Ieri, postasem pe facebook o imagine cu soarele în apus, pe 17 februarie curent. Asta a intrigat mai multă lume, vizitatorii sau – cum să le zicem? – apreciatorii apăsând frecvent pe indicaţia „Îmi place”.
În fine, banal, dar adevărat vorbind, nu e meritul celui care a fotografiat, ci al Mamei Natură… Însă, abia după postare, mi-am dat seama că dimensiunile „reduse” ale fenomenului cosmic (posibil, fascinant, predispunând la diverse gânduri, trezind sugestii caleidoscopice etc.) „înghesuit”, „condensat”, precum se vede el în plasarea pe facebook, ar putea să facă a nu se reţine un detaliu care mie unuia îmi pare uluitor. Iată de ce readuc aici, pe blog, imaginea ajustată – i-am extras „miezul”, – dar mărită, pentru a se putea vedea cum, în bătaia soarelui (ce mai are doar vreo jumătate de prăjină până să ajungă în… culcuşul său sau, astronomiceşte vorbind – dincolo de orizon, în alte ţări), crengile/ lemnul copacilor parcă ar fi de jar, străbătute ca şi cum de purpuriul intens, fierbinte al astrului de iarnă.
 |
| Chişinău, vedere de la Ciocana |
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu