Sud-Est”, „Semn”, „Stare de urgenţă”. Secundo: aici, „la noi”, mai sunt daţi drept importanţi unii ce cred că literatura de valoare ţine de rime împerecheate pentru cântecele de doi sau trei bani (ca să ne amintim de un „cu-cu-ri-gu!” celebru din basme).
Tertio: aici, unde, cu obrăznicie, ajungând la injurii şi defăimări, câte vreunul pretinde să fie recunoscut drept clasic în viaţă, drept cel mai mare scriitor român, drept... E strâmbătate în toate astea... Ca artişti, se salvează doar basarabenii care au prezenţă panromânească în registrele axiologice, de evaluare transpruteană, în ambele direcţii.
Prin urmare şi, concomitent, în concluzie: nu poate să nu mă preocupe condiţia de scriitor român, oarecât ,,vizibil” în România, dar vieţuitor în Basarabia.
A fi (sau... a nu fi?) basarbarean – aceasta e una din temele principale ale vieţii mele:... A vieţii în metamorfozele ei de-a ajunge creaţie. Există, sigur, planul intim, al „anonimităţii de sine”, dar asta numai pentru cei din exterior, nu şi pentru tine, cel din propriul interior. Pentru că, aşa e, în creaţie nu spui totul, nu epuizezi niciodată tema.
Eu înţeleg prea bine, implicit, pe propria piele, din cele care nu mi s-au spus sau mi s-au spus ,,pe invers”, pozitiv, de binevoitori, unii chiar declaraţi prieteni: în anumite cercuri-găşchiste din provincie, inclusiv din România, aş stârni oarece ostilitate nu obligatoriu din considerentul că sunt basarabean, ci pentru că, uneori, se întâmplă, prin scris, să ies în evidenţă. Uite, ieşitul în evidenţă nu-i place – şi pace! – românului, prieten şi frate, exact ca şi basarabeanului „tău” ce ţi se jură că te preţuieşte mult, până la iubire iproci.
În ce priveşte fericirea… Propun să nu le oferim zeilor un prilej în plus de a zâmbi… maliţios… Ceea ce nu înseamnă că supremii nu pot zâmbi, cu subînţeles, şi în absenţa unui răspuns tranşant. (Când vine vorba de ei, îmi amintesc că un mare poet german scria: „suntem zei când visăm şi cerşetori când gândim”.) Chiar dacă nu aş dori să-i las prea curioşi (cu toate că, se zice, zeii ştiu totul despre noi şi fără mărturisirile noastre…). Vreau să spun că, probabil, într-o anumită măsură aş avea dreptul să încerc o stare sufletească similară unei vagi umbre de beatitudine, fie şi din motivul că am înţeles (e drept, nu chiar la… timp) că, dacă viaţa omului înseamnă, de fapt, oarece durată, adică – timp, apoi viaţa unui artist ar putea fi considerată timp dublat, triplat… Astfel că numai cel care conştientizează acut-suprem timpul ca viaţă poate renunţa la foarte multe. În primul rând, dacă se poate, – să renunţe la un angajament, la un post care îi mănâncă viaţa, îi fură şi îi asasinează timpul. Apoi, să renunţe la zădărniciile întrunirilor de pseudoboemă, de palavragii, de acţiuni pseundoliterare, la angajamente politice de doi bani, cum sunt, de regulă, cele din Interriverania prutonistreană. La multe trebuie să renunţe, pentru a-şi cruţa timpul şi a şi-l trăi cât mai adecvat, potrivit cu dorinţele sale de a face ceva şi anume aceasta şi nicidecum alta. Bineînţeles, e aici o adiere de… beatitudine… Fie şi minată…

Poetul Leo Butnaru ce scrie acum? Pentru incheierea acestui dialog, aduceţi un scurt poem şi un cuvant pentru un foarte bun prieten dunărean: Angela Baciu.

– În prezent, poetul scrie, intens, proză. Scurtă, dar… multă. Aştept să apară volumul ,,Ruleta românească”, ,,transferat” de criza economică din planul editorial al anului trecut în cel al şi mai impacientatului an curent. Sper să fie bine… Dar, între timp (şi… între spaţii, îmi vine să spun), scriu în continuare proză. Şi nu am doar impresia, ci pot înclina, mai mult, spre certitudine că acest gen de proze, scurte şi scurtisime, ce mi s-a(u) configurat şi mi se configurează în toate ale sale/ ale lor, ţin de ceea ce este – dar este, obligatoriu! (sunt unul dintre cei care se conving nu pentru prima oară de aşa ceva) – şi aventura de sine a scriitorului; aventurile imprevizibile ale spiritului său, în stare să-şi facă sieşi... surprize. Au fost şi rămân revelaţii, unele – aproape blitz! – de subiecte, de ţesere de texte, de evoluţii – pe „distanţe” scurte ale acestora. Distanţe ne-ample, ca mii (nu prea multe) de semne în statistica ordinatorului, însă avide de dezmărginiri, libertăţi, neacuprinderi, deoarece nu puţine subiecte „se întâmplă” în transrealitate (sau, mixt, în realitate-irealitate), în infinitul fantasticului, în volniciile facinante ale imprivizibilului, până la urmă „captat”, regizat, subiectivizat (aici: ca punere în rigorile subiectului; subiectivismul propriu-zis, în accepţia existenţial-filosofică existând apriori în naraţiunie, literatură – ca dat „organic” al... neorganicităţii). Şi, ţin să menţionez, anumite subiecte se intind pe arie românească… transfrontalieră, putând să înceapă la Bucureşti, trecând prin Iaşi, poposind la Chişinău, după care ,,o iau” spre Moscova sau Sankt-Petersburg, pentru a se încheia undeva la Braşov, la poalele celebrului munte Tâmpa. Pentru că spuneam mai sus şi de aventura de sine şi aventura sinelui scriitorului. Dar şi cititorului, bineînţeles.
Poemul posibil (ce include şi cuvântul, cuvintele) este următorul:

„lume-lume! ia acest poem
citeşte-l

...mda nu ai chef
eşti cu chef încă de aseară

poate că asculţi totuşi
poemul

te asigur e bun
la transplant
şi amputare de suflet”.



– Va multumesc foarte mult pentru acest interviu.

Angela BACIU
17 mai 2009

joi, 30 aprilie 2009

CHESTIONAR




BLOG-UL: EXPERIENŢĂ ŞI POSIBILITĂŢI

Leo BUTNARU

De ce v-aţi făcut blog: de amorul artei (culturii), de nevoie, de plăcere – sau pur şi simplu din nevoi de marketing cultural? La ce (vă) foloseşte blogul?

– Blogul mi s-a părut a fi locul, mai bine zis spaţiul în care ai putea încercă sa te esenţializezi, să te „focalizezi” pe tine însuţi ca persoană a scrisului, „readunându-te” din mai multe reviste la care scrii, de pe la editurile unde publici cărţile tale sau pe cele traduse. Apoi, e spaţiul în care te poţi reîntâlni cu unii dintre colegi, cu interlocutorii (cititorii) mai vechi şi, eventual, cu cei de dată recentă.
Cine ştie, poate că blogul ar însemna şi un fel de „S.O.S” al literaturii, în general; semnal deocamdată surdinizat. Sau, poate, e şi o fugă de sau cădere în rutină... Nu este exclusă nici una dintre aceste şi alte variante. Mai e de văzut, pentru că bloggingul e abia la începuturile sale şi ca experienţă, şi ca dezvăluire de posibilităţi. Însă, drept concluzie de etapă, cred că de aici încolo nu se mai poate vorbi de e bine sau de e rău că literatura apare pe internet – deja acesta e un fapt... real într-un spaţiu... virtual! Pe mult timp înainte. Posibil, pentru „totdeauna” (ghilimelele „fac aluzie” la iminentul, sortitul provozorat al civilizaţiei/ civilizaţiilor terestre). Prin urmare, trebuie să nu vorbim, ci să acţionăm în consecinţă: de la un punct încolo, prezenţa scriitorului pe internet va fi... obligatorie (precum, cândva, serviciul militar, inclusiv în cazul hoplitului Socrate...).
De aici încolo un singur lucru rămâne a fi clar: precum spaţiul şi timpul, informaţia e o categorie general-universală. Iar literatura, grosso modo vorbind, ţine de informaţie, este informaţie ce ajunge la noi inclusiv ca inducţie (şi intuiţie, şi... seducţie) estetică şi senzitivă. Iar cronospaţialitatea „bântuită” de entropie, adică şi de literatură, este apanajul sui generis al internetului ca stare de universalitate a omului. (Într-o anumită măsură, şi a... scriitorului.) Pentru că deja internetul „a umblat” şi „mai umblă” serios la filosofia noastră existenţială (şi de... creaţie). Astfel că cele ce apar astăzi formulate în chestionare şi răspunsuri despre relaţia om-internet, inclusiv scriitor-internet, peste un timp ar putea deveni capitole de riguroasă ţinută academică în celebre tratate filosofice.

Blogul e utilizat în multiple scopuri, însă, la origini, e un soi de jurnal online. Cum se face totuşi că nu (prea) există jurnale ale scriitorilor pe internet?

– Cred că, în majoritatea lor, scriitorii percep jurnalul în forma clasică a acestuia, adică nu ca ego-text deschis vraişte oricui, ci ca jurnal intim, convenţionala parafă „intim” fiind oarecum afină scripsirii (ca să apelăm la un arhaism, pentru că problema e veche – nu?) documentelor secrete – de stat sau doar instituţionale. Secretul poate fi dezamorsat peste o anumită perioadă – peste zece-douăzeci de ani, când autorul începe a publica din respectivul ego-text, sau – după plecarea la cele veşnice a scriptorului sau... „niciodată”, precum se mai întâmplă uneori să se spună; un „niciodată” care, de regulă, nu se respectă... niciodată! – până la urmă, peste o sută de ani, în alte secole, jurnalul sigilat cu străşnicie de aproape blestem ajungând a fi cunoscut publicului cititor. Adică, vorba aia americană cu: Never say never again...
Iar ceea ce s-ar numi „jurnal pe internet” este deja, da capo, ceva public, predestinat cititorului... imediat-curent şi ţine mai curând de diaristică sau chiar de elementară ego-ziaristică. Adică, este un dialog (cu „accesanţii”) sau un monolog şi nicidecum un jurnal în sensul clasic al noţiunii. Iar un scriitor serios nu are nici chef, nici motive să se expună cât mai des în public. Oricum, într-o măsură mai mare sau mai mică, arta şi existenţa creatorului presupun discreţie, intimitate, chiar fugă de cotidian.
Cu toate că, abordând doar aspectul de (posibil) jurnal al blogului, minimalizăm drastic posibilităţile unei astfel de forme de manifestare scriitoricească, precum şi unghiul de apreciere a ei: odată ce chestionarul se interesează de literaţii posesori de blog, am fi îndreptăţiţi a ne întreba, să zicem, conform căror criterii s-ar putea vorbi despre conţinutul blogului (şi) ca despre o operă literară.
Şi încă ceva: chiar dacă a şi încolţit ideea de a constata că, se pare, deja se încheie Epoca Gutenberg şi începe Epoca Internet, noi mai amânăm acest gând, încurajaţi încă de anticul adagiu Habent sua fata libelli... Ceea ce nu exclude că peste sute de ani poate apărea şi parafraza Habet suus fata internetus... Dar situaţia optimală ar fi cea de colaborare eficentă dintre domnul Gutenberg şi măria sa Internetul, stimulându-se nepărtinitor coexistenţa formei tipografice şi celei electronice ale cărţii.

– Pot constitui blogurile culturale o alternativă la revistele literare?

– Nu, şi nici nu e nevoie de aşa ceva. (Altceva e că deja există reviste literare-net.) Implicit, blogurile ar putea constitui (şi) o punte de legătură între un autor anume – revistele literare – şi eventualii cititori ai blogului. Sau, poate, blogul poate deveni (şi) un fel de... dispecerat cultural; unul al circulaţiei ideilor în cadrul programului (imininet!) de popularizare/ răspândire a literaturii. Dar, înainte de toate, blogul face parte din entropia ta personală, ca efemer element din entropia generală a literaturii.
Iar sub aspect logic problema poate fi pusă şi astfel: odată ce virtualii cititori utilizează înaltele tehnologii informaţionale, de ce nu ar avea dreptul scriitorul să spere că şi-ar întâlni virtualii cititori anume în atare virtuale sfere? (Ca să las şi o vagă vibraţie de rime: spere-sfere...)

Cât de importantă e pentru Dvs. interactivitatea pe care o oferă blogul? Satisfacţii/ nemulţumiri?

– Este necesar să conştientizezi că, prin blogul tău, ai riscat să te arunci în neantul cibernautic, în care se întâmplă atâtea şi atâtea lucruri – o infinitudine! –, unde bântuie năprasnice uragane şi se dezlănţuie devastatoarea tsunami informaţionale, unde, probabil, te afli şi tu – doar te afli, dar fără a fi foarte vizibil şi învrednicit de excepţională atenţie! – printre milioanele de – ce o fi fiind ei? – „marinari”, navigatori, internauţi, cum se mai zice, sau chiar naufragiaţi, fără să-şi dea seama, deocamdată, de această fatalitate? – eşti în devălmăşie... – ba nu, eşti într-un amestec de important şi insignifiant, de comori şi de – pardon! – gunoaie, de, parcă, ceva însemnătate şi, totuşi, în mare – de zădărnicie. Astfel că doar în... adiaforia celui mai categoric relativism al respectivelor noţiuni – importanţă, satisfacţie, nemulţumire – se poate pune în ecuaţie şi o astfel de ispitire. Pentru că, se ştie, blogurile cele mai „populare” sunt, de regulă, şi cele mai frivole.

Sunteţi mulţumit de oferta culturală a blogosferei româneşti? Dacă nu, ce credeţi că (îi) lipseşte?

– Mă interesează doar unele personalităţi care au (şi) bloguri şi nicidecum oferta, fie ea şi culturală, la hurtă. Mă interesează cei care au avut un nume până a fi avut un blog şi nu cei care cred că şi-ar putea face un nume cu ajutorul unui blog. Iar dacă reuşeşti a naviga-cerceta în spaţiile mai multor limbi, literaturi şi culturi, îţi dai seama că poţi fi nemulţumit doar de limita posibilităţilor tale (energie, timp) de a beneficia de un „echilibru” între cerere şi ofertă.

luni, 27 aprilie 2009

Crai nou, 21.04.09: "Copil la ruşi"




Doina CERNICA


Una din cele mai frumoase cărţi ale literaturii române de după 2000 şi cu siguranţă cea care mie mi-a plăcut cel mai mult este Copil la ruşi. Basarabia anilor '50 de Leo Butnaru, Editura Ideea Europeană, Bucureşti, 2008. O construcţie complexă, arborescentă, solicită şi pune în valoare toate chemările şi câmpurile de manifestare ale scriitorului, cunoscut poet, dar deopotrivă prozator şi eseist. Ea se sprijină pe copilărie, văzută însă nu ca un anotimp, după care urmează celelalte, ci ca un timp, şi rădăcină şi sevă, care continuă să hrănească şi să pulseze şi în viaţa autorului, trecut de ,,ecuatorul” ei, şi în scrisul său: ,,aveam să scriu un poem despre acea neagră nenorocire ce a secerat atâtea vieţi prin localităţile basarabene, devastate de lăcomia hulpavei puteri sovietice”; ,,Şi acest subiect auzit în copilărie, peste ani replămădit de fantezia mea de matur, îl depănai în nuvela «Orfeu», ce avea să intre în volumul…”
O imagine-cheie a cărţii este cea a venirii pe lume a doi mieluţi într-un început înfrigurat de primăvară, ,,pe pajiştea dintre malul abrupt al lutăriei şi cel potolit al Răutului”, asistaţi de copilandrii de 8-10 ani, care se încumetaseră să scoată oile la păscutul celor dintâi fire de iarbă şi al ,,cotoarelor” rămase ,,după recoltarea legumăriei kolhozului în anul trecut”. Nu mult mai târziu, vremea de-acum frumoasă întregeşte secvenţa din memorie cu ,,optimismul naiv al mieilor ce aveau să fie… jertfiţi pentru Paşti”, dar şi cu trupurile celor doi ,,îngheţaţi la neputincioasele focuri de ciurlan ale păstorilor-gâgâlici” şi cu ,,jalnicele zbierături (…) ale bârsanelor” rămase fără pui şi o finalizează cu ,,babilonia florală”, prin care ,,libelulele fulgerau cu aripile lor scânteioase”. Puritatea, cruzimea, neputinţa, splendoarea se întreţes pe pagina pe care autorul îşi aşterne aducerile aminte împreună cu sentimentele, gândurile pe care i le generează la vârsta scrierii: ,,Placenta străveziu-gălbuie, în care ieşeau scăldaţi-înfăşuraţi mieluţii, aveam să mi-o amintesc, peste ani, în faţa unor pânze ale pictorului Mihail Grecu – ceva ce se intitula “”Geneză, pare-se”. Copilăria copilului ,,la ruşi”, copilăria lui Lică a lui Teodor Butnaru din Negurenii de pe apa Răutului de la Orheiul Vechi al Basarabiei se petrece într-un cadru istoric dat, în suflul unei tragedii care doboară, îndoaie şi nu de puţine ori îndârjeşte şi căleşte. Este o vreme marcată de ,,morăritul necuratului – deportări, război, refugiu peste Prut, iar deportări”, de fantoma războiului, ,,încă prezentă în inima şi mintea oamenilor, unii nici nu mai ştiau pe unde ar fi să fie mormintele celor plecaţi din Negureni în mai 1944”, de aberaţia uciderii în masă a cailor: ,,În sat se mai spunea că sunt duşi, caii, «la găini». Oare păsările de la fermele dinspre Căzăneşti să fi fost hrănite cu leşuri de trăpaşi?...” Şi de atâtea alte nenorociri, culminând cu acţiunea criminală, permanentă a deznaţionalizării programatice. Dar, nu mai puţin, o vreme a rezistenţei la infernul sovietizării, în care şi cele mici au importanţa lor: astfel, lacătul de la casa mare era ,,încă de la români, construcţie complicată”, ,,Curios lucru, dar cele mai multe cântece româneşti le cunoşteau cei «de la ruşi»!”, ,,…din rău spre mai rău, puterea străină strângea şurubul, umilind omul, satul, şi Negurenii îşi aminteau tot mai des cum era la români: Şcoală ca la români? – Bă, ţică, unul cu 2-3 clase la români vă bate pe voi, pe toţi, cu 7 clase la sovietici!” Pentru mulţi cititori din partea vestică a Prutului, Basarabia anilor 50 din “Copil la ruşi” redeschide o rană şi răscoleşte cu iradierea unei suferinţe nici astăzi alinate. Pentru alţii are valoarea unei mărturii, la care actuala situaţie a românilor din partea estică a Prutului îi face de două ori sensibili.
Dar, beletristică de cea mai înaltă calitate, valoarea romanului lui Leo Butnaru transcende şi subtitlul, şi titlu, şi tabloul Basarabiei anilor '50, şi evocarea copilăriei autorului în cadrul ei special. Desigur, nici unul şi nici cealaltă nu pot fi, nu au de ce să fie separate, ca tonalitatea cerului în ansamblul unui peisaj, ne gândim doar la ceea ce dăruieşte cititorului de după noi. Cartea egalează performanţa Amintirilor din copilărie ale lui Ion Creanga de a fi, să spunem dincolo de durerea luării la oaste a lui bădiţa Vasile, de tristeţea desfiinţării şcolii din Humuleşti etc., un basm al copilăriei trăite într-un cadru, familial şi geografic, perfect. Ca în orice basm, răul există, dar el nu are niciodată cuvântul hotărâtor, ultimul cuvânt. Contează bucuria jucăriilor – caleidoscopul, căluţii de mucava, ,,turuiecile (fluierele) de argilă, în formă de cocoşel, peşte, căluţ, albe, cu diverse ozoare colorate”, animalele de neuitat – mioara Ciula, calul Maistru, dulăul Ursică, inegalabilul Cotoman, ,,câinele din curtea noastră”, năzbâtiile vârstei – ridicarea laiţei la priveghi, aruncarea căciulilor în pâlniile instrumentelor muzicale, presărarea de piper roşu praf ,,pe bătătura horei”, poveştile – ,,…eu stăteam numai ochi şi urechi, cu gura căscată în faţa lui [a grădinarului, moş Chiprian Ciumeică, n.n.], ascultându-i vorbele de aur”, contează scrânciobul de Paşti, tranzacţiile infantile ,,cu copeici, dulciuri”, primejdiile – căderea pe geam, cartuşul explodat, spaimele vârstei – generate de nume ca Bugăneasa, Bordea, Zorilă, Caua, întâlnirea cu Abecedarul, hoinăritul fără saţ (,,în firea mea şi a tovarăşilor mei de prime aventuri convieţuiau, în bună înţelegere, geograful şi călătorul, proprietarul de drumuri, cum ziceam, căruia curiozitatea şi neastâmpărul îi erau propulsie şi bucurie”) – toate, trăite şi mai ales retrăite la o dimensiune mitică. O copilărie fabuloasă, tutelată de chipul Părinţilor ca de două stele nepieritoare, cu un tărâm, desfăşurat între Negureni şi apa Răutului (cu misterioasa sa Lutărie), pe măsura ei: ,,Privit dinspre Răut, din defileul pe care, în timpuri imemoriale îl săpase – lat, generos, acuprinzător – această apă, falnică în depărtările mileniilor – satul «meu» Negurenii are, parcă, o centură galbenă cu nuanţe pal oxidate duse spre brun. Aceasta – în partea-i de sud-est. Pe alocuri, «brâul», «chimirul» atinge impresionanta (ameţitoarea!) înălţime de 8-10 metri. În realitate, e vorba de o continuă lutărie de câteva sute de metri, de un mal brusc-abrupt de argilă, pe care îl priveam, îl admiram, îl veneram, îl escaladam – pe unde se mai putea, totuşi, ca pe o adevărată legendă!”
În structura arborescentă a cărţii, poezia pluteşte permanent în aer: ,,Liliacul înflorea precoce şi părea o pală de nor vineţiu ce obosise a tot cutreiera cerul încă destul de răcoros, coborând precaut să se încălzească în enormele, primitoarele cuibare ale curţilor ţărăneşti, la rândul lor încălzite de răsuflarea vitelor nărtoase. Serile – joc de umbre sprintene tot mai dese. Vălurează jerbele nopţii în lăsare atotcuprinzătoare, lângă ghizdurile fântânilor – pâlcuri, pâlcuri de romaniţe – umbre daurite ca o spuză lactee”. Dar suverane sunt bucuria şi melancolia, topite într-un aliaj cu multe carate: ,,…orice poate fi fragmentat de destin, însă nu şi copilăria, această permanenţă de rouă-lacrimă-bucurie-venin şi care acum, iată, dumnezeieşte, prin lumina istovită a chindiei păşeşte pe învălurarea colbului Negurenilor mei de baştină ca pe secatele ape. Păşeşte… Prin zile, luni, anotimpuri, ani…”
Între cele 60 de cărţi, versuri, proză, eseuri, publicistică, antologii, ediţii, traduceri ale lui Leo Butnaru, “Copil la ruşi. Basarabia anilor '50” este chiar Cartea, pe care puţini scriitori ajung să o scrie.

duminică, 12 aprilie 2009

NOAPTEA: Chestionar "Apostrof", 2009, Nr.3





Ce rol acordaţi nopţii în viaţa dvs.? Timp de odihnă sau lume alternativă, misterioasă, cu un alt regim şi cu alte legi? – ce anume înseamnă pentru dvs. noaptea?

Leo BUTNARU

– Noaptea este apanajul tinereţii, alchimia extragerii tale – a celui din viitor, matur, – din propriile-ţi vise şi oboseli, care pot fi (însemna) şi lecturi, dar şi dragoste, astronomie de amator care priveşte, holbat, bolta înstelată, dar şi poezie iscată în – pardon! – scăfârlie, de sete de mister, dar şi de – asta e, asta a fost! – beţie din necaz sau din – ce mai, s-a întâmplat! – prostie... În noapte ţi-ai scris multe poeme sau pagini de proză, când te întâlneai cu Muza sau cu... Hurmuza halucinaţiilor lui Turnavitu sau... Turnavinu... Cred că noaptea este ţărâna din care încolţim de fiecare dată în geana zorilor. Geaba nu ne place noaptea – ea, declanşatoarea de inspiraţie, plăceri, fericire şi... resemnare. Numai iubind foarte mult, poate că (şi) – biblic (măsliniu, ca tenul Sulamitei!) noaptea, înţelegi ce ai de pierdut: viaţa, întru (deşer)tăciunea (deşer)tăciunilor. În fond, de profundis-ul nostru, propria noastră intimitate nu poate fi perceput(ă), vag, misterios... rudimentar-poetic decât ca o noapte... – luminoasă? – nu, mai curând – fructuoasă. Noi ne formăm caracterul nu în plină lumină, ci în abisul subliminalului noptos. În imensitatea nopţii se întâmplă (dep)lina, (dez)lănţuita boemă a noastră – de multe ori, a inşilor care, la oara şapte dimineaţa, îşi pun cravata şi pleacă la stupide slujbe... serioase, înalte, – pleacă în serviciul patriei, clişeisticii sociale şi Uniunii Europene.
Noaptea este spaţiul libertăţii. Cel puţin, de creaţie. Cel mult, de... greaţie... Noaptea, îţi poţi spune poveşti ţie însuţi, când eşti de şase sau de şaizeci de ani. Noaptea e mai uşor să trăieşti, noaptea e mai uşor să mori.
Dar noi nu prea cunoaştem aceste lucruri, pentru că, noaptea, pur şi simplu, şi predestinat, dormim. Noaptea ne este dată pentru a fi mereu curioşi faţă de noi înşine, faţă de lumea pe cvasimoarte în somnul ei. Iar concluzia ar fi că omul, nici astăzi, de la Ghilgameş încoace, nu a înţeles pentru ce i-a fost dată (şi) noaptea...
Dacă aveţi curajul să vă reamintiţi de latura noptatică a sufletului, recitiţi-l pe Dostoievski, cel mai nocturn-dramatic dintre scriitori. Pentru că dramatismul nu înseamnă horror, ci două-trei pagini de Dostoievski, în care unul dintre fraţii Karamazov sau preacinstitul monah încearcă să se dumerească asupra luminii care devine moarte (dacă îmi amintesc eu bine, când tăciunele crizei scrie pe destinul nostru).
Eu unul consider că noaptea ne-a fost (ce)dată pentru orice altceva, numai nu pentru somn. Iar, iniţial, existenţialismul era exact pe invers: ziua – se dormea, noaptea – se trăia. Noaptea e, pur şi... compus, o altfel de lumină, care opune rezistenţă. Voinţa nu are... curaj în plină zi, ci se naşte doar în forţa de opunere a nopţii.
Noaptea cosmosul e în starea în care îl poţi (re)simţi, fiziceşte, pe propria-ţi piele. Noaptea e Maldoror şi Zarathustra şi regretul că niciodată nu ai putea citi cât ţi-ai dori – noaptea e cortina după care se află bibliotecile cu toţi Ar(t)istofanii şi Shakeaspearii izvoditori de spectacole sau circ nu totdeauna pus(e) în relaţie cu pâinea. Ea îşi joacă spectacolele (viselor), iar tu crezi că ai putea să-i acorzi un rol, cum zice întrebarea.
Noaptea înseamnă alte legi pe care le legi ca tei de curmei. Ea – suportând orice comparaţie ca alt regim de combinaţie cu finalitate în... fatalitate. Noaptea iţi dai seama cât de irevelant au scris despre noapte unii din marii poeţi – „Imnul nopţii” al lui Alphonse de Lamartine, în special în primara românizare a lui de către Ion Heliade Rădulescu, aduce probe că traducătorul român, nu de puţine ori, este superficial... Salvează oarecum situaţia „Imnurile nopţii” ale lui Novalis care, totuşi, nu năvălesc convingător, dar, parcă, ar fi ceea ce se crede, uneori, – elocvente discursuri despre fuziunea mistică dintre no apt e, cum ar zice ardeleanul, – adică – dom’le, ăsta e apt de ceva chiar şi noaptea, când, începusem să presupun, că deja e pe ducă (pe pustii!) fuziu(niu)nea (sovietică) dintre noapte, nelibertate şi moarte, pentru că, zicea Schopenhauer, somnul raţiunii naşte monştri. Astfel că nu poate fi vorba (sau tăcerea) doar de noaptea naşterii, doar de noaptea... nupţială, de furt a miresei, ci şi de noaptea încercării fatale, noaptea morţii, pentru a triumfa libertatea.
Cea mai mare parte a lumii, ca indivizi, e concepută noaptea... Juan Della Cruz, spaniolul, zicea prin secolul XVI: „Ce dulce mi-i să ştiu izvorul alergător în bezna nopţii. În noaptea aceasta întunecoasă, ce se cheamă viaţă, ferice de cel care, cu credinţă, se va atinge de undele lui. În bezna nopţii în el îşi au începutul toate râurile fiinţării, pe când începutul lui (izvorului) în vecii vecilor nu-l vei găsi în bezna nopţii”.
Noaptea e pentru a-ţi căuta drumul, întru evadare, de a-ţi da drumul întru libertatea de dincolo de jenă, de a ţi se lua drumul, dar, dacă te salvezi, – e de a-ţi croi drum... Iar dacă admitem că noapte înseamnă ceea ce s-ar numi „a-ţi da drumul”, ea nu e totdeauna şi ceea ce s-ar zice – „a-ţi da” dreptatea. Pentru că noaptea e subiectivitatea (însăşi, alias – sui generis).
Noaptea, nu o singură dată, mi-am amintit şi mi-am zis că, probabil, nu fără noimă Nikolai Berdiaev, prelungind tradiţia lui Vladimit Soloviov, pe cea a romanticilor germani şi a teologilor, scria că umanitatea s-ar afla în pragul unei epoci nocturne (sau: a nopţii). Acest rus celebru opina că: „Fireşte, toate timpurile pot fi împărţite în cele de zi şi cele de noapte. Şi timpul, pe care îl creează maşina, cel al civilizaţiei tehnicii, este un timp nocturn. Aceasta e o nouă noapte a creaţiei (genezei), pentru că lumina soarelui poate să se stingă (termine)”. Iar până aici, în secolul precedent (faţă de al lui Berdiaev), XIX, teologul şi naturofilosoful Gottwald Henric fon Schubert publica o carte despre partea nocturnă a sufletului. Anume el a fondat ştiinţa despre componenta nocturnă a sufletului (subconştientul, precum avea să spună Freude) care, de regulă, este tăinuită de conştiinţa de veghe, uneori manifestându-se ca vis, care poate sugera ceva ce s-ar putea întâmpla în realitate; fiind presentiment, care creează ceea ce se numeşte dedublarea personalităţii.
Noaptea e totdeauna prima parte sau doar – o parte din ceea ce ai vrea să spui, să scrii, până a te (tre)Zi. Astfel că verbul „a treZi” e chiar unul bine gândit: a nimeri în Zi (şi tu ceva). Dixi!

1 februarie 2009*
________
*Nu cred să conteze că cele de mai sus le-am scris în prima parte a nopţii de 1-2 februarie, adică în jurul orei 22, pe 1 februarie, la Chişinău, unde noaptea e percepută mult mai acut – în special, în contextul istoriei noastre, în general şi în caporal. (Ultimile cinci cuvinte, dintre care – o prepoziţie-bis şi o conjuncţie, ar putea fi suprimate...).

joi, 2 aprilie 2009

Chestionar: BASARABIA, ÎNSPRE EUROPENITATE?




Leo BUTNARU

PENTRU CA PRUTUL SĂ NU DEVINĂ APA SÂMBETEI


1.Care sunt atuurile Basarabiei de a ieşi din starea dilematică în care se află?


– La singular sau la plural, atuul-atuurile sunt, înainte de toate, şi nici că poate fi altfel, – Măria Sa Istoria. Sigur, în complexitatea ei, – civilizaţie, economie, politică, geografie, filosofie civilă şi infinit multe altele. Pentru că – haideţi să ne referim implicit-relaţional la una din componentele amintite, din care putem trage cu toată certitudinea concluzia că: în plină Europă, nu poate – nu! – să mai existe un fel de Cuba sau Coreea de Nord, pe cele 33,3 mii de kilometri pătraţi ai Republicii Moldova, sau peste cuprinsul pădurilor mlăştinoase beloruse sau pe întinsurile ucrainene etc. În tainele ei, Istoria lucrează chiar şi în moduri imprevizibile, cum s-a întâmplat cu căderea, aproape generală, a comunismului. Care e profetul ce ar putea să vină acum în faţa Istoriei şi să spună: „Eu am prevăzut căderea URSS în 1991”? Nu există. Iar dacă se şi gândea cineva la prăbuşirea colosului cu picioare de argilă, păi – în prea îndelungă perspectivă, foarte vagă şi incertă. Pentru că chiar şi prin 1989 URSS mai părea de nedborât, de... nedispărut. Astfel că este de neprevăzut ce se poate întâmpla, imprevizibil, între Nistru şi Prut. Imprevizibil, să zic, şi nu cu un alt sinonim: neaşteptat. Pentru că noi aşteptăm să se întâmple adevărata europenizare a Moldovei Interriverane. Istoria „nu se joacă cu ţara în bumbi”, precum spune românul, – pare că tace, dar ştie ce face. Bineînţeles, şi cu ajutorul omului, oamenilor luminaţi la cuget şi dornici cu adevărat de libertate. (Şi) acesta ar fi unul din A-tuuri (A-euri, A-voi-uri, A-noi-uri...).

2. Ce tradiţii/ instituţii/personalităţi cu vocaţie europeană posedă ?

– Nu cred că în cazul Modovei Estice se poate vorbi de oarecare tradiţii, decât cele legate de marile nume de basarabeni care, după Unire, în perioada interbelică, s-au contopit, organic, cu efortul românesc general de europenizare, atât cât a fost el – efortul, şi ea – europenizarea. Pentru că, după „epoca de aur” tăinuit(ă) în subteranele întunecate ale comunismului, cu tot cu om şi cu demnitatea acestuia, s-a dovedit că nici chiar însăşi România nu prea are tradiţii, instituţii (nu zic şi de personalităţi) cu vocaţie-orientare europeană. Nu poseda, ci era posedată. Încă. De himerele comunismului, nostalgii, incertirudini, spaimă, resentimente... Dar, dacă nu există tradiţii, în R.M. deja au apărut unele instituţii libere (de comunism şi jeg ideologic), există persoane şi personalităţi care tind spre Europa sui generis. Chiar dacă aceasta, Europa (sui generis), nu e, pe cât s-ar putea să fie, generoasă – şi curajoasă! – cu basarabenii. Sunt sigur că, dacă ar dori, Uniunea Europeană ar putea dezrobi, peste noapte, populaţia dintre Nistru şi Prut, ar putea-o scoate de sub călcâiul comunist, dacă i-ar deschide cu adevărat hotarele europene. Nu cred că cele 3,5–4 milioane de basarabeni ar perturba starea de bine şi euforie europeană. Conaţionalii noştri sunt muncitori, inteligenţi, – bineînţeles, cu excepţia specimenelor nefaste pe care le are fiece (parte de) naţiune. Ca orice organizaţie internaţională forte, Uniunea Europeană nu este una cu adevărat înţeleaptă, perspicace şi generoasă. Acolo jocurile le face altcineva care, am impresia, nu-i prea are la inimă pe români, pe basarabenii români... Iar politica externă românească este foarte... aproximativă, neconvingătoare, fără principii pe care să le apere şi chiar să le câştige în confruntări. Pentru România. Pentru Republica Moldova. Pentru noi toţi. E mult de cumpănit aici. Şi e dureros, amarnic de cumpănit... Dacă ne mai gândim şi la cacealmaua cu nerecunoaşterea de către România a cetăţeniei celora care s-au născut chiar pe teritoriul ei, până în august 1944 şi i-au fost copii, cetăţeni... Cum aţi califica o atare comportare, decât cea a unui stat... – tată vitreg... a unei patrii – mamă vitregă?...

3. Avem noi, cei din ţara de dincoace, relaţii de colaborare/prietenie cu instituţii de peste Prut şi personalităţi basarabene? Dar dumnealor cu noi?

– Şi da, şi nu. În ce prveşte oameni, grupurile de oameni, trebuie să se înţeleagă odată şi odată, că deja contează (şi rodesc, să zicem) relaţiile personale, de la om la om. Colectivismul, cu flori sau fără, este ineficient. Ne trebuie poduri trainice, funcţionale în ambele sensuri, chiar dacă facem abstracţie de flori. Instituţiile din Republica Moldova aproape că nu pot avea relaţii cu România, cu lumea, primo – pentru că sunt sărace, secundo – pentru că multe din ele rămân la cheremul analfabetismului politic comunist. Iar instituţiile din România, chiar dacă sunt superioare la capitolul mijloace financiare, nu sunt, totuşi, într-atât, ca să poată fi altruiste şi cu surorile lor, instituţiile din stânga Prutului. E drept că ele pot oferi mai multor basarabeni dotaţi un loc de muncă, le oferă condiţii de afirmare etc. Ştiţi prea bine cât de mulţi profesori, medici, ingineri basarabeni sau stabilit în dreapta Prutului şi, majoritatea, sunt foarte bine cotaţi. Numai că aceasta e puţin şi ineficient pentru ce s-ar numi re-sinteza spirituală general-românească. Poate că doar literatură, deocamdată.

4. Ce cărţi ale basarabenilor, nu doar de literatură, au reţinut atenţia în ultimii ani? Ce fapte/evenimente artistice din acel spaţiu ar putea fi creditate drept „valoare europeană”?

– Cărţile semnate de Aureliu Busuioc, Serafim Saka, Vladimir Beşleagă, Nicolae Esinencu, Arcadie Suceveanu, Vasile Gârneţ, Emilian Galaicu-Păun, Vitalie Ciobanu, Nicolae Leahu, Dumitru Crudu, Eugen Lungu, Vasile Romanciuc, Nicolae Popa, Iulian Ciocan, Eugen Cioclea, Irina Nechit, Mircea V. Ciobanu... – amintesc doar o parte din autori, unii dintre care au intrat deja în atenţia criticii literare panromâneşti. Bineînţeles că e greu de „umblat”, de „raportat” la acest criteriu – „valoare europeană”. Dar îndrăznesc să cred că scrisul colegilor amintiţi ar susţine respectivul examen de valorizare.

5. Atitudinea mediilor româneşti şi a românilor în general faţă de soarta celor de peste Prut, cum se poate descrie?
– Parcă tot mai sastisită... Atitudinea... Deoarece şi mediile şi românii au destule probeleme, pentru ca să le mai rămână răbdare, bunăvoinţă, atenţie şi timp „faţă de soarta celor de peste Prut”. Este important ca însăşi basarabenii să înveţe a înota cât mai bine, pentru ca Prutul să nu devină apa sâmbetei. Dar atitudinea înţelegătoare, ataşamentul sufletesc şi istoric bineînţeles că ar conta mult la re-apropierea noastră.

V. R. Nr. 3-4, 2009

Un poem de Vladimir Maiakovski



DAR VOI AŢI PUTEA?

Eu brusc acoperii cotidiana hartă
cu vopseaua plescăită din pahar;
am demonstrat în blidul cu piftie
ale oceanului maxilare de barbar.
Pe solzii peştelui, lucios, de tablă
am citit chemări de buze diafane.
Dar voi
nocturne aţi putea cânta
la flautul
înaltelor burlane?

1913

Traducere de Leo BUTNARU