Acum un an, publicam în revista „Vatra” o antologie din 54 de manifeste ale avangardei ruse. În prefaţă, remarcam un lucru curios şi anume, că, uneori, teoria despre literatură alunecă ea însăşi în… literatură. Mai multe texte ale manifestelor, de cum sunt „extrase” din reţeaua ideatică a fantezistelor teoretizări, vădesc calităţi metaforice, poetice, fiind citite cu plăcerea pe care ţi-o produce literatura propriu-zisă, captivantă, ingenioasă, provocatoare, ce declanşează şi împrospătează recepţia. Adică, o şi remodelează, o face mai tolerantă la diversitate şi – de ce nu? – combativitate. Spre exemplu, acest manifest al… Nimicniciştilor, în ruseşte – Nicevoki, grup moscovit de literaţi care a existat cam pe durata a doi ani (1920-1921), fiind, parcă, o percuţie de ecou, în inevitabilă stingere, a celebrei grupări europene a dadaiştilor. Era, deci, pe timpul când nucleul dadaist se resorbea în mai influenta, deja, partidă a suprarealiştilor.
„Nimicniciştii” ruşi au reuşit să publice două almanahuri nu prea voluminoase – „Vouă” şi „Lada câinilor” (sau: câinească), ambele apărute la editura „Hobo” din Moscova, în 1920 şi 1921.
Deci, propun unul din manifestele Nimicniciştilor, care mai curând aduce a literatură pură, decât a teorie… dură.
l.b.
 |
| Revista "Lada câinelui" |
MANIFEST DE LA NICEVOKI (NIMICNICIŞTI)
Lugubru-prelung dăinuie în văzduh dangătele de îngropăciune ale clopotului de aramă. Pe drumul vieţii, acoperit de praf şi presărat cu mărăcini, în tristul dangăt se leagănă sinistrul dric al morţii, pe care se află trupul cadaveric, uscat, fără vlagă al poeziei, întins în coşciugul înjghebat în pripă şi eliberat conform unui cupon de larg consum. În urma dricului, împleticindu-se, şontâcăind, rumegându-şi în tăcere lacrimile, vin brumaţii bătrânei, veteranii şi invalizii poeziei, mătăhăind, mătăhăind din tremurătoarele membre senile, slăbite, iar din urmă morfolesc din picioare cei mai impertinenţi dintre impertinenţii poeziei care a şi murit deja: futuriştii de toate soiurile, imagiştii, expresioniştii – grupuri, grupuleţe, grupuşoare-grămăjoare.
Şi doar din depărtare privim la astea toate noi, nimicniciştii, care am diagnosticat paralizia şi am constatat cu o exactitate matematică deznodământul letal.
O, mare poet, gigant şi titan, ultim luptător din fosta armată a glorioşilor, Vadim Şerşenevici, bucură-te şi transmite-ţi bucuria prietenului tău Mariengof, autorul înalt-apreciatei „Magdalene”, şopteşte-i la ureche lui Esenin că nici tu şi nici urmaşii tăi nu va trebui (să procedaţi) cum:
Vadim Şerşenevici în faţa gloatei şterse, precum atletul,
Greutatea de-o sută de puduri a capului meu o ridică.
Vouă, celor care aţi scris volumul de poieze „Noi”, vă înmânăm manifestul nostru. Citiţi-l şi iscăliţi-l.
Sumbrul cortegiu al morţii s-a oprit la marginea mormântului proaspăt săpat, iar bulgării umezi de humă lovesc răsunător şi tâmp în capacul de plop al epocilor. Eterul absoarbe sunetele şi le înghite, iar Viaţa, dată de soare, îşi revarsă razele vitalităţii peste minunatul spaţiu tridimensional.
Din partea nimicniciştilor, prezidiul:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu