20 octombrie 2011. Jurnal
De fapt, jucăuş(-auto-)miştocăreşte (poate şi din motivul că veneam cu toţii de la prelegerea colegei marinărese de pe Literary Ark 2011 Arette Van Laar din Olanda, intitulată „Homo ludens”), intrasem în Muzeul Paradjanov cu un gând de asemenea cam… sinistru: de la uşa acestuia până la parapetul nu prea înalt ce delimitează viaţa de moarte, adică spaţiul vital, bine mersi, de un abis abominabil, de o adevărată prăpastie terifiantă nu ar fi decât vreo şase paşi, ca spaţiul din careul unui portar la fotbal, să zicem. Şi cum omul e cu mai multe… inconsecvenţe chiar şi în propria sa intimitate, cum şi acolo e destul de schimbăcios, îi dezvălui spurcatul gând francezului corsican Serge Venturini, zicând că, la o adică, de ce s-ar duce unii poeţi mari tocmai la Paris, unde să se arunce de pe podul Mirabeau, când, iată, la Erevan sunt locuri – le-am văzut şi ieri, când făceam turul nocturn al urbei, – şi mai indicate sinuciderilor răsunătoare… Puşchea pe limbă! Pentru că, anul trecut, în aprilie, mă gândeam cu toată seriozitatea şi întristarea la Paul Celan şi Gherasim Luca, stând pe podului Mirabeau, de pe care s-au aruncat în Sena ei şi alţi mai poeţi…
Esenin după ce a fost scos din ştreang
Ad hoc, mă mai gândesc la Esenin şi Maiakovski: chiar s-au sinucis ori, precum se bănuieşte, ar fi fost… sinucişi?
Astfel că renunţ de a întreba de amfitrionii noştri şi despre posibile cazuri asemănătoare înghiţite de abisurile montane pe marginile cărora se înalţă Erevanul…
Vladimir Maiakovski după ce şi-a tras glontele în inimă
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu