UNELE DATE (parţiale) DIN STATISTICA ACESTUI BLOG

România

24.649

Republica Moldova

12.803

Rusia

2.203

Statele Unite ale Americii

2.165

Franța

1.572

Germania

791

Italia

313

Olanda

163

Spania

157

Ucraina

143

DESPRE SCRIITORI ŞI AVIOANE

Leo Butnaru

                            FILE DE JURNAL

31 ianuarie 1985

Anatol Ciocanu povesteşte că, la Ialta, în ziua în care Nicolai Costenco a terminat de tradus „Odiseea” (sau „Iliada”?), expediază prin poştă la Chişinău un exemplar din munca sa. Anatol îl întreabă de ce face asta, odată ce, ca mâine, însăşi el, traducătorul, porneşte spre casă. „Traducerea trebuie să ajungă, iar cu mine, în avion, cine ştie ce se poate întâmpla. Ştii doar, am mai păţit-o o dată…”, – răspunse Costenco.

 

Într-adevăr, undeva pe lângă Norilsk, după Cercul Polar, în anii săi de deportare post-Gulag, distinsul poet se salvase ca prin minune în urma prăbuşirii unui avion (An-2). Povestea că zburau pe timp de ceaţă. În avion să fi fost vreo zece călători. Era cam frig, şi Costenco se dăduse spre coada avionului, unde se oploşise şi o femeie ce avea în braţe un copil. Aici părea să fie mai cald.

Apoi Costenco se trezi abia în salonul unui spital, unde află că avionul se izbise într-un pisc montan. În timpul izbiturii feroce, partea din urmă, coada, se desprinse, căzând aparte cu cei trei călători ce se oploşiseră mai la cald – femeia, copilul şi Nicolai Costenco. Astfel dânşii se salvaseră, pe când ceilalţi călători şi membrii echipajului se stinseră din viaţă.

Gândindu-mă la cazul cu manuscrisul trimis prin poştă, îmi zic că Nicolai Costenco avusese convingerea că realizase o muncă enormă, necesară şi cu destule calităţi artistice.

_____________ 

*În imagine: Leo Butnaru, Nicolai Costenco, Bogdan Istru și Vasile Romanciuc, Orhei, anii 70.

                        28 noiembrie 1985

Gheorghe Vodă

Aflându-se la Moscova, poetul Gheorge Vodă dă de o fasole în buzunăraşul jiletcii. Telefonează acasă. Nina Mocreac-Vodă, soţia sa, îl înştiinţează că a aflat de la nepoţica lor Anişoara (4 anişori), că anume ea i-a plasat-o în buzunăraş.

– Ca un fel de talisman?– întreabă Vodă.

Soţia râde, apoi:

– Iart-o, dar a zis că, de cade cumva avionul, din bunel să crească fasole.

SĂRBĂTOAREA LILIACULUI

Ieri, m-am întors de la Iaşi, de la Zilele revistei „Convorbiri literare”. Printre alte suvenire de acolo, am şi o invitaţie, tot pentru Iaşi, la „Sărbătoarea liliacului”, pe care mi-a făcut-o colegul şi prietenul Liviu Apetroaiei, organizatorul colocviului „Istoria unul monument – 170 de ani de la construirea Casei cu Turn de la Copou”, preconizat pentru 5 mai curent. Iar aici prefaţez acele evenimente cu două imagini „la îndemână”, din spaţiul în care se întâlneşte liliacul cu Maica Domnului şi Pruncul dintr-o veche icoană, dar şi cu o imagine a sa din pictura prietenului Vasile Mungiu, pictor de aleasă fineţe. Iar despre evenimentul la care sper să pot participa sâmbăta viitoare academicianul Constantin Ciopraga scria: „Sărbătoarea liliacului e sărbătoarea luminii de primăvară – atotbiruitoare. Printre tufele încărcate de floare se iveşte, aeriană, imaginea Marelui Meşter al Cuvântului fără Moarte. Acasă la Sadoveanu suntem în miezul sufletului românesc”.

l.b.

Liliacul vecin cu... liliacul; fundalul - o pictură de Vasile Mungiu.

APUS ŞI CRAI NOU

DE PAŞTELE BLAJINILOR

L.B. de la un balcon de la Ciocana, Chişinău

FILE DE JURNAL CU AUREL DAVID

       4 iulie 1984

        Trei ore în atelierul lui Aurel David. Cu reportofonul deschis, discutăm, imprimăm pe bandă, din care mă gândesc să selectez material pentru un eseu (revista „Nistru”). De fapt, încă nu am decis – posibil să rămân (fireşte, „regizând”, potrivind cursiv mărturiile) la varianta de dialog. Ar putea ieşi ceva demn de atenţie.

       6.VII.1984

      Aurel David (din mărturiile sale): „La colonia de muncă şi educaţie am fost repartizat în atelierul de lăcătuşărie. Într-o zi, am văzut ce făceau băieţii dintr-un alt atelier, de pictură. Uimit. Încep să copiez portretele lui Galilei, Copernic – din cartea de astronomie. Sunt trecut la pictură. Aveam 11 ani. Nu aveam noţiune despre ceea ce ar însemna o şcoală de pictură, ce se cere la examenele de admitere. De la colonie veneam cu ferma „concepţie artistică”, precum că unui pictor i se cere să copieze fidel, după alte şi foarte multe portrete, câte erau pe atunci, în primul rând chipul lui Iosif Visarionovici Stalin, şi aceasta îţi asigură izbânda pe toate planurile. Când colo, la şcoala de pictură, la admitere, ni se pun în faţă nişte bostani pe care trebuia să-i desenăm… Am rămas nedumerit, mi s-au luat apele: nu desenasem nicicând din natură”.

„Nu pictez naturi statice. Doar o singură dată, pe când eram într-o acută stare de depresie, plasasem un craniu într-un buchet de flori… O natură moartă cu adevărat… moartă. Am renunţat. Mi-am revenit. Abundenţa naturilor statice astăzi e tot un semn că arta noastră plastică trece printr-o criză de manifestare”.

      12.VII.1984

      I-am făcut o nouă vizită lui Aurel David. Mi-a dăruit gravura sa, celebră, cu chipul lui Eminescu-Arbore. Prezenţi şi Andrei Burac, Mihai Ţăruş.

       13.VII.

      Mi-am amintit de o istorie mai veche, care i s-a întâmplat lui Aurel David. Acum mulţi ani, primise un onorariu destul de solid, peste 20 de mii de ruble. Îl întreabă pe un amic, A. B., cum să plaseze el banii, pentru ca să nu-i cheltuiască aiurea: dacă îi duce la casa de economii, totuna e mare ispita de a umbla la cont. Şi amicul îl sfătuieşte să cumpere un inel cu briliant, astfel ferind banii de fluctuaţie, că doar nu are să umble, una-două, să vândă inelul când va avea nevoie de ceva biştari mărunţi: va renunţa să cheltuiască.

Deci, David procură un inel splendid cu diamant, după care îşi pune neliniştitoarea problemă: unde să-l păstreze? Seif nu are, în schimb are idei – înveleşte inelul în pânză, apoi în celofan, sapă un mic cuib în peretele atelierului, apoi tencuieşte integral acel perete. Peste câţiva ani, cam rămânând fără câştiguri, onorarii, hai să pună în uz valoarea inelului, să iasă din situaţie. Însă întrebarea neliniştitoare e: dar unde l-a pus el în perete? Din precauţie, pe tencuială nu lăsase niciun semn, timpul a trecut, el a uitat locul. Face câteva probe, dând ici-acolo tencuiala jos, însă – fără rezultat. Face mai multe sondări – acelaşi lucru: nimic. Ajunge la disperare, gândindu-se că vreun hoţ abil ar fi putut să-i fure inelul muruit în perete. Prinde a dărâma toată tencuiala, dar inelul nu-i şi gata! Era grav că uitase nu doar locul tainic, ci uitase chiar în care perete pusese inelul! Mai dărâmând şi tencuiala de pe ceilalţi trei pereţi, găseşte în sfârşit inelul. Răsuflă uşurat, îşi plăteşte datoriile, apoi se apucă de reparaţie – tencuirea integrală a atelierului…

         28.VII. – 21.VIII.1984

        Sosit-am la Negureni, să reparăm casa. De muncă – berechet, de la prag până la hogeag.

Peste trei zile soseşte şi Zinovia. Îmi aduce trista şi incredibila veste a decesului lui Aurel David. Ştiam că, după zilele sale lucide, în care am imprimat pe bandă interviul nostru, se afundase iarăşi în bulboanele adâncilor sale depresii, care au şi fost ultimele.

Vineri, 3 august, primesc săptămânalul cu interviul. Mi l-a expediat Ion Anton. În aceeaşi pagină – două poeme, ale lui Damian şi Vodă, dedicate lui David. Condoleanţe în chenare.

Recitesc interviul – sensurile pe care le expusese cineva, pe când era în viaţă, capătă cu totul alte cuprinderi, deschideri. Chiar şi titlul – „Prefer senzaţia de necuprindere” – parcă ar fi exprimat o ultimă dorinţă a lui Aurel: la 50 de ani, iată-l plecat-ajuns în necuprindere.

Îmi amintesc unele explicaţii ale sale despre o lucrare neterminată, rămasă pe şevalet, „Flori înfloririi”. Titlul acesta pare a fi o tautologie stângace, însă suprapunerea semantică aici are rostul ei.

         Atunci, ne servi, pe mine şi pe Andrei, cu un cei. Foarte dulce. An. zise că la vârsta lor nu este indicat să consume atâta zahăr. Aurel răspunse că totdeauna a băut ceaiul foarte dulce. Probabil, o necesitate a omului care, în copilărie, a dus lipsă de atâtea şi atâtea lucruri, de mângâieri. De mic copil, Aurel rămăsese orfan de ambii părinţi. Tatăl său, cărturar distins, într-o depresie se aruncă sub tren, prin 1936. Mama îi murise din cauza unei boli infecţioase.

Uite aşa se stinge un bun artist şi totul, toatele rămân baltă. Cine va avea grijă de cele care au rămas în atelier în urma lui David? Greu des pus…

      Nu pot presupune nici perspectiva eseului pe care trebuia să-l scriu pentru revista „Nistru”. De pe banda magnetică am extras esenţialul. Îmi notasem şi impresiile despre unele din lucrările sale. Va trebui să caut forma adecvată expunerii acestei factologii – am fost ultimul şi unul dintre puţinii ziarişti care s-au apropiat de David şi arta sa.

l.b.

O REVERBERAŢIE DINSPRE NORD

Leo Butnaru! El a intrat în acest nou secol în deplină muniţie literară, intenţionând să se desfăşoare în el cu fermitate. Numele său este rostit cu consideraţie cel puţin în trei capitale – Chişinău, Bucureşti, Moscova. Poet, traducător, exeget în ştiinţa literaturii, eseist… Dar, înainte de toate, poet, de unde şi începe şi continuă expansiunea sa, prin aceasta determinându-i-se toate succesele în domeniul relaţiilor literare. Talentat şi inteligent, avid, nedomolit. Poezia sa e modernă cu desăvârşire, e toată într-un format al contemporaneităţii – se pare că ar fi trebuit  să fie afină căutărilor semenilor şi confraţilor acestui poet. Dar nu! Leo Butnaru e categoric individual (personalizat). În poemele sale se îmbină organic şi fericit  ceea ce s-ar părea că reprezintă calităţi incompatibile – gândirea metaforică, receptarea emoţional-plastică a lumii şi ironia şfichiuitoare, uneori dură până la sarcasm. Ba zborul inspiraţiei, ba înţepătura ingenioasă. Leo Butnaru e, concomitent, şi clasic, şi avangardist. Mai simplu spus, e un talent sui generis (кругом талантлив). El iubeşte nu doar propria prezenţă în literatură, ci însăşi literatura – cu uitare de sine şi deplin. Citindu-i versurile, fiţi gata să întâlniţi turnuri neaşteptate, descoperiri imprevizibile, ludic acaparant şi probleme foarte serioase. Are un intelect sensibil şi o conştiinţă vulnerabilă.

Chiril Covalgi,

Mocova

*     *     *

Лео Бутнару! Он во всем литературном всеоружии вошел в новый век и намерен в нем уверенно развернуться. Его имя достойно звучит  по крайней мере в трех столицах – Кишиневе, Бухаресте, Москве. Поэт, переводчик, литературовед, публицист…  Но, прежде всего, поэт, отсюда начинается и продолжается его экспансия, этим определяются все его достижения в области культурных взаимосвязей.             Талантлив, умен, ненасытен. Его  поэтика весьма современна,  вся в актуальном формате –  казалось бы, должна быть похожей на искания ровесников и собратьев. Ан нет! Лео Бутнару – резко индивидуален. В его стихах органично и счастливо соединяются, казалось бы, несоединимые качества – метафорическое мышление, эмоционально-образное восприятие мира с хлесткой иронией и даже сарказмом. То взлёт вдохновения, то укол остроумия.     Лео Бутнару и классик, и авангардист. Проще говоря – кругом талантлив. Он любит не только себя в литературе, но  и саму литературу  – самоотверженно и безраздельно.     Читая его стихи, будьте готовы к неожиданным  поворотам, нечаянным находкам, занимательной игре и весьма серьезным вопросам.      У него чуткий интеллект и ранимая  совесть.                                                                                   

  Кирилл Ковальджи́,

Москва 

PE CRUCE

                                                                *             *              *

                                                          Acaţ cu ghimpi siniştri, ruginii

                                                          ca nişte cuie-agonizând năuce –

                                                          în vântul vineţiilor chindii

                                                          mi se-arătă asupra ta

                                                          pe sus

                                                          desculţi picioare, trase spăimântos

                                                          spre cer, prin raze palide

                                                          caduce –

                                                          şi-ncremenii la gând că-a fost Isus

                                                          căruia ghimpii tăi îi amintiră

                                                          de cuiele canonului pe cruce.

                                                               23.VII.1992