Doina CERNICA
Una din cele mai frumoase cărţi ale literaturii române de după 2000 şi cu siguranţă cea care mie mi-a plăcut cel mai mult este Copil la ruşi. Basarabia anilor '50 de Leo Butnaru, Editura Ideea Europeană, Bucureşti, 2008. O construcţie complexă, arborescentă, solicită şi pune în valoare toate chemările şi câmpurile de manifestare ale scriitorului, cunoscut poet, dar deopotrivă prozator şi eseist. Ea se sprijină pe copilărie, văzută însă nu ca un anotimp, după care urmează celelalte, ci ca un timp, şi rădăcină şi sevă, care continuă să hrănească şi să pulseze şi în viaţa autorului, trecut de ,,ecuatorul” ei, şi în scrisul său: ,,aveam să scriu un poem despre acea neagră nenorocire ce a secerat atâtea vieţi prin localităţile basarabene, devastate de lăcomia hulpavei puteri sovietice”; ,,Şi acest subiect auzit în copilărie, peste ani replămădit de fantezia mea de matur, îl depănai în nuvela «Orfeu», ce avea să intre în volumul…”
O imagine-cheie a cărţii este cea a venirii pe lume a doi mieluţi într-un început înfrigurat de primăvară, ,,pe pajiştea dintre malul abrupt al lutăriei şi cel potolit al Răutului”, asistaţi de copilandrii de 8-10 ani, care se încumetaseră să scoată oile la păscutul celor dintâi fire de iarbă şi al ,,cotoarelor” rămase ,,după recoltarea legumăriei kolhozului în anul trecut”. Nu mult mai târziu, vremea de-acum frumoasă întregeşte secvenţa din memorie cu ,,optimismul naiv al mieilor ce aveau să fie… jertfiţi pentru Paşti”, dar şi cu trupurile celor doi ,,îngheţaţi la neputincioasele focuri de ciurlan ale păstorilor-gâgâlici” şi cu ,,jalnicele zbierături (…) ale bârsanelor” rămase fără pui şi o finalizează cu ,,babilonia florală”, prin care ,,libelulele fulgerau cu aripile lor scânteioase”. Puritatea, cruzimea, neputinţa, splendoarea se întreţes pe pagina pe care autorul îşi aşterne aducerile aminte împreună cu sentimentele, gândurile pe care i le generează la vârsta scrierii: ,,Placenta străveziu-gălbuie, în care ieşeau scăldaţi-înfăşuraţi mieluţii, aveam să mi-o amintesc, peste ani, în faţa unor pânze ale pictorului Mihail Grecu – ceva ce se intitula “”Geneză, pare-se”. Copilăria copilului ,,la ruşi”, copilăria lui Lică a lui Teodor Butnaru din Negurenii de pe apa Răutului de la Orheiul Vechi al Basarabiei se petrece într-un cadru istoric dat, în suflul unei tragedii care doboară, îndoaie şi nu de puţine ori îndârjeşte şi căleşte. Este o vreme marcată de ,,morăritul necuratului – deportări, război, refugiu peste Prut, iar deportări”, de fantoma războiului, ,,încă prezentă în inima şi mintea oamenilor, unii nici nu mai ştiau pe unde ar fi să fie mormintele celor plecaţi din Negureni în mai 1944”, de aberaţia uciderii în masă a cailor: ,,În sat se mai spunea că sunt duşi, caii, «la găini». Oare păsările de la fermele dinspre Căzăneşti să fi fost hrănite cu leşuri de trăpaşi?...” Şi de atâtea alte nenorociri, culminând cu acţiunea criminală, permanentă a deznaţionalizării programatice. Dar, nu mai puţin, o vreme a rezistenţei la infernul sovietizării, în care şi cele mici au importanţa lor: astfel, lacătul de la casa mare era ,,încă de la români, construcţie complicată”, ,,Curios lucru, dar cele mai multe cântece româneşti le cunoşteau cei «de la ruşi»!”, ,,…din rău spre mai rău, puterea străină strângea şurubul, umilind omul, satul, şi Negurenii îşi aminteau tot mai des cum era la români: Şcoală ca la români? – Bă, ţică, unul cu 2-3 clase la români vă bate pe voi, pe toţi, cu 7 clase la sovietici!” Pentru mulţi cititori din partea vestică a Prutului, Basarabia anilor 50 din “Copil la ruşi” redeschide o rană şi răscoleşte cu iradierea unei suferinţe nici astăzi alinate. Pentru alţii are valoarea unei mărturii, la care actuala situaţie a românilor din partea estică a Prutului îi face de două ori sensibili.
Dar, beletristică de cea mai înaltă calitate, valoarea romanului lui Leo Butnaru transcende şi subtitlul, şi titlu, şi tabloul Basarabiei anilor '50, şi evocarea copilăriei autorului în cadrul ei special. Desigur, nici unul şi nici cealaltă nu pot fi, nu au de ce să fie separate, ca tonalitatea cerului în ansamblul unui peisaj, ne gândim doar la ceea ce dăruieşte cititorului de după noi. Cartea egalează performanţa Amintirilor din copilărie ale lui Ion Creanga de a fi, să spunem dincolo de durerea luării la oaste a lui bădiţa Vasile, de tristeţea desfiinţării şcolii din Humuleşti etc., un basm al copilăriei trăite într-un cadru, familial şi geografic, perfect. Ca în orice basm, răul există, dar el nu are niciodată cuvântul hotărâtor, ultimul cuvânt. Contează bucuria jucăriilor – caleidoscopul, căluţii de mucava, ,,turuiecile (fluierele) de argilă, în formă de cocoşel, peşte, căluţ, albe, cu diverse ozoare colorate”, animalele de neuitat – mioara Ciula, calul Maistru, dulăul Ursică, inegalabilul Cotoman, ,,câinele din curtea noastră”, năzbâtiile vârstei – ridicarea laiţei la priveghi, aruncarea căciulilor în pâlniile instrumentelor muzicale, presărarea de piper roşu praf ,,pe bătătura horei”, poveştile – ,,…eu stăteam numai ochi şi urechi, cu gura căscată în faţa lui [a grădinarului, moş Chiprian Ciumeică, n.n.], ascultându-i vorbele de aur”, contează scrânciobul de Paşti, tranzacţiile infantile ,,cu copeici, dulciuri”, primejdiile – căderea pe geam, cartuşul explodat, spaimele vârstei – generate de nume ca Bugăneasa, Bordea, Zorilă, Caua, întâlnirea cu Abecedarul, hoinăritul fără saţ (,,în firea mea şi a tovarăşilor mei de prime aventuri convieţuiau, în bună înţelegere, geograful şi călătorul, proprietarul de drumuri, cum ziceam, căruia curiozitatea şi neastâmpărul îi erau propulsie şi bucurie”) – toate, trăite şi mai ales retrăite la o dimensiune mitică. O copilărie fabuloasă, tutelată de chipul Părinţilor ca de două stele nepieritoare, cu un tărâm, desfăşurat între Negureni şi apa Răutului (cu misterioasa sa Lutărie), pe măsura ei: ,,Privit dinspre Răut, din defileul pe care, în timpuri imemoriale îl săpase – lat, generos, acuprinzător – această apă, falnică în depărtările mileniilor – satul «meu» Negurenii are, parcă, o centură galbenă cu nuanţe pal oxidate duse spre brun. Aceasta – în partea-i de sud-est. Pe alocuri, «brâul», «chimirul» atinge impresionanta (ameţitoarea!) înălţime de 8-10 metri. În realitate, e vorba de o continuă lutărie de câteva sute de metri, de un mal brusc-abrupt de argilă, pe care îl priveam, îl admiram, îl veneram, îl escaladam – pe unde se mai putea, totuşi, ca pe o adevărată legendă!”
În structura arborescentă a cărţii, poezia pluteşte permanent în aer: ,,Liliacul înflorea precoce şi părea o pală de nor vineţiu ce obosise a tot cutreiera cerul încă destul de răcoros, coborând precaut să se încălzească în enormele, primitoarele cuibare ale curţilor ţărăneşti, la rândul lor încălzite de răsuflarea vitelor nărtoase. Serile – joc de umbre sprintene tot mai dese. Vălurează jerbele nopţii în lăsare atotcuprinzătoare, lângă ghizdurile fântânilor – pâlcuri, pâlcuri de romaniţe – umbre daurite ca o spuză lactee”. Dar suverane sunt bucuria şi melancolia, topite într-un aliaj cu multe carate: ,,…orice poate fi fragmentat de destin, însă nu şi copilăria, această permanenţă de rouă-lacrimă-bucurie-venin şi care acum, iată, dumnezeieşte, prin lumina istovită a chindiei păşeşte pe învălurarea colbului Negurenilor mei de baştină ca pe secatele ape. Păşeşte… Prin zile, luni, anotimpuri, ani…”
Între cele 60 de cărţi, versuri, proză, eseuri, publicistică, antologii, ediţii, traduceri ale lui Leo Butnaru, “Copil la ruşi. Basarabia anilor '50” este chiar Cartea, pe care puţini scriitori ajung să o scrie.
