BLOG-UL: EXPERIENŢĂ ŞI POSIBILITĂŢI
Leo BUTNARU
– De ce v-aţi făcut blog: de amorul artei (culturii), de nevoie, de plăcere – sau pur şi simplu din nevoi de marketing cultural? La ce (vă) foloseşte blogul?
– Blogul mi s-a părut a fi locul, mai bine zis spaţiul în care ai putea încercă sa te esenţializezi, să te „focalizezi” pe tine însuţi ca persoană a scrisului, „readunându-te” din mai multe reviste la care scrii, de pe la editurile unde publici cărţile tale sau pe cele traduse. Apoi, e spaţiul în care te poţi reîntâlni cu unii dintre colegi, cu interlocutorii (cititorii) mai vechi şi, eventual, cu cei de dată recentă.
Cine ştie, poate că blogul ar însemna şi un fel de „S.O.S” al literaturii, în general; semnal deocamdată surdinizat. Sau, poate, e şi o fugă de sau cădere în rutină... Nu este exclusă nici una dintre aceste şi alte variante. Mai e de văzut, pentru că bloggingul e abia la începuturile sale şi ca experienţă, şi ca dezvăluire de posibilităţi. Însă, drept concluzie de etapă, cred că de aici încolo nu se mai poate vorbi de e bine sau de e rău că literatura apare pe internet – deja acesta e un fapt... real într-un spaţiu... virtual! Pe mult timp înainte. Posibil, pentru „totdeauna” (ghilimelele „fac aluzie” la iminentul, sortitul provozorat al civilizaţiei/ civilizaţiilor terestre). Prin urmare, trebuie să nu vorbim, ci să acţionăm în consecinţă: de la un punct încolo, prezenţa scriitorului pe internet va fi... obligatorie (precum, cândva, serviciul militar, inclusiv în cazul hoplitului Socrate...).
De aici încolo un singur lucru rămâne a fi clar: precum spaţiul şi timpul, informaţia e o categorie general-universală. Iar literatura, grosso modo vorbind, ţine de informaţie, este informaţie ce ajunge la noi inclusiv ca inducţie (şi intuiţie, şi... seducţie) estetică şi senzitivă. Iar cronospaţialitatea „bântuită” de entropie, adică şi de literatură, este apanajul sui generis al internetului ca stare de universalitate a omului. (Într-o anumită măsură, şi a... scriitorului.) Pentru că deja internetul „a umblat” şi „mai umblă” serios la filosofia noastră existenţială (şi de... creaţie). Astfel că cele ce apar astăzi formulate în chestionare şi răspunsuri despre relaţia om-internet, inclusiv scriitor-internet, peste un timp ar putea deveni capitole de riguroasă ţinută academică în celebre tratate filosofice.
– Blogul e utilizat în multiple scopuri, însă, la origini, e un soi de jurnal online. Cum se face totuşi că nu (prea) există jurnale ale scriitorilor pe internet?
– Cred că, în majoritatea lor, scriitorii percep jurnalul în forma clasică a acestuia, adică nu ca ego-text deschis vraişte oricui, ci ca jurnal intim, convenţionala parafă „intim” fiind oarecum afină scripsirii (ca să apelăm la un arhaism, pentru că problema e veche – nu?) documentelor secrete – de stat sau doar instituţionale. Secretul poate fi dezamorsat peste o anumită perioadă – peste zece-douăzeci de ani, când autorul începe a publica din respectivul ego-text, sau – după plecarea la cele veşnice a scriptorului sau... „niciodată”, precum se mai întâmplă uneori să se spună; un „niciodată” care, de regulă, nu se respectă... niciodată! – până la urmă, peste o sută de ani, în alte secole, jurnalul sigilat cu străşnicie de aproape blestem ajungând a fi cunoscut publicului cititor. Adică, vorba aia americană cu: Never say never again...
Iar ceea ce s-ar numi „jurnal pe internet” este deja, da capo, ceva public, predestinat cititorului... imediat-curent şi ţine mai curând de diaristică sau chiar de elementară ego-ziaristică. Adică, este un dialog (cu „accesanţii”) sau un monolog şi nicidecum un jurnal în sensul clasic al noţiunii. Iar un scriitor serios nu are nici chef, nici motive să se expună cât mai des în public. Oricum, într-o măsură mai mare sau mai mică, arta şi existenţa creatorului presupun discreţie, intimitate, chiar fugă de cotidian.
Cu toate că, abordând doar aspectul de (posibil) jurnal al blogului, minimalizăm drastic posibilităţile unei astfel de forme de manifestare scriitoricească, precum şi unghiul de apreciere a ei: odată ce chestionarul se interesează de literaţii posesori de blog, am fi îndreptăţiţi a ne întreba, să zicem, conform căror criterii s-ar putea vorbi despre conţinutul blogului (şi) ca despre o operă literară.
Şi încă ceva: chiar dacă a şi încolţit ideea de a constata că, se pare, deja se încheie Epoca Gutenberg şi începe Epoca Internet, noi mai amânăm acest gând, încurajaţi încă de anticul adagiu Habent sua fata libelli... Ceea ce nu exclude că peste sute de ani poate apărea şi parafraza Habet suus fata internetus... Dar situaţia optimală ar fi cea de colaborare eficentă dintre domnul Gutenberg şi măria sa Internetul, stimulându-se nepărtinitor coexistenţa formei tipografice şi celei electronice ale cărţii.
– Pot constitui blogurile culturale o alternativă la revistele literare?
– Nu, şi nici nu e nevoie de aşa ceva. (Altceva e că deja există reviste literare-net.) Implicit, blogurile ar putea constitui (şi) o punte de legătură între un autor anume – revistele literare – şi eventualii cititori ai blogului. Sau, poate, blogul poate deveni (şi) un fel de... dispecerat cultural; unul al circulaţiei ideilor în cadrul programului (imininet!) de popularizare/ răspândire a literaturii. Dar, înainte de toate, blogul face parte din entropia ta personală, ca efemer element din entropia generală a literaturii.
Iar sub aspect logic problema poate fi pusă şi astfel: odată ce virtualii cititori utilizează înaltele tehnologii informaţionale, de ce nu ar avea dreptul scriitorul să spere că şi-ar întâlni virtualii cititori anume în atare virtuale sfere? (Ca să las şi o vagă vibraţie de rime: spere-sfere...)
– Cât de importantă e pentru Dvs. interactivitatea pe care o oferă blogul? Satisfacţii/ nemulţumiri?
– Este necesar să conştientizezi că, prin blogul tău, ai riscat să te arunci în neantul cibernautic, în care se întâmplă atâtea şi atâtea lucruri – o infinitudine! –, unde bântuie năprasnice uragane şi se dezlănţuie devastatoarea tsunami informaţionale, unde, probabil, te afli şi tu – doar te afli, dar fără a fi foarte vizibil şi învrednicit de excepţională atenţie! – printre milioanele de – ce o fi fiind ei? – „marinari”, navigatori, internauţi, cum se mai zice, sau chiar naufragiaţi, fără să-şi dea seama, deocamdată, de această fatalitate? – eşti în devălmăşie... – ba nu, eşti într-un amestec de important şi insignifiant, de comori şi de – pardon! – gunoaie, de, parcă, ceva însemnătate şi, totuşi, în mare – de zădărnicie. Astfel că doar în... adiaforia celui mai categoric relativism al respectivelor noţiuni – importanţă, satisfacţie, nemulţumire – se poate pune în ecuaţie şi o astfel de ispitire. Pentru că, se ştie, blogurile cele mai „populare” sunt, de regulă, şi cele mai frivole.
– Sunteţi mulţumit de oferta culturală a blogosferei româneşti? Dacă nu, ce credeţi că (îi) lipseşte?
– Mă interesează doar unele personalităţi care au (şi) bloguri şi nicidecum oferta, fie ea şi culturală, la hurtă. Mă interesează cei care au avut un nume până a fi avut un blog şi nu cei care cred că şi-ar putea face un nume cu ajutorul unui blog. Iar dacă reuşeşti a naviga-cerceta în spaţiile mai multor limbi, literaturi şi culturi, îţi dai seama că poţi fi nemulţumit doar de limita posibilităţilor tale (energie, timp) de a beneficia de un „echilibru” între cerere şi ofertă.
