vineri, 4 noiembrie 2011

CÂND FLORA DEVINE... FAUNĂ SAU... MUZICĂ


Flora devine... Faună


În mai multe spaţii ale sale, Erevanul, capitala Armeniei, este un oraş ctitorit cu pricepere, ingeniozitate, gust şi chiar cu multă fantezie-poezie, precum o mărturisesc şi imaginile de aici, în care Flora a devenit… Faună sau… Muzică! „Oiţele” sunt din faţa Bibliotecii Municipale Pentru Copii, iar Pianul Verde e undeva în preajma Teatrului Naţional.

Aceleaşi-bis

Pianul-bis
Foto l.b.

O nuveletă din revista


 

Leo BUTNARU 

DPPW, ADICĂ – DOMNUL           POST-PYGMALION-WEB

Îmi place la nebunie – lucidă, bineînţeles, – expresia ca din senin. Înseamnă că, nici când gândeşti, apare totuşi ceva, ţi se relevă sensuri, imagini, scene, combinaţii, ecuaţii... (de altfel, toate astea de asemenea sensuri însemnând), surprinzându-te, uimindu-te (de dorit, în sens pozitiv...). E în acest ca din senin şi taină la nivel superior, adică – mister, secretum secretorum, şi sugestie că ar putea aşa, ca din senin, să ţi se declanşeze inspiraţia, pofta de creaţie, cum se mai spune. Iar pofta de creaţie înseamnă poftă de viaţă în maximă intensitate.
Astfel că el, protagonistul ce va coborî pe treptele prezentelor rânduri de cosmogramă spre data când s-a întâmplat ce am a vă povesti, va constata ca aceasta e chiar data la care el, personajul dat, se trezi, a apărut, a fost dat pe lumea noastră sau pe cea paralelă anume că – din senin, nu alta! Iar odată cu apariţia a ceva viu, sigur că respectivei apariţii i se iscă şi unele doleanţe. Deci şi nou-apărutul, nou-datul ca din senin şi-a zis să-şi dorească ceva anume, mai special, mai nebanal, mai nobil... Şi nu găsi nimic mai potrivit cu tendinţa, râvna, aspiraţia sa decât dorinţa să fie recunoscut ca scriitor. Iar dacă eşti scriitor, înseamnă că trebuie să şi scrii. Însă nou-apărutul ca din senin nu ştia (aici trecem parcă la o retro-proiecţie, la o rocadă temporală obişnuită în beletristică şi istorie) ce anume să-şi dorească să scrie. Oricum, ca-din-senin-ul, să-i spunem aşa, considera că deja este foarte important că el doreşte să dorească ceva anume. Să scrie. Dar de jur-împrejur, precum şi în întreaga sa fire, pe alocuri – conştiinţă, el nu găsi nimic demn de atenţie ca să fie scris, descris, abordat ca temă, subiect, declic declanşator de creaţie. Sau, poate, de jur-împrejur, precum şi în firea sa, pe alocuri – conştiinţă, nu găsise nimic demn de atenţia propriei dorinţe pentru a fi scris. „Mda!” spuse Ca-din-senin (de aici încolo acesta să-i fie numele sau, mai bine zis, pseudonimul) a ceva încurcătură şi, precum se obişnuieşte în atare situaţii, a vrut, instinctiv, să se scarpine cu indexul (degetul, bineînţeles) la ceafă. De vrut a vrut el, Ca-din-senin, numai că nu a reuşit să se scarpine nici la ceafă, nici la frunte din simplul şi straniul motiv că în toată alcătuirea sa nu şi-a descoperit degetul arătător, nici la mâna dreaptă, nici la cea stângă, deoarece şi astea, mâinile, îi lipseau cu desăvârşire. „Straniu...” se gândi Cadinsenin (haideţi să-i unim elementele componente ale pseudonumelui). „Şi nu doar atât, ci de-a dreptul obijduitor...” „Pe de altă parte, curios lucru: şi cam de când sunt eu în atare stare, fără braţe, fără index la o mână şi la cealaltă?” Se mai gândi că, poate, ar avea index la – pardon... – picioare, privi în jos, dar constată cu aceeaşi stupoare înfiorată că nu are nici membrele inferioare cu tot cu posibilul index ce se dovedi, totuşi, imposibil... Şi iar repetă nedumerirea-i întrebătoare:
– Şi cam de când sunt eu în atare stare, fără braţe, fără index la o mână şi la cealaltă, ba chiar fără mâini şi fără picioare?!...
– Cam de un minut şi jumătate, răspunse, ca din senin, cineva.
– Şi de ce, mă rog, nu am eu braţele şi cele două indexuri? Pentru că sunt scriitor şi trebuie să scriu!... Dar, de altfel, cine, mă rog, eşti tu? întrebă, surprins cu oarece întârziere, Cadinsenin spiritul ce se anunţă ca din senin şi intrase în vorbă cu el.
– Nu ai nici unele, nici celelalte, pentru că eşti un scriitor virtual, ca şi cum poţi fi, poţi să nu fii, rezultatul fiind acelaşi. Iar eu sunt trei-dublu-W, adică WWW, prescurtat numit Web, iar desfăşurat – World Wide Web. Îmi poţi spune şi Internet, astfel că alege ce-ţi place. Eu unul aş prefera să aud de Web. Nu ştiu dacă eşti la curent, însă eu am de-a face cu hipertextul, cu părere de rău – nu şi cu hiperscriitorul, deoarece aşa ceva nu există. Sau, cel puţin, nu există până în acest moment, în care te-am creat ca să-mi fii model pentru experimentul de care mă ocup.
– Mda... cobai, cum ar veni?
– Dacă nu te lezează prea mult comparaţie, se poate înţelege şi aşa. În mod provizoriu şi virtual. Zic provizoriu, gândindu-mă că, până la urmă, voi găsi noţiunea adecvată ce ţi-ar fi de cognomen. Astfel că, de aici încolo, conform experimentului în curs, dumneata trebuie să începi a scrie. Ceva. Orice. Dar care să fie demn de numele de scriitor. Cât mai serios, acesta, numele.
– Ei, ei, nu mă lua atât de-n scurt! protestă Cadinsenin care, acum câteva clipite, îşi mai dorea nespus să se spună că el este scriitor. Dacă sunt virtual, înseamnă că am virtuţi şi nu sunt un... Ce aş putea să nu fiu?... Să scriu orice, oricum...
– Mda, rosti Web.
– Zău aşa, confirmă Cadinsenin.
– Chiar crezi că nu poţi să scrii, cum s-ar spune, pur şi simplu? Pentru că eşti virtual şi nu cred să întâmpini dificultăţi sau să ai remuşcări premature de conştiinţă.
– Ei, las-o baltă! De unde pot şti eu că nu e dificil, dacă, până acum, nu am încercat  nicicând să fac aşa ceva, să scriu?
 – Păi, iată ocazia, încearcă.
 – Nuci nu mă gândesc! Nu şi nu!
 – Mda, spuse din nou Web. Trebuie să mai chibzuiesc.
– Anume că, chibzuieşte, gândeşte, pentru ca şi eu să pot să doresc, să ştiu ce să scriu, cum să scriu, să... – nu-şi ascundea Cadinsenin bucuria că, iată, cineva poate gândi în locul lui.
– Fie... Dar aşteaptă puţin, curând revin, spuse Web.
– Fie să fie! prinse a o da în butade Cadinsenin. Dar, vezi, nu amâna prea mult. În caz contrar, aş putea să renunţ de a mai dori să doresc să ctitoresc, astfel că, domnule Reţea (aşa mi se pare că v-aţi recomandat)...
– Web, spuse Web.
– Ah, da, pardon, v-am spus pe româneşte, Reţea!... Astfel că, domnule Web, aţi putea să nu vă alegeţi nici cu un rând scris din partea mea. Îmi va trece dorul de literatură...
Domnul Web a anulat comanda cu scriitorul virtual, astfel că bietul Cadinsenin se întoarse la origine – în senin, adică în neant, după care WWW (ca să-i folosim varianta prescurtată a cognomenului) trecu la punctul următor al entimemei experimentului său – să modeleze, ca din senin, un critic literar virtual care să critice potenţele virtuale ale colegului Cadinsenin care, de fapt, nu scrisese nimic.
– Este important ca şi acesta să nu dorească să dorească, îşi spuse, aiurea, în cyberspaţiu, domnul Post-Pygmalion Web, prescurtat – PPW.

Nr. 9-10, 2011

miercuri, 2 noiembrie 2011

Marinari pe "Arca literară 2011. După 10 ani", Armenia


Fotografie de grup (e drept, incomplet), la biserica Sf. Repsine

Christiane Lange şi Herbert Maurer (Germania)

Geert van Istendael (Belgia) şi Serge Venturini (Franţa)

David Matevosian (adjunctul lui... Noe!) şi Leo Butnaru; în fundal - Araratul

În prim-plan, Jacek Pacocha (Polonia)

 Arlette van Laar (Olanda/ Belgia)

Claudio Pozzani (Italia)

 David Muradian (Armenia) cu un tichet ce i-a rămas încă de la "Expresul literar, 2000"

Filip Van Zandycke (Belgia) cel cu ocheanul camerei foto

Peeter Sauter (Estonia) privind din cabina funicularului spre manăstirea Tatev

Serge van Duijnhoven (Olanda) la galeria "Academia", Erevan

Swantje Lichtenstein (Germania)

Vahur Afanasjev, Mare Saboloty (Estonia) şi şarpele

L.B., cel care a captat chipurile marinarilor-colegilor de pe Arcă; galeria "Academia", Erevan

luni, 31 octombrie 2011

NATURĂ ŞI PICTURĂ


 
Apus în munţii Armeniei

Nu pun alături, aici, două imagini (prima – fotografică, pe care am captat-o acum o săptămână în munţii Armeniei, a doua – picturală, de patrimoniu) pentru a redeschide discuţia despre realism şi transfigurare artistică, imitaţie şi creaţie, vedere şi viziune, sau mai ştiu eu ce altceva… Nici pentru a demonstra superioritatea naturii faţă de artă sau viceversa. Aceste două imagini alpine le alătur pentru a pune în lumină – luminile frumuseţii naturale a munţilor Armeniei, dar şi geniul pictorului Martiros Saryan, care a ştiut să înfăţişeze lumii chipul patriei sale într-o sinteză de claritate, vrajă şi afectivitate pe înţelesul mai multora, doar. Pentru că ceea ce e pe înţelesul tuturor, de multe ori, pur şi simplu nu este artă.

                                                                          Martiros Saryan: Alpină

duminică, 30 octombrie 2011

Maica Domnului ca o ţărancă


Uimitor de mult şi înduioşător până la indicibilă smerenie seamănă Maica Domnului din bisericile armene cu o simplisimă - şi altisimă! - ţărancă. Munteancă. În Faţa Ei, mă gândeam la mama mea Anastasia, născută Munteanu, fiica Magdalenei şi a lui Chirilă din in Negurenii noştri de pe malul Răutului, între Soroca şi Orhei. 


                            Maica Domnului de la mănăstirea Noravank.


                      Biserica mănăstirii Noravank (sec. XIII, 122 km. de la Erevan).


Maica Domnului din mănăstirea Ecimiadzin (= Pogorât din Unul Născut), centrul religios al tuturor armenilor. 


Mănăstirea Ecimiadzin, reşedinţa  Catolicosului Tuturor Armenilor (303-484; din nou – din 1441).

sâmbătă, 29 octombrie 2011

ARARATUL şi ARCA POEŢILOR...



Aceste fotografii ale tandemului Araratul Mare/ Araratul Mic le-am făcut de la o distanţă de circa 50 de kilometri de muntele biblic (ce se vede ca în... palmă!) unde a acostat, la Potop,  Arca lui Noe şi de unde, după retragerea apelor, urmându-l pe cel de-al zecelea Patriarh de după Adam, aveau să coboare în lunci toate perechile de vietăţi, spre a se înmulţi şi a repopula din abundenţă Pământul.  Araratul e pe teritoriul Turciei, însă – dramatic! – a rămas în sufletul, în istoria şi în  speranţele armenilor, care îi spun Muntele-Mamă. Voi reveni la el, când va fi să relatez episoade din călătoria care mi s-a întâmplat în Armenia în perioada 19-28 octombrie, legată de proiectul internaţional „Literary Ark 2011: Ten Yars After”, la care au participat scriitori din Belgia, Estonia, Franţa, Germania, Irlanda, Italia, Olanda, Polonia, România şi, bineînţeles, Armenia. Acum – doar imaginile cu magnetismul lor irezistibil.


P.S. Acum mai mulţi ani, publicam următoarea terţină: 

Noe i-a uitat. 
Nu i-a îmbarcat. 
Cine salvă poeţii?

Recunosc, pe atunci nici că visam la  o posibilă Arcă literară

l. b.

luni, 17 octombrie 2011

Două evenimente


REVISTA "BUCOVINA LITERARĂ" - 70 DE ANI DE LA FONDARE 

Bucovina literară este revista de literatură, de cultură, dar şi de istorie, dar şi de geografie a neamului. Este revista unui destin dramatic, revista izgonită de la vatra originii sale, Cernăuţi, şi căreia cu adevărat i se potriveşte simbolul Păsării Phoenix renăscute din propriul scrum întru dăinuire, întru continuitate, întru faptele împlinirii, în pofida nedreptăţilor şi agresiunilor curbeţilor. La mulţi ani, Bucovină literară cernăuţeană, suceveană, românească!

Leo Butnaru


Constantin Arcu, redactorul-şef, şi  Carmen Veronica Steiciuc, una din cariatidele redacţiei.


Prozatorii Radu Aldulescu şi Radu Mareş - pe urmele dintâielor... urme ale "Bucovinei literare" la Cernăuţi.

FESTIVALUL  NAŢIONAL DE POEZIE "NICOLAE LABIŞ"


Casa memorială "Nicolae Labiş" din comuna Mălini, judeţul Suceava.


Doamnele Margareta Labiş, sora poetului, şi Doina Cernica, prozatoare, eseistă.


Liviu Antonesei (privind-retro), Ion Mureşan, Liviu Ioan Stoiciu şi Leo Butnaru.