MANIFESTUL CA METAFORĂ

Acum un an, publicam în revista „Vatra” o antologie din 54 de manifeste ale avangardei ruse. În prefaţă, remarcam un lucru curios şi anume, că, uneori, teoria despre literatură alunecă ea însăşi în… literatură. Mai multe texte ale manifestelor, de cum sunt „extrase” din reţeaua ideatică a fantezistelor teoretizări, vădesc calităţi metaforice, poetice, fiind citite cu plăcerea pe care ţi-o produce literatura propriu-zisă, captivantă, ingenioasă, provocatoare, ce declanşează şi împrospătează recepţia. Adică, o şi remodelează, o face mai tolerantă la diversitate şi – de ce nu? – combativitate.  Spre exemplu, acest manifest al… Nimicniciştilor, în ruseşte – Nicevoki, grup moscovit de literaţi care a existat cam pe durata a doi ani (1920-1921), fiind, parcă, o percuţie de ecou, în inevitabilă stingere, a celebrei grupări europene a dadaiştilor. Era, deci, pe timpul când nucleul dadaist se resorbea în mai influenta, deja, partidă a suprarealiştilor.

„Nimicniciştii” ruşi au reuşit să publice două almanahuri nu prea voluminoase – „Vouă” şi „Lada câinilor” (sau: câinească), ambele apărute la editura „Hobo” din Moscova, în 1920 şi 1921.

Deci, propun unul din manifestele Nimicniciştilor, care mai curând aduce a literatură pură, decât a teorie… dură.

l.b.

Revista "Lada câinelui"

MANIFEST DE LA NICEVOKI (NIMICNICIŞTI)

Lugubru-prelung dăinuie în văzduh dangătele de îngropăciune ale clopotului de aramă. Pe drumul vieţii, acoperit de praf şi presărat cu mărăcini, în tristul dangăt se leagănă sinistrul dric al morţii, pe care se află trupul cadaveric, uscat, fără vlagă al poeziei, întins în coşciugul înjghebat în pripă şi eliberat conform unui cupon de larg consum. În urma dricului, împleticindu-se, şontâcăind, rumegându-şi în tăcere lacrimile, vin brumaţii bătrânei, veteranii şi invalizii poeziei, mătăhăind, mătăhăind din tremurătoarele membre senile, slăbite, iar din urmă morfolesc din picioare cei mai impertinenţi dintre impertinenţii poeziei care a şi murit deja: futuriştii de toate soiurile, imagiştii, expresioniştii – grupuri, grupuleţe, grupuşoare-grămăjoare.

Şi doar din depărtare privim la astea toate noi, nimicniciştii, care am diagnosticat paralizia şi am constatat cu o exactitate matematică deznodământul letal.

O, mare poet, gigant şi titan, ultim luptător din fosta armată a glorioşilor, Vadim Şerşenevici, bucură-te şi transmite-ţi bucuria prietenului tău Mariengof, autorul înalt-apreciatei „Magdalene”, şopteşte-i la ureche lui Esenin că nici tu şi nici urmaşii tăi nu va trebui (să procedaţi) cum:

Vadim Şerşenevici în faţa gloatei şterse, precum atletul,
Greutatea de-o sută de puduri a capului meu o ridică.

Vouă, celor care aţi scris volumul de poieze „Noi”, vă înmânăm manifestul nostru. Citiţi-l şi iscăliţi-l.

Sumbrul cortegiu al morţii s-a oprit la marginea mormântului proaspăt săpat, iar bulgării umezi de humă lovesc răsunător şi tâmp în capacul de plop al epocilor. Eterul absoarbe sunetele şi le înghite, iar Viaţa, dată de soare, îşi revarsă razele vitalităţii peste minunatul spaţiu tridimensional.

Din partea nimicniciştilor, prezidiul:

M. Agababov, A. Ranov, L. Suharebski

(1920)

CÂND SPUI… MOLDOVA SAU BASARABIA (?)

(Glosări răzleţe despre 1812 – 2012)

Când spui Basarabia, apare – brusc! – umbra cortinei de fier. A primei cortine de fier, pe care o instalase, la Prut, Rusia ţaristă, în blestematul an 1812. A doua oară, cortina de fier a fost înstăpânită deja de URSS, declarată succesoarea de drept a nedreptului imperiu rus, precum astăzi Rusia este succesoare (de drept) a strâmbei URSS.

Această rocadă nefastă aminteşte mereu de cortina de fier.

Şi trebuie să ne revoltăm când, de la o vreme, sau cam de acum circa două secole, dar mai ales în ultimul timp, uneori parcă din… bune intenţii, patrioţii, totdeauna din rea intenţie – hoţii abuză, iresponsabil(i), de rocada greşită: Moldova – Basarabia, după care în locul reginei/ regelui pe tabla de şah a istoriei apare Basarabia care, de fapt, nu a fost gândită decât ca un simplu pion pe tabla de schimb şi împilări a imperiului rus.

Numai că noi (cu şi fără ghilimele, acest: noi) continuăm să perpetuăm abuzul, dându-i prioritate Basarabiei(-cal troian) în faţa Moldovei lui Ştefan.

Dacă s-ar trezi Domnitorul din mormântul său de la Mănăstirea Putna şi i-ar vorbi cineva despre… Basarabia, Ştefan nu ar şti ce i se spune, la ce se face referinţă-tendinţă şi – de ce! Cronicarii noştri, Ureche, Neculce, Costin, habar nu ar avea de Basarabia, la auzul acestui nume strângând din umeri şi strângându-şi dezamăgiţi penele de scris, depăşiţi de atare confuzii. Domnitorul şi cronicarii nu ar putea să-şi imagineze că cetăţile din Est, de la Nistru, se află în… Basarabia.

Şi nu doar Domnitorul, nu doar cronicarii noştri, ci nici vecinii, leşii şi ungurii, însăşi ruşii de până la 1812, nici Dimitrie şi Antioh Cantemir nu ar fi priceput ce e cu această… ţară, Basarabia.

Când se spune Basarabia, această „nevinovată” noţiune înseamnă resemnare, uitare, parcă renunţare.

Când spui Moldova, acest nume din legenda cu Dragoş maramureşeanul se lipeşte indivizibil de Ţară, prelungeşte România spre hotarele ei fireşti, pământeşti şi cereşti.

Prin urmare, spuneţi şi scrieţi Moldova, pentru că, astfel, spuneţi şi scrieţi, implicit, România. Pentru că, dacă vă imaginaţi că spuneţi întreg adevărul, ceva fundamental, – Basarabia, de fapt, de asemenea implicit, în imaginaţia istoriei (nu o singură dată – bolnavă) parcă aţi trasa, involuntar, un hotar între ce a fost până la şi după primele decenii ale secolului nouăsprezece moldo-românesc. O delimitare ca o înstrăinare. De parcă partea aceasta de Moldovă ar fi avut ceva predestinat legat de ruşi, „consimţind” să fie ruptă din integritatea ei, ce tot Moldova se numeşte, ajunsă, firesc şi binecuvântat, parte a unităţii româneşti.

Să nu uităm că cel care venise cu intenţii de aliat s-a înstăpânit neamânat aici, în Moldova pruto-nistreană, ca necruţător cuceritor.

Când spui Moldova, acest pământ, cu cealaltă jumătate a sa, de asemenea Moldova numită in integrum, este cuprins sub nimb românesc, iar când Moldovei din stânga Prutului i se spune Basarabia, parcă i se slăbesc legăturile cu Ţara.

Apoi, când se spune Basarabia, parcă nici Cernăuţiul, Hotinul, Nordul Bucovinei nu mai au nimic cu noi, cu Moldova, cu România a căror părţi componente au fost, singulare sau plurale.

Deci, să nu abuzăm de nefireasca, totuşi, noţiune Basarabia, când ea, imaginat şi istoriceşte, e ceva supradimensionat: un clin de pământ dinspre marea (care ne-a fost şi ea furată)… înclină să dea „lăbărţat” peste toate celelalte hotare naţionale, din sud şi din nord, pentru ca să anihileze – cel puţin, aceasta a fost tendinţa impusă! – numele adevărat al acestor teritorii – Moldova, România.

Crede cineva, inclusiv de la Bucureşti, că Basarabia sună mai frumos (ca să nu mai vorbim de… adevărat!) decât Moldova? Din contră, – sună nu numai neadecvat, ci şi neadevărat, atunci când este „revărsat” neîntemeiat peste cuprinsul său real – ca istorie şi teritoriu.

Când spui Moldova, te gândeşti, dar şi visezi, la România. Când spui Basarabia, îţi aminteşti, precum e ne-cazul, de Rusia.

Plus la toate, este curios că, astăzi, ruşii folosesc mai frecvent denumirea Moldova/ Moldavia, decât Basarabia. Mai frecvent decât însăşi românii care ţin, greu de înţeles de ce, anume la impusa-impostoarea noţiune Basarabia. Această supralicitare „basarabeană” spune ceva despre şubrezenia conştiinţei şi memoriei carpatine, nu?...

Leo Butnaru

POEŢII - JERTFE ALE TOTALITARISMULUI

LEO BUTNARU NE OFERĂ O CARTE CUTREMURĂTOARE,

O ANTOLOGIE A SUFERINŢEI PAROXISTICE

A POEŢILOR «ÎN VREMURI SECETOASE».

                       de Liviu Antonesei

Se spune că atunci când te afli în oarece suferinţă e bine să-ţi îndrepţi atenţia către lecturile uşoare, de delectare, eventual umoristice. În ultima săptămână, aflându-mă într-o asemenea situaţie, nu am ascultat deloc acest sfat - am parcurs numai lecturi grele, chiar dure. Pe principiul, dacă tot eşti o scurtă bucată de timp numai cu tine, mai bine să te gândeşti la cele esenţiale decât la toate prostiile cotidianului. Între altele, am citit şi recitit adesea cutremurătoarea antologie „Avangarda – Jertfa Gulagului (Poeţi sub teroarea comunistă)", operă realizată de excepţionalul poet de la Chişinău Leo Butnaru, unul dintre cei mai buni traducători în româneşte din literatura rusă, dar şi din alte literaturi slave, de la ucraineană la sârbo-croată. A tradus, între alţii, pe Maiakovski şi pe Velimar Hlebnikov, ambii „sinucişi" în împrejurări neelucidate, Viaceslav Kuprianov, Ivan Ahmetiev etc. Cu acest volum, Leo îşi încheie proiectul dedicat avangardei ruse, început cu cele două volume, de aproape o mie de pagini, dedicate poeziei, prozei şi teatrului, apărute acum cinci ani tot la Iaşi.

Leo Butnaru încheie, acum, un proiect, dar îl şi încununează. Sunt reuniţi în cele circa trei sute cincizeci de pagini 52 de poeţi sovietici care au cunoscut în modul cel mai direct şi brutal „teroarea comunistă"- poeţi împuşcaţi de NKVD fără judecată, poeţi dispăruţi în măruntaiele Gulagului, uneori fără a se cunoaşte precis anul morţii, poeţi închişi, eliberaţi şi reabilitaţi, apoi închişi din nou şi asasinaţi, poeţi care s-au sinucis sub presiunea terorii şi poeţi care „au fost sinucişi".

Câteva dintre numele mari: Anna Ahmatova, Osip Mandelştam, Nikolai Gumilov, Marina Ţvetaeva, Daniil Harms, Boris Pasternak. Sigur, cel din urmă nu a fost nici închis, nici asasinat, însă, după publicarea în străinătate a romanului „Doctor Jivago" (1957, deci după destalinizarea lui Hruşciov!) şi, mai ales, după acordarea Premiului Nobel pentru Literatură (1958), este victima unei campanii denigratoare uriaşe în presa sovietică, este exclus din Uniunea Scriitorilor, izolat şi anchetat. Premiul avea să fie primit, abia în 1989, de fiul său!

Cu ce s-au făcut vinovaţi aceşti 52 de poeţi - cărora li se adaugă alte sute, mii de victime din lumea artistică în ansamblu! -, ce au făcut ei atât de grav şi periculos pentru ordinea sovietică de au meritat întemniţarea, ostracizarea, moartea? Mai întâi, au scris poezii. În al doilea rând, au crezut că libertatea este valoare supremă pentru orice om, cu atât mai mult pentru un artist. Şi au plătit poezia cu viaţa, poezia devenind astfel o condamnare la moarte. Platon se mulţumea să-i alunge - în scris, nu în fapte! – pe poeţi din cetate. Dar Platon a trăit în, încă, blânda Antichitate! Libertatea ca inamic al ordinii, libertatea gândului şi a expresiei drept crime sunt, din păcate, nişte invenţii de-ale noastre, de-ale modernităţii. Nu că n-ar fi existat Inchiziţia, de pildă, dar aceea nu lucra la proporţii statistice atât de copleşitoare precum totalitarismele moderne, fie ele de factură fascistă, fie de obedienţă comunistă.

Şi, totuşi, la sfârşitul lecturii, nu eşti deprimat, ci mai degrabă împuternicit. Îţi dai seama că poetul adevărat este un virus al libertăţii, că el poate fi torturat, ucis, însă nu aneantizat. Poate că nu există o metaforă mai puternică a libertăţii poetului, indiferent de condiţiile exterioare, decât imaginea lui Mandelştam, în ultimele luni dinaintea sfârşitului, scrijelindu-şi poeziile pe coaja mestecenilor din lagăr. Acel Mandelştam, care, în 1922, lucid, scrisese cuvintele acestea premonitorii: „Veacul meu, fiara mea...". Da, un veac-fiară pentru sute de milioane de oameni, pentru foarte mulţi dintre ei fiind fiara ultimă, fiara de la „capătul tunelului"... Mulţumim Leo Butnaru, antologia ta îi va împuternici pe mulţi!

Adevărul, 27 februarie

FRECVENTAREA BLOGULUI - 26 DE LUNI (statistică selectivă)

România   – 20.863

Moldova   – 10.970

Rusia   – 1.852

Statele Unite ale Americii   – 1.707

Franţa    – 1.127

Germania   – 733

Italia   – 249

Spania   – 142

Olanda   – 139

Ucraina    – 122

 

DOUĂ POEME... ACVATICE

Incursiuni istorice

asta-i Istoria

domnilor Hugo şi Dreyfus – de la J'accuse

la jacuzzi

încât retro-gândeşti că şi Marat

confuzul deputat

putea fi asasinat anume în jacuzzi

dacă atare gen de baie ar fi existat pe timpul său

dar aşa

primul tribun-trâmbiţaş al terorii avea să cadă

într-o simplisimă cadă

în elementar

ciubăr de stejar

de parcă i-ar fi fost predestinat

un mormânt acvatic

înspumat

altfel spus

asta-i Istoria

aceasta e – uneori – marea

sau chiar oceanul revoluţiilor – simpla cadă

înspumată în care

fireşte

totul se termină

în coadă de peşte…

Capitalism sălbatic. Telefoane mobile

 (pe cât de grotesc, pe atât de real)

Undeva lângă Moscova…

Dimineaţă mută

pe mal de mlaştină

sau baltă

               cu apa stătută.

Undeva lângă Moscova…

Sau poate lângă Sankt-Petersburg…

Dimineaţă mută…

                              Dar

dintr-odată

păpurişul bălţii prinde a ţârâi

cu telefoane celulare – din

buzunarele oligarhilor lichidaţi

                          noaptea trecută…

20.II.2012

O NUANŢARE

Ieri, postasem pe facebook o imagine cu soarele în apus, pe 17 februarie curent. Asta a intrigat mai multă lume, vizitatorii sau – cum să le zicem? – apreciatorii apăsând frecvent pe indicaţia „Îmi place”.

În fine, banal, dar adevărat vorbind, nu e meritul celui care a fotografiat, ci al Mamei Natură… Însă, abia după postare, mi-am dat seama că dimensiunile „reduse” ale fenomenului cosmic (posibil, fascinant, predispunând la diverse gânduri, trezind sugestii caleidoscopice etc.) „înghesuit”, „condensat”, precum se vede el în  plasarea pe facebook, ar putea să facă a nu se reţine un detaliu care mie unuia îmi pare uluitor. Iată de ce readuc aici, pe blog, imaginea ajustată – i-am extras „miezul”, – dar mărită, pentru a se putea vedea cum, în bătaia soarelui (ce mai are doar vreo jumătate de prăjină până să ajungă în… culcuşul său sau, astronomiceşte vorbind – dincolo de orizon, în alte ţări), crengile/ lemnul copacilor parcă ar fi de jar, străbătute ca şi cum de purpuriul intens, fierbinte al astrului de iarnă.

Chişinău, vedere de la Ciocana

Din revista "Luceafărul", 2/ 2012

 

 

 OCHIUL DIN CUB

                        de Andrea Hedeş

Imaginaţi-vă lexicul precum un cub Rubik. Există un mecanism central, limbajul, care „furnizează structura pe care sunt montate (...) şi în jurul căruia se rotesc” (sursa Wikipedia –  Cubul Rubik) cuvintele. Un joc puzzle, un cub pe care poetul îl asamblează, demontează şi reasamblează fără dificultate, rotindu-l, distribuind combinaţii de culori, de configuraţii, universuri, orbite... Acest lucru îl face Leo Butnaru în volumul de versuri apărut în 2011 la Editura Vinea, Jefuindu-l pe Picasso, articulând acest material impalpabil într-o gimnastică spectaculoasă şi provocatoare.

Leo Butnaru nu îşi propune să rămână doar la măiestria şi luciditatea unui joc intelectual cu materia primă a poeziei, cuvintele. O glisare spre infinitul ei spaţiu intim este facilitată de ciclul Păuni la distanţă de 33 de ani, care, precum o picătură de concentré, poate fi cheia potrivită acestui univers şi cheia de boltă a poemului pretext al acestui volum, Un jaf. Şi aşa cum „Coada pianului lucitor lăcuită oglindeşte/ coada păunului cocoţat pe creasta pianului cu coadă”, tot astfel evantaiul celor cinci poeme se răsfrânge în suava picurare a piesei The peacocks (trio Bill Evans, bass: Eddie Gómez, baterie: Eliot Zigmund), ridicând însă peste linia amintirii, melancoliei şi visării torsiunea, tensiunea, tremoloul privirii într-un dincolo spre care cântecul cu totul particular al păunului, vehicul cu valenţe aproape psihopompe, îşi afirmă unica certitudine „ţipătul neagreabil dar/ desăvârşit al păunului – desăvârşit fiindcă/ oricine înţelege ce exprimă:/ singurătate şi trufie”. Deşi versurile sale desenează „păunii Dobrogei păunii/ Crimeei”, poetul vede mai mult decât realitatea „păunului răsăritean şi moale” al lui Ion Barbu ori „hieratismul îmblânzit (...) văzut din profil şi alcătuit din linii curbe” al celebrului păun din absida centrală de la San Vitale (vezi Mircea Muthu „Alchimia mileniului”), deoarece aici, în ciclul Păuni, găsim privirea în­spre dincolo, înspre altceva. Ţipătul păunului are valoare de dispozitiv declanşator al transei hipnotice, „dar brusc ţipătul”, el facilitând dan­sul şamanic al spiritului în alte sfere, universuri, prin deschiderea ochiului magic al celui ce vede, Poetul. Acest act de magie rituală duce la o baptisma de imagini: „căci cei 1000 de ochi/ (adică şi libertatea)... strămutaţi pe... coada păunului de către Hera, mahăra zeie a Panteonului”, se deschid în mânuitorul de lumi, precum „albastrul ce îşi caută privirea”, după cum însuşi poetul citează din Celan. Această răsfirare simbolică de privire, de ochi ce caută, se răsfrânge peste întreg vo­lumul, făcând ca jocul cu lexicul să devină un zgomot alb peste care se aleargă ochii ce văd enorm: Spiegel im Spiegel, Peste graniţă, Uneori, chipul libertăţii, Turnul şi ferestrele din gând, Pericolul necesar... – o identitate înrudită zodiacal cu fantasticii Ochi călători şi orbitoarele Pene de păun ale lui Ion Ţuculescu.

„Ca sunet, vocea este elementul cel mai sensibil al materiei perceptibile », scrie Mircea Muthu în aceeaşi Alchimie a mileniului, citându-l pe Barthes, „corpul (...) este matricea ei. Estetica a înaintat cu paşi mărunţi, dar necesari pentru circumscrierea vocii ca forţă arhetipală (...). ...vocea primordială există, se prelungeşte sub formă de intarsiuri în reprezentarea artistică şi nu numai. Urmele acesteia sunt mai mult sau mai puţin vizibile, oricum deductibile printr-un efort anamnetic (...)”, afirmă Mircea Muthu. Astfel, apare „forte-păunul-natură ţipătoare”, sunetul, vocea, ţipătul ca personaj liric: „Dar – brusc! – erupse/ ţipătul păunilor... Al celui din Crimeea/ şi al acestuia din Euxin; stridente/ ţipetele puternice, cam sinistre; sigur că ţipetele mieunate ale păunilor răzbat/ barem până la mijlocul mării/ ciocnindu-se acolo ca/ o curată nedumerire/ peste jocul delfinilor; ţipă mieunat păunii Dobrogei păunii/ Crimeei; ţipătul păunilor e benefic pentru a ocroti lumea/ pentru a o descânta cu mieunat păsăresc-pisicesc/ şi cu podoaba penetului rotitor în bătaia lunii/ încât îţi trebuie ceva spirit de imaginaţie (şi aici/ ar putea avea o contribuţie serioasă japonezii) chiar/ şi atunci când o vezi aievea...”.    Versuri bântuite de ţipătul păunilor ca un leac amar.

Jefuindu-l pe Picasso este volumul unei duble spirale: jocul agil cu ceea ce este complicatul mecanism al limbii şi luminile acute, atent polizate, ale unor lumi aflate, după o expresie a lui Mircea Oliv, „în punctul sofianic al înnoirii”.