Alte file din Jurnal de Armenia

VINE, VINE PRIMĂVARA ÎN PLINĂ TOAMNĂ

Ecimiadzin, 20.X.2011

Iar la în faţa catedralei de la Ecimiandzin sunt pietrele de mormânt ale primaţilor care au stat în fruntea bisericii armeneşti. Am stat în mai îndelungă reculegere în preajma celei a Catolicosului Vasken I, înainte-stătătorul Bisericii Armeane în anii 1955 – 1994. Era născut în Bucureşti şi vorbea mlădios-miezos limba română. O ştiu din următoarea împrejurare: în 1988, când se produsese devastatorul cutremur din Armenia (peste 25 de mii de morţi), la faţa locului au venit şi salvatori dintre Prut şi Nistru, cu ei – şi o echipă de la studioul Moldova-film. Anume graţie acestui fapt Sanctitatea Sa Patriarhul Suprem şi Catolicosul Vasken I a acceptat să-i primească (vă imaginaţi, în acele zile de dezastru era foarte ocupat), acordându-le un interviu – în limba română, fireşte. Acel film l-a montat Zinovia, soţia mea, şi eu am rugat-o să-mi dea banda sonoră cu cuvântul Sanctităţii Sale, pe care, transcriindu-l, l-am publicat pe prima pagină a hebdomadarului Literatura şi arta. Astăzi, soţia e şef filmotecă şi restaurare a studioului Moldova-film şi ambii regretam că nu mai aveam timp (am plecat… fulgerător, într-o zi jumătate, spre Erevan!) pentru ca ea să-mi aducă o copie a acelui film cu interviul Sanctităţii Sale Vasken, pentru a le-o oferi colegilor armeni şi – de ce nu? – de a o proiecta în la întrunirile efectivului nostru de pe Arca literară.

Dar, acolo, la mormântul Sanctităţii Sale, mi s-a întâmplat un lucru extraordinar: două domnişoare din grupul nostru mă salutară în… româneşte! Cine sunt? Studente la Universitatea de Stat. Vorbesc engleza, italiana şi, de la o vreme, cu doamna profesoară Maria Ipatov din Bucureşti, fac cursuri de limba română. Şi ce credeţi că pun la cale domnişoarele? (Lilit Petrosian şi Marina Balaian, reţin eu în blocnotes.) Prind a cânta ceea ce ştiu: Vine, vine primăvara. Şi, bineînţeles, împreună cu ele, cânt şi eu, amintindu-mi de copilărie. Şi chiar despre cum am scris la romanul memorialistic Copil la ruşi. Cântăm, încheiem cu bine, cursiv, fără sincope melodia, după care domnişoarele Lilit scrie versuri), în duet parcă, încep a recita  Revedere de Eminescu, şi eu rostesc versurile împreună cu ele:  Numai omu-i schimbător, / Pe pământ rătăcitor, / Iar noi locului ne ţinem, / Cum am fost aşa rămânem…

 Cu fiicele Araratului, Lilit şi Marina, vorbitoare (şi cântătoare!) de limbă română

 Ce emoţionant e să cânţi Vine, vine primăvara în plină toamnă armenească, împreună cu două fiice ale Araratului care – uimitor! –au o rostire românească impecabilă! Sigur că, în copilăria sa românească, a cântat Vine, vine primăvara şi piciul Vasken care, peste ani, avea să ajungă Catolicos si Patriarh Suprem al Tuturor Armenilor, la mormântul căruia, iată, parcă am fi venit noi cu un colind laic, cu Vine, vine primăvara, în plină toamnă frumoasă sufletului nostru doritor de viaţă.  

 Mormântul Catolicosului şi Patriarhului tuturor armenilor, "bucureşteanului" Vasken I

FUGITIV, DESPRE... SINUCIDERE

20 octombrie 2011. Jurnal

De fapt, jucăuş(-auto-)miştocăreşte (poate şi din motivul că veneam cu toţii de la prelegerea colegei marinărese de pe Literary Ark 2011 Arette Van Laar din Olanda, intitulată „Homo ludens”), intrasem în Muzeul Paradjanov cu un gând de asemenea cam… sinistru: de la uşa acestuia până la parapetul nu prea înalt ce delimitează viaţa de moarte, adică spaţiul vital, bine mersi, de un abis abominabil, de o adevărată prăpastie terifiantă nu ar fi decât vreo şase paşi, ca spaţiul din careul unui portar la fotbal, să zicem. Şi cum omul e cu mai multe… inconsecvenţe chiar şi în propria sa intimitate, cum şi acolo e destul de schimbăcios, îi dezvălui spurcatul gând francezului corsican Serge Venturini, zicând că, la o adică, de ce s-ar duce unii poeţi mari tocmai la Paris, unde să se arunce de pe podul Mirabeau, când, iată, la Erevan sunt locuri – le-am văzut şi ieri, când făceam turul nocturn al urbei, – şi mai indicate sinuciderilor răsunătoare… Puşchea pe limbă! Pentru că, anul trecut, în aprilie, mă gândeam cu toată seriozitatea şi întristarea la Paul Celan şi Gherasim Luca, stând pe podului Mirabeau, de pe care s-au aruncat în Sena ei şi alţi mai poeţi… 

  Esenin după ce a fost scos din ştreang

Ad hoc, mă mai gândesc la Esenin şi Maiakovski: chiar s-au sinucis ori, precum se bănuieşte, ar fi fost… sinucişi?

Astfel că renunţ de a întreba de amfitrionii noştri şi despre posibile cazuri asemănătoare înghiţite de abisurile montane pe marginile cărora se înalţă Erevanul…

 Vladimir Maiakovski după ce şi-a tras glontele în inimă

O IMAGINE DOAR... SINISTRĂ?

Comentând, şocat, exclamativ o imagine pe care am postat-o pe facebook („Haoleo, cam sinistru acest cântar…”), colegul Vasile Gârneţ mi-a declanşat o revelaţie; adică, mi-a dat, cred, o dezlegare a ideaţiei tainice a compoziţiei – da, terifiante, – în cauză despre sensurile căreia, evidente sau discrete până la abis subliminal, nu aveam o ştire cât de cât explicite nici atunci, în seara zilei de 20 octombrie, când bliţam/ blitzam (un… barbarism, ar zice lingviştii puritani?) cu obiectivul Canon-ului spre cei doi prunci canon-iţi, nici după ce am descărcat. Avem doar o vagă presupunere de ceva mai mult decât ce se vede, astfel că, pe facebook, am scris doar o legendă „în childuri”: „Doi gemeni, un cântar (şi nu numai, se pare) în Muzeul Paradjanov din Erevan”. [Serghei Paradjanov fiind un regizor de film excepţional care, de altfel, a debutat cu două pelicule inspirate din teme moldo-române: „Basm moldav” (1951) şi „Andrieş” (1954)].

Ei bine, anume reacţia prietenului Vasile Gârneţ m-a dumirit mai mult asupra răului din imagine cu două căpşoare de gemeni puse pe talerele unui cântar ordinar de piaţă.  Asta e, asta a fost: parcă lumea nu a început cu doi gemeni pe... cântar? Cain şi Abel...  Dar Castot şi Polux, simbolizând dragostea frăţească, însă ucişi de verii lor (să nu le mai dăm numele)?... Apoi Romul şi Remus, gemeni, fii ai zeului războiului, Marte?... Cică unul l-ar fi ucis pe celălalt...

Au mai existat perechi de gemeni desperecheate de ucidere de frate sau alte drame, cum ar fi cea a fiilor lui Zeus, Amfion şi Zetos, de asemenea zei sau eroi gemeni. Heracle avea şi el un frate geaman, Ificles ; între ei era o diferenţă de o noapte, iar Alcmena îi concepuse, respectiv, cu Zeus si Amfitrion. Fraţi gemeni sunt Autolicos (bunicul lui Ulise) şi Filamon; nefericita profetesă Casandra şi Helenos; Clitemnestra şi Elena; Molionizii, Euritos…

Sigur, mai e ceva, ziceam, în atât de nesigura şi sinistra compoziţia cu cântarul şi gemenii, ceva  de dincolo de aparenţe, din subconştient şi din predestinaţie umană... Şi ar fi pe aici prin preajmă, după vreun gărduleţ de cuvinte, şi domnul Freud sau discipolii săi, însă noi nu vom sări pârleazul, pentru a ne întinde prea mult la vorbă în faţa unei legende, dar şi realităţii, de cândva, dar şi prezente, care ar putea fi rezumată la o parafrază de dicton: în loc de  sau dimpreună cu – Memento mori să reţinem şi – Memento geminos…

AVANGARDA RUSĂ - JERTFA GULAGULUI ÎN

Odată cu generalizarea pandemiei represive comuniste, spre mijlocul-sfârşitul deceniului trei al secolului trecut scriitorii modernismului rus, şi nu numai, chiar unii dintre cei care înclinaseră spre stânga, începuseră a se împuţina, unii sinucigându-se (ori fiind... sinucişi; oricum, atare supoziţii persistă în ce priveşte tragicul sfârşit al lui Esenin sau Maiakovski).  Alţii emigrează  – David Burliuk, Roman Jakobson. Iar mulţi au fost lichidaţi de NKVD (Comisariatul Afacerilor Interne) sau au murit în GULAG – iată martirologiul nici pe departe complet al scriitorilor  avangardismului rus, căzuţi jertfă regimului de stânga, bolşevic: Boris Nikoliski (1919), Nikolai Gumiliov (1921), Nikolai Burliuk (1921), Iuri Deghen (1923), Vladimir Şileiko (1930), Aleksandr Iaroslavski (1930), Vasili Kneazev (1937), Konstantin Bolşakov (1938), Nikolai Oleinikov (1937), Volf Erlih (1937), Igor Terentiev (1937), Venedikt Mart (1896–1937),  Ivan Afanasiev-Soloviov (1938?), Osip Mandelştam (1938), Aleksandr Arhanghelski (1938), Adrian Piotrovski    (1938), Dmitri Kriucikov (1938), Nikandr Tiuvelev  (1938?), Serghei Tretiakov (1939), Benedikt Livşiţ (1939), Vladimir Riciotti-Turutovici (1939), Gheorghi Ciulkov (1939), Artiom Vesiolâi (1939), Konstantin Olimpov (1940), Serghei Budanţev (1940), Aleksandr Vvedenski (1941), Serghei Nelhiden (1942), Nina Habias-Komarova (1943?), Ivan Gruzinov (1942), Aleksandr Tufanov (1942, lăsat să moartă de inaniţie pe pragul unei cantine raionale), Grigori Şmerelson (1943?)… – ca să amintim doar o parte din cele peste 50 de nume ale autorilor incluşi în prezenta antologie-martirologiu (…) Deloc ocazional-sentimentală, ci dramatic-semnificantă găsesc posibilitatea de a invoca, în româneşte,  numele acestor poeţi ruşi, pentru că scriitorii au nevoie de solidaritate chiar şi atunci când, fiziceşte, ei nu mai sunt în viaţă; au nevoie de perpetua solidaritate întru spirit, în lupta cu răul, o monstruoasă faţetă a căruia a învederat-o bolşevismul, „stânga” comunistă.                    

      (l.b.)      

 

         

     Nikolai GUMILIOV    (1886 – 1921)

 

RUGĂ

Soare furios, soare ameninţând

A Domnului, prin spaţiu plutind,

Faţă înnebunită,

Soare, arde prezentul

În numele viitorului,

Dar fii milostiv cu trecutul!

(1910)

 

      Osip MANDEŞTAM    (1891-1938)

CONCERT LA GARĂ

Nu poţi respira, tăriile colcăie de viermi,

Şi nicio stea nu vorbeşte din noaptea sferelor,

Dar, vede Domnul, există muzică în înalt,

Tremură gara de melodia Aonidelor.

Şi de iznoavă cu şuier de trenuri sfâşiat

Văzduhul viorii se reîntrupează în vremi.

Parc enorm. A gării sferă de sticlă.

Lumea de metal din nou e vrăjită.

La sonorul ospăţ din elizeul în pâclă

Solemn se îndreaptă vagonul închis.

Ţipăt de păun şi, în ropot cadenţat, pianul.

Am întârziat. Mi-e frică. Nu-i decât vis.

Şi intru în pădurea gării de sticlă – ostatic,

Partitură de vioară în lacrimi, frământ în toate.

Al corului nocturn preludiu sălbatic

Şi miros de roze din sere cu putregăios pământ –

Unde sub cer de sticlă a mas, a înnoptat

Umbra scumpă mie, prin gloatele nomade...

Şi mi se pare: deplină în muzică şi cânt,

Lumea de fier vibrează atât de sărăcăcios.

Mă sprijin de pereţii tindei de sticlă opalină.

Aburi fierbinţi orbesc pupilele arcuşului, mărite.

Unde te duci? La ospăţul mortuar al umbrei iubite

Pentru ultima oară muzica mai răsună!

(1921)

      Marina ŢVETAEVA        (1892 – 1941)

LUI T. V. CIURILIN

Fâlfâie porumbei de argint,

Pierduţi, vesperali...

Materna mea binecuvântare

Pentru tine e, jalnicul meu

Pui de cerb.

Siniliu-negriu, negriu –

Siniliu ţi-i penetul.

Bătăioasă, zgârcită, înfocată

Seminţenie.

Au mai fost doi

De acelaşi neam – s-au stins ca fulgerul negru! –

Lermontov, Bonaparte.

Te-am volnicit în ceruri,

Zboară în voia ta, zboară, durerosule!

Smeriţi, blagosloviţi

Porumbei fâlfâie argintii,

Argintii deasupra ta.

(1916)

      Tihon CIURILIN         (1885 – 1946)

MOZART ŞI FERESTRĂUL

La uşă, în patru mâini

Se cânta arta lui Mozart

Cu ardoarea unui chin de aur

Se-ncălzeau un leu, o ciută şi-un ghepard.

Şi tandru rânjindu-şi elanul

Ferestrăul praf aerian sorbea.

Şi duiosul lătrat al oţelului cânta

Şi muzică-n sute de nuanţe izvodea.

Albă, ca un răsărit răstit

Şi-ncă roză – palidă la chip

Clătina octavele – şi lebedele-nzoririi

Îşi clătinau penetu-n infinit.

Şi Mozart, împărăţit de ferestrău,

Peste răni de oţel se revărsa zângănitor, –

Cânta ca pentru prima oară

Din căscătura depărtărilor.

(1920)

  ________________________________

Integral, grupajul poate fi citit la adresa: 

 http://www.romlit.ro/avangarda_ruseasc__jertfa_gulagului

Pagin din Jurnal de Armenia (Literary Ark, 2011)

19 octombrie

Seara, cu ce continuăm?... Curios, dar vom face un tur al Erevanului. Nocturn. Microbusul nostru urcă ba pe o culme, ba pe alta, pe care sunt plasate monumentele celebre ale capitalei armene, cunoscute din fiece ghid turistic: Patria-Mamă, apoi o columnă foarte frumoasă, dar care, iniţial, fusese înălţată pentru a marca 50 de ani ai… URSS care, se ştie, avea să-şi dea obştescul sfârşit de obşte mincinoasă, imperialistă, la 74 de ani ai săi. Ca un om bătrân, îmi vine să spun. Însă analogiile între un stat şi un om nu prind aici. Despre omul plecat pe tărâmul umbrelor, precum spuneau anticii, aut bene aut nihil, ceea ce nu e cazul şi despre un stat care întemniţase atâtea popoare, în care muriseră etnii întregi, în special în imensa Siberie.

                                Armenia Mamă Ocrotitoare

Cinăm la cafeneaua La Bohème. Da, nume cu rezonanţă din celebra melodie a armeanului franţuzit [la cântec, nu însă şi în spiritul său cu ecouri din Urartu, Ararat(u)…] –  Charles Aznavour. Vă amintiţi, bineînţeles: „La bohème, la bohème,/ Ça voulait dire tu es jolie,/ La bohème, la bohème,/ Et nous avions tous du génie”.

Ei bine, după primele impresii şi primele toasturi – ritual inaugurat de David Muradian, prozator, preşedintele Academiei Naţionale de Cinema, se pare că marinarii de pe „Arca literară” nu se dau de genii, arătându-se convivi deschişi, sociabili, prietenoşi, plus că unii dintre ei s-au cunoscut şi cu alte ocazii similare – adică, internaţional-literare. (În unul din toasturi – a promis două, cel mult trei, dar a depăşit uşor cele ce şi-a propus, – David spunea că, la Chişinău sau Bucureşti, el se simte ca în Armenia: oamenii pe care îi întâlneşte pe stradă au chipuri mult asemănătoare cu a conaţionalilor săi. Din alte nuanţe – adresare, reacţie, privire, cuvânt – se simte că are o simpatie anume pentru români.)

         Un trandafir de lângă cafeneaua La Bohème

La Bohème se află pe strada pietonală, Abovian, care pare a fi cea mai recentă ispravă a arhitecţilor armeni. Aici e un complex rezidenţial şi de afaceri, un Brodway pe „sutura” dintre Europa şi Asia. Bănci peste bănci, magazine de lux ale renumitelor firme italiene, franceze sau germane. Pe aici, nici o palmă de asfalt – mii de metri pătraţi, hectare întregi pavate cu tuf – în specia, gri-negriu.Cu astfel de material de construcţie, tuful, adus, evident, tocmai din Armenia, fuseseră acoperite şi unele componente ale casei de creaţie a Uniunii Scriitorilor din Moldova care, cu mare părere de rău, a fost pur şi simplu devastată, ruinată din cauza execrabilei gospodăriri a fostului preşedinte al instituţiei, M. C., a subalternilor şi consilierilor săi de speţă îndoielnică. În februarie, eram printre cei care au vizitat deplorabilele ruine pe locurile unde, doar câţiva ani în urmă, se mai încălţa mândra, arătoasă construcţie perfect funcţională, dotată cu cele necesare pentru confort şi – hai să zicem – creaţie.  Însă totul a fost furat, devastat, plăcile de tuf armenesc fiind smulse cu cazmaua, iar cele ce nu se lăsau desprinse de pereţi – sfărâmate. Sinistra privelişte „o întregesc” şi astăzi nişte litere şi cifre negre-sinistre, desenate alandala undeva la fost intrare: „De vânzare”, plus numărul de telefon mobil al ex-preşedintelui USM, pe care, odată, din simplă greşeală, Nicolae Breban l-a numit „Domnul Bucium”. Ce sună cu jale, fireşte. Prin urmare, ca final de guvernare, – ruine de vânzare, acolo, în gena codrilor Orheiului…

Prins şi întristat de atare gânduri, coboram în piaţa centrală, a Republicii, fostă Lenin. (amicul Ghevorg Ghilanţ îmi spusese că s-ar numi Piaţa Independenţei. Tot pe acolo ar fi. Iar inexactitate e din cauza că amicul meu locuieşte la circa 40 de kilometri de Erevan.) În faţa Galeriei Naţionale de Istorie şi Artă, în bătaia fluxurilor de lumină multicoloră îşi joacă ţâşniturile de apă o fântână arteziană. Muzica este implicată şi ea, calculat-electronic, în acest spectacol ce adună sute de orăşeni şi oaspeţi ai Erevanului. 

 19.X.2011. Seara. Poză de cvasigrup în centrul Erevanului

O ANTOLOGIE

 

La Editura Fundaţiei Culturale Poezia (Iaşi) a apărut antologia "Avangarda - jertfa Gulagului" (format mare, 380 pag.) ce inserează selecţii din creaţia a 52 de poeţi care au murit în lagărele staliniste sau au trecut prin ele, având, totuşi, şansa supravieţuirii, plus un amplu dosar de imagini cutremurătoare. Cei interesaţi, pot contacta editura la adresa:

CÂND FLORA DEVINE... FAUNĂ SAU... MUZICĂ

Flora devine... Faună

În mai multe spaţii ale sale, Erevanul, capitala Armeniei, este un oraş ctitorit cu pricepere, ingeniozitate, gust şi chiar cu multă fantezie-poezie, precum o mărturisesc şi imaginile de aici, în care Flora a devenit… Faună sau… Muzică! „Oiţele” sunt din faţa Bibliotecii Municipale Pentru Copii, iar Pianul Verde e undeva în preajma Teatrului Naţional.

 

Aceleaşi-bis

Pianul-bis

Foto l.b.