ŞI TOTUŞI - PERESTROIKA...

                                 Pagini de jurnal

4.II.1986

Ieri – o îndelungată vizită la US a lui Petric, secretarul CC cu ideologia. A intrat şi pe la redacţia noastră. Tip ordinar care se rezum la glume uşoare, trivialităţi (povestirile sale după vizita în Danemarca: modele-sex, reviste porno etc…) Însoţit de cel care trage cel mai bine sforile, decât rândurile scrise – Boţu. Îl mai însoţesc Senic şi Busuioc. Mă rog, îşi inspectează ocina acest Petric, recunoscător acoliţilor săi că a fost reales în post.

1986

Mutre livide: Da., Ma…

Parcă e o deschidere spre adevăr – am vorbit şi alaltăieri, la seminar, – însă răşluirile  continuă. La US totul se mistifică, se mistifică, se trag sfori, se dă cu clei pe scaune, să se ţină mai bine pe ele fundurile avizilor de posturi. În fraze orale sau rânduri scrise, neduse la capăt, sunt camuflate agresivităţile, nemulţumirile etc. Şefii, dar nu numai ei, continuă să debiteze aproximaţii ce ţin de domeniul enormităţilor. Atâtea şi atâtea probleme literare încă nu-şi găsesc dreapta rezolvare.  Şi totuşi – perestroika…

5.II.1986

Stare de reaclimatizare. Noutăţi: ştim cui i s-a propus postul la „ŞI” (Lit. ŞI arta). Ca totdeauna, informaţii din primele surse. Respectivul trece prin frământări pe mai multe planuri. Deocamdată, cică, o fi refuzat. Însă există un mobil care poate să-l facă să accepte.

Zile de adâncă singurătate în care învârtejesc bulboanele meditaţiilor, zbuciu-mările dramatismului nostru sufletesc. Plus că sunt zile de nebună îndârjire în munca scrisului, ce ştii că îţi va hărăzi izbânda, dacă în adevăr nu te vei cruţa în tensiunile pe care ţi le cerea această muncă. Zile în care firea noastră se pârguieşte, se spiritualizează nespus de intens. Chiar şi o fire ce pare deja „complet” maturizată, formară, înaintează întru împlinire. O spiritualizare intensă, ca o supradoză de droguri, anume aceasta extrem de binefăcătoare, deoarece este: supra…

7.II.1986

Caut tihna şi ungherul în care să se cheme că-mi fac datoria scrisului. Hăituit, întrerupt, zburătăcit. Dar ce de-a trândăvie prin marile birouri „de muncă”, pe care le au unii „profesionişti”-lingăi!... În mocirla aceasta de vânzări-cumpărări nu numai scrisul cade jertfă…

De altfel, e un ton pesimist care, totuşi, nu ar vrea să mă caracterizeze… Îndoieli tulburi.

8.II.1986

Ieri, mi-a telefonat Mircea Lutic de la Cernăuţi, anunţându-mă că astăzi apar versurile în „Zorile Bucovinei”.

Apoi, ceva uşor hazliu. Dinu intră de la frigul de afară. Îşi scoate veşmintele de iarnă. Mircea şi Oleg izbucnesc în râs. Tatuajul de rumeneală intensă, pe care i-l aplicase gerul, lui Dinu i se termină distinct deasupra sprâncenelor: încolo, chelia sa e otova de o paloare à la romantici.

În şcoală, pe un coleg al lui Dinu învăţătorul îl întreabă ce-i aia jambon. „O trubă mare”, – venise răspunsul. Asta e când se confundă jambonul cu trombonul! Ca la nomenclaturişti…

Cel mai apăsător lucru, până la sfâşiere, e să vezi la US, pe holuri şi prin birouri, marea risipă de timp. Risipesc cu toţii, fără niciun folos. Dar nici tu nu poţi rămânea complet izolat, neafectat. Joc, până la demenţe, de table, triluri logoreice între fumuri de ţigară şi aere de orgolii. Reluări de „probleme” răs-uzate, răs-banalizate, dar, ce-i drept, rămase nerezolvate. Şi cine ştie dacă vor fi totuşi cândva rezolvate problemele ce ţin de condiţiile, dar şi de „amiciţiile” scriitorilor. Văzându-i pe A. C., V. T. sau P. B., te îngrozeşti, prevăzându-ţi şi semicentenarul tău şters, fără culoare şi energie. Pălărie comună de sub care atâtea frunţi înguste vor a se arăta proeminente, eminente, ale unor personalităţi, adică. Deocamdată, ceea ce ar părea personalitate este hăituită, înceţoşată de invidioşi, xenofobi, supra-orgolioşi. Dar e posibil de a rezista. Şi de făcut (câte) ceva. Cu ajustare de speranţă şi regret mortal: doar câte ceva. Ceea ce am putea face nu ne este dat, deoarece nu suntem nişte oameni mari, puternici; nişte personalităţi. Zi de zi, aducem jertfe absurde, ne risipim sufleteşte în trândăvie şi vorbărie. Nu avem un puls normal, ci un zvâcnet spasmodic, ca a celui care se sforţează din răsputeri să nu se stingă, să nu se întrerupă. Dar chiar oare să fie fatal târziu pentru a trage concluzii şi a ambiţiona să schimbi ceva? Nu, e posibil. Arată-ţi unghiile! Chiar dacă trebuie să ţi le înfigi, în primul rând, în propria-ţi inimă. Ce bine vine aici mărturia lui J. Green (Jurnal, 23 sept. 1932): „Trăiesc cu iluzia unei puteri nemărturisite, până la ultimul acord”.

La US, picanteriile viclene ale lui Arh., de asemenea ale lui Vic., dar şi unele sclipiri de înţelepciune ale acestuia; sporovăielile intelectualist-etnografice ale lui I.; pozele-scremete întru echilibru şi vorbă bine aşezată ale lui Vi.; Iu. – statuia trândăviei şi indiferenţei; gravitatea spânzurând peste hăurile ridicolului a lui Li.; pijonismul (sclivisirea) sarcastic(ă) a lui Au.; blândeţea încoronată cu spini a lui Ghe. V.; împăunarea bolnăvicioasă a lui I. Ghio.; autoritarismul lins până i se vede urzeala din rafie a lui Pa.; cretinismul crispat al lui Ma., etc. Ce galerie de inşi pentru uitatul gen al pamfletului! Şi încă atâţi alţii care umblă pe holuri, stau în birouri, dar care, de fapt, nu există… Experienţe în vid cu pana care, neîntâmpinând rezistenţa aerului, cade şi ea ca o piatră!

Iar unele zile la serviciu – un tangaj animat de furtuni artificiale, exaltări neîntemeiate. Chiar dacă e cam indolent acest tangaj, totuna nu te lasă să păşeşti firesc, te tot ţine în încordare pe puntea zilei, până la urmă pricinuindu-ţi şi el rău de… (mare) zădărnicie.

Ce ruşine e să dormi până târziu… Pe la 7,00, chiar şi pruncii sunt treziţi şi duşi la grădiniţă. La această oră, urbea forfoteşte de copii ce pleacă la şcoală. Dar voi – noi, creatorilor, dormiţi-dormim! Mă rog, veşnicia ne aşteptă, ea nu are unde se grăbi!

Voinţa – ca o lege a propriei noastre firi: decretată de ea, de fire. Fie şi ca regulă. Dar de la care nu există abateri. Sau există foarte puţine şi insignifiante. În cazul voinţei deci: decretatori şi executori de lege.

Un  poem sau o carte nu se compun, ci se descoperă, precum descoperă ceva savantul sau geologul. Noi contribuim la asigurarea şi păstrarea integrităţii celor descoperite; alăturăm detalii, scene, precum face arheologul cu cioburile unui vas sau cu fragmentele unui schelet, pentru a obţine conturul, forma cât mai apropiată de realitatea necontrafăcută. A scrie o carte înseamnă a pune în ordine personaje, acţiuni, gânduri, sentimente, evenimente…

9.II.1986

În diriguirea US parcă totul ar fi discret. Dar se vede, se vede mâna care mişcă păpuşile… Inimi de câine (recunosc, calificativul este destul de dur, dar… asta e) jertfesc, nenorocesc pe atâţi alţii, ca să-şi agonisească cine ştie ce iluzii. Cea mai câinoasă inimă e de-a dreptul oribilă şi în ceea ce face, şi în ceea ce nu face. Da, şi în ceea ce nu face, deoarece, în mod normal, s-ar cuveni să facă. Nu obligatoriu să facă bine, pur şi simplu să-şi îndeplinească cinstit obligaţiile.

Dactilografă, apoi şefă de cancelarie la „comitetul lui Iordanov”: i se conferă titlul de… „Cineast emerit”!!! Asta, precum celui care alimentează cu combustibil avioanele i-ai conferi titlul de „Aviator emerit”… Dar câte alte cazuri, câte cazuri… Cu sub-şefele…

14.II.1986

V. Senic pleacă de la „LA”. Ieri a aruncat de prin sertare lucrurile, hârtiile ce nu i-ar mai putea fi de folos la noul loc (care?) de muncă. Mi-a semnat pentru publicare nuvela „Mozaic de gheaţă”.

Admit că Mi. ştie multe. Dar un lucru nu-l ştie: să se ferească de flecăreală. Pe fiecare, îl prinde de bumbul de la haină sau îi bagă degetul în cheutoare şi-i tot vorbeşte, turuie-vuruie ca într-o demenţă intelectuală, schizofrenie estetizantă. Şi, în faţa altora, care-şi zic scriitori, dar nu sunt şi oameni ai intelectului, ai culturii, el poate părea burduf de noutăţi livreşti. Numai că mult ai putea tu rezista în faţa curentului ce vine dintr-o gură ştirbă, pe care, până la urmă, n-o poţi crede decât o fisură în furtunăriile haosului? Marele Montaigne mare dreptate avea, precizând că: „Nimănui nu i-ar trece prin minte să-şi dea cuiva averea, şi totuşi îi dă timpul lui”!

15.II.1986

V. S. ne povesteşte visul său de alaltăieri. Îl atacă un dulău uriaş. V. reuşeşte să-l înşface de mandibulă şi de partea de sus a botului căscat a muşcătură, să-i rupă partea de jos a gurii hidoase, punând această bucată lângă dulăul răpus, mai bine zis – întins, resemnat, neputincios, întins la pământ. O. R. găseşte semnificaţia: „Înseamnă că, învingând duşmanul, o să rămâneţi în post”. Noi râdem. Însă acest coşmar, sigur, i-a fost sugerat lui V. S. de situaţia sa curentă: răscrucile, deciziile ce au venit, conştiinţa că sunt destui cei care se bucură de plecarea sa.

17.II.

Acum un timp, St. scria, în colaborare cu debutantul Bulicanu, un scenariu pentru film. Luaseră ambii cele 25 la sută din onorariu. Odată, vine St. entuziasmat la Ştefan şi unde face: „E-e, Ştefane, i-am pus pe toţi jos! Ce detaliu, ce detaliu am găsit. Închide uşa, să n-audă cineva… E-e, ce scenă, cum mai «împuşcă» ea! Închide uşa, ţi-am spus. Dă un pahar de vin, să-mi vin în fire, şi-ţi povestesc”.

Scena consta în următoarele: Chişinău, palatul „Octombrie”. Lume de pe lume, aşteptând să intre la cine ştie ce spectacol. Deodată, la marginea havuzului întins cam pe jumătate de hectar, apare un sătean, un ţăran sadea cu coasa în spinare. Şi ce credeţi că începe el să facă? Nici una, nici alta, prinde a cosi… A cosi… jeturile apei ţâşnitoare ale fântânii arteziene. Şi – mare minune, – unde dă cu coasa, jeturile nu mai ţâşnesc, sunt stopate. De, marea magie a cinematografiei… Iată, deci, „cutremurătorul” detaliu pe care l-a găsit St.

Cuminte şi resemnat, a doua zi Bulicanu scoate banii de pe livretul de economii şi-i întoarce la contabilitatea studioului „Moldova-film”. Кiна не буде… (În ucraineană, o frază ajunsă proverbială: „Filmul nu se mai dă”, l.b.)