Odată cu generalizarea pandemiei represive comuniste, spre mijlocul-sfârşitul deceniului trei al secolului trecut scriitorii modernismului rus, şi nu numai, chiar unii dintre cei care înclinaseră spre stânga, începuseră a se împuţina, unii sinucigându-se (ori fiind... sinucişi; oricum, atare supoziţii persistă în ce priveşte tragicul sfârşit al lui Esenin sau Maiakovski). Alţii emigrează – David Burliuk, Roman Jakobson. Iar mulţi au fost lichidaţi de NKVD (Comisariatul Afacerilor Interne) sau au murit în GULAG – iată martirologiul nici pe departe complet al scriitorilor avangardismului rus, căzuţi jertfă regimului de stânga, bolşevic: Boris Nikoliski (1919), Nikolai Gumiliov (1921), Nikolai Burliuk (1921), Iuri Deghen (1923), Vladimir Şileiko (1930), Aleksandr Iaroslavski (1930), Vasili Kneazev (1937), Konstantin Bolşakov (1938), Nikolai Oleinikov (1937), Volf Erlih (1937), Igor Terentiev (1937), Venedikt Mart (1896–1937), Ivan Afanasiev-Soloviov (1938?), Osip Mandelştam (1938), Aleksandr Arhanghelski (1938), Adrian Piotrovski (1938), Dmitri Kriucikov (1938), Nikandr Tiuvelev (1938?), Serghei Tretiakov (1939), Benedikt Livşiţ (1939), Vladimir Riciotti-Turutovici (1939), Gheorghi Ciulkov (1939), Artiom Vesiolâi (1939), Konstantin Olimpov (1940), Serghei Budanţev (1940), Aleksandr Vvedenski (1941), Serghei Nelhiden (1942), Nina Habias-Komarova (1943?), Ivan Gruzinov (1942), Aleksandr Tufanov (1942, lăsat să moartă de inaniţie pe pragul unei cantine raionale), Grigori Şmerelson (1943?)… – ca să amintim doar o parte din cele peste 50 de nume ale autorilor incluşi în prezenta antologie-martirologiu (…) Deloc ocazional-sentimentală, ci dramatic-semnificantă găsesc posibilitatea de a invoca, în româneşte, numele acestor poeţi ruşi, pentru că scriitorii au nevoie de solidaritate chiar şi atunci când, fiziceşte, ei nu mai sunt în viaţă; au nevoie de perpetua solidaritate întru spirit, în lupta cu răul, o monstruoasă faţetă a căruia a învederat-o bolşevismul, „stânga” comunistă.
(l.b.)
Nikolai GUMILIOV (1886 – 1921)
RUGĂ
Soare furios, soare ameninţând
A Domnului, prin spaţiu plutind,
Faţă înnebunită,
Soare, arde prezentul
În numele viitorului,
Dar fii milostiv cu trecutul!
(1910)
Osip MANDEŞTAM (1891-1938)
CONCERT LA GARĂ
Nu poţi respira, tăriile colcăie de viermi,
Şi nicio stea nu vorbeşte din noaptea sferelor,
Dar, vede Domnul, există muzică în înalt,
Tremură gara de melodia Aonidelor.
Şi de iznoavă cu şuier de trenuri sfâşiat
Văzduhul viorii se reîntrupează în vremi.
Parc enorm. A gării sferă de sticlă.
Lumea de metal din nou e vrăjită.
La sonorul ospăţ din elizeul în pâclă
Solemn se îndreaptă vagonul închis.
Ţipăt de păun şi, în ropot cadenţat, pianul.
Am întârziat. Mi-e frică. Nu-i decât vis.
Şi intru în pădurea gării de sticlă – ostatic,
Partitură de vioară în lacrimi, frământ în toate.
Al corului nocturn preludiu sălbatic
Şi miros de roze din sere cu putregăios pământ –
Unde sub cer de sticlă a mas, a înnoptat
Umbra scumpă mie, prin gloatele nomade...
Şi mi se pare: deplină în muzică şi cânt,
Lumea de fier vibrează atât de sărăcăcios.
Mă sprijin de pereţii tindei de sticlă opalină.
Aburi fierbinţi orbesc pupilele arcuşului, mărite.
Unde te duci? La ospăţul mortuar al umbrei iubite
Pentru ultima oară muzica mai răsună!
(1921)
Marina ŢVETAEVA (1892 – 1941)
LUI T. V. CIURILIN
Fâlfâie porumbei de argint,
Pierduţi, vesperali...
Materna mea binecuvântare
Pentru tine e, jalnicul meu
Pui de cerb.
Siniliu-negriu, negriu –
Siniliu ţi-i penetul.
Bătăioasă, zgârcită, înfocată
Seminţenie.
Au mai fost doi
De acelaşi neam – s-au stins ca fulgerul negru! –
Lermontov, Bonaparte.
Te-am volnicit în ceruri,
Zboară în voia ta, zboară, durerosule!
Smeriţi, blagosloviţi
Porumbei fâlfâie argintii,
Argintii deasupra ta.
(1916)
Tihon CIURILIN (1885 – 1946)
MOZART ŞI FERESTRĂUL
La uşă, în patru mâini
Se cânta arta lui Mozart
Cu ardoarea unui chin de aur
Se-ncălzeau un leu, o ciută şi-un ghepard.
Şi tandru rânjindu-şi elanul
Ferestrăul praf aerian sorbea.
Şi duiosul lătrat al oţelului cânta
Şi muzică-n sute de nuanţe izvodea.
Albă, ca un răsărit răstit
Şi-ncă roză – palidă la chip
Clătina octavele – şi lebedele-nzoririi
Îşi clătinau penetu-n infinit.
Şi Mozart, împărăţit de ferestrău,
Peste răni de oţel se revărsa zângănitor, –
Cânta ca pentru prima oară
Din căscătura depărtărilor.
(1920)
________________________________
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu