În acest început de an, alcătuiesc o antologie de
interviuri pe care le-am făcut pe parcursul a două decenii cu mari scriitori ai
literaturii noastre. Din păcate, e o antologie a celor plecaţi în stele, pe
tărâmul umbrelor. Vor fi 24 de personalităţi ale scrisului românesc. Şi mi-am
zis să postez aici secvenţe din câte vreun dialog. Încep cu celebrul Fănuş
Neagu.
FĂNUŞ
NEAGU, CUTREMURUL, MOARA ŞI SCRISUL
(fragment)
Leo
Butnaru: – Ceva mai înainte spuneaţi că
vă veţi face un turn de fildeş… din scânduri. Atare turn n-a fost chiar moara
de vânt în care aţi locuit un timp?
Fănuş
Neagu: –Am locuit într-o moară
câţiva ani de zile. Mai am eu fericirea să locuiesc în vreo moară?
– Cum aţi ajuns la moară?
– Mi se dărâmase casa la cutremur. Dumnezeu a făcut ca
în seara ceea din martie să fiu la un liceu. Eram împreună cu Gheorghe Pituţ,
Dumnezeu să-l ierte, cu Maria Ciobanu şi cu Mircea Micu. Am citit pentru elevi şi
profesori şi ne-au invitat după lectură la masă. Şi acolo aveau coniac. Eu nu
beau coniac. Şi mă puseseră în capul mesei şi am plecat de acolo spre un vin. Şi
a avut loc cutremurul. Şi candelabrul căzuse exact în locul unde şezusem eu. De
acolo am plecat la restaurantul „Minerva”, astăzi îi spune „Restaurantul
chinezesc”, unde s-a întâmplat următorul lucru. Cu un minut înainte de cutremur,
trei negri au sărit peste masa noastră şi au ieşit prin geam. După aia a avut
loc cutremurul, toată lumea a fugit, eu însă am rămas la masă. Fiindcă aveam şi
un picior în ghips. Şi sunt singurul dintre muşterii care am plătit consumaţia.
Am rămas prieten cu directorul restaurantului, dl Ţugui, şi niciodată n-am mai
plătit pe urmă consumaţia, şeful zicându-mi: „Dumneavoastră aţi fost unicul om
care aţi plătit în noaptea cutremurului”. În noaptea cutremurului soţia mea
venea cu fetiţa, aia mică, de la Casa Scriitorilor , unde era bibliotecară, către
casă. Şi treceau în fiecare seară şi-i cumpăra fetiţei caramele de la cofetăria
„Nestor”. În seara ceea aia mică a spus: „Nu vreau caramele”. Şi cutremurul a dărâmat
cofetăria „Nestor”. Nevasta a ajuns acasă şi a zis: „Hai să-ţi fac o băiţă”. „Mamă,
stai puţin s-adorm”. A adormit aia mică şi s-a dărâmat blocul nostru prin baie.
Deci există un Dumnezeu, există un destin.
– Ar veni că sunteţi o familie a intuiţiei.
– Nu. Suntem o familie norocoasă. După aceea m-am
mutat la Mogoşoaia ,
unde am stat vreun an şi pe urmă am venit la Bucureşti. Vedeţi
dumneavoastră, ne-a ocrotit Dumnezeu pe toţi trei...
– Şi cine v-a dat moara?
– Moara ceea? Când să intri în Mogoşoaia, unde e
benzinăria astăzi, era o moară care fusese a prinţului Bibescu. Şi făcuseră ţăranii
din ea o moară de vânt. Eu, nemaiavând casă după cutremur, m-am dus la castel,
la casa de creaţie. Eu nu pot să lucrez cu familia în cameră. Şi-i spun unui ţigan:
„Mă Lăzărică, unde aş putea eu să scriu?” „Domnule, în barcă”, zice el. „Bă,
zic, tu tragi cu undiţa, e lac acolo, cum să scriu eu în barcă?” „Stai,
domnule, că am eu ceva. Am o moară aicea”. Moara mai avea vreo două scânduri la
podea. Pe scurt, era într-o stare ca vai de ea. Zic, vă rog să-mi faceţi din
moară, unde curgea făina, un spaţiu pentru scris. Şi mi-au făcut două cămăruţe.
Şi am stat în ea trei veri. Acolo am scris multe articole.
– Le citeam şi noi, în revista „Luceafărul”...
– Da, da... Şi-ţi dau cuvântul că nu dădeam drumul decât
oamenilor de bună-cuviinţă, uneori şi unor fete mai tinerele... Moara aia ştii
că nu mai e?
– Parcă n-am văzut-o acolo, pe unde e
benzinăria...
– A luat foc. Toate lucrurile bune iau foc.
– În încheierea dialogului nostru, iată şi o
întrebare trăsnită: ar exista vreo asemănare între a scrie şi a măcina?
– Păi, morarii sunt mai buni scriitori. Că ei toarnă
grâu în coş, scot făina, fumează, se gândesc la lume, o mângâie din priviri pe
fata aia care a venit cu iluzia pâinii. Moara este temelia dumnezeirii.
Bacău,
12 noiembrie 1993
