– Ați
debutat în 1976 cu placheta de versuri „Aripă în lumină”. Cum erau debuturile
în acea perioadă în Moldova?
– Probabil, debuturile de pe atunci erau
asemănătoare altora, care se mai întâmplaseră pe lume. Și unor tineri, în
generația biologică a cărora mă încadram, post-adolescenți cu destine fragile
încă, dar supuse, sau autosupuse deja tentației de manifestare irezistibile, li
se potriveau considerațiile lui Lusi Lavelle despre junele nerăbdător, „însetat
să constrângă cursul duratei și să treacă peste etapele schimbării, pentru ca
să obțină, fără nicio maturizare, efectele cele mai noi și cele mai
impunătoare”. Vibram și eu, probabil, de acea nerăbdare, de ispita de a face,
de a crea. Mă automobilizam, mă autosupravegheam, mă autoanalizam (...chiar,
după un manual al unui psiholog sovietic, Levi, făceam... auto trening/
autosugestii!), uneori simțind „clar” că firea mea e cuprinsă, parcă, de o
intuiție „neclară”, de o vagă înfiripare a acesteia ca o scriitură încă
neformulată. Eram, concomitent, țărănașul de ieri, romantic, visător, însă deja
ispitit de modernitatea scrisului, chiar de avangardă. Îmi găsisem și un
profesor de nădejde: revista „Secolul 20”, pe care nu că o citeam, la
Biblioteca Națională, ci, nu exagerez, o studiam. Ea îmi deschisese alte piste
de intrare, ca lector, dar și ca poet debutant, în misterioasele împărății ale
literaturii universale înfățișate, în special, în modernitatea, experimentalismul
și filosofia ei cu totul diferit de ceea ce ni se spunea la cursurile de la
jurnalismul și filologia universitară chișinăuiană.
Astfel că, vorbind de
formarea unui june poet care chiar a ajuns așa ceva, Poet, să nu se ia în
considerație strictamente perioada opresiunilor ideologice (uneori, dure de
tot) în care i s-a întâmplat debutul, pentru că lecturile, dacă erau alese în
alte perspective estetice, ideatice, în general artistice, în ce mă privește îmi
permiteau o evoluție în paralel cu stupizenia pseudoartistică, pe care partidul
buldog o dorea generalizată. Aș zice că eram țărănașul care se debarasează, în
mod accelerat, de naivitate.
Astfel că, din
aproape în aproape... infinit, al firii, al subconștientului tău și al
generalei entropii literare universale, avea să vină și momentul de la care
încolo începi să ai mai multă încredere în propriile tale păreri despre cele
citite, despre un poem sau altul, o nuvelă sau alta, un eseu sau altul. Chiar
despre propriul tău scris. Atunci, în firea ta, debutezi, prinzi contur ca exeget, ca evaluator, să zicem… auto-autorizat
în artă, estetică etc. Atunci prinzi a pricepe că poezia știe și spune despre
noi ceva, de care noi înșine nu bănuiam că ar exista în conștientul, subconștientul,
rațiunea și sensibilitatea noastră.
Ceea ce mărturisesc,
constat acum nu cade sub incidența laudei de sine din motive ce pot fi
certificate, verificate, puse în relații cu probe scrise, să zic așa, cu șirurile
de note din tabelele școlare și matricola universitară, dar, bineînțeles, și cu
cele din opiniile criticilor literari. Vreau să spun că am fost un adolescent,
un tânăr atras irezistibil de studiu, de cercetare, experiment, toate
intersectate și de preocupările pentru filosofie, pe care, în măsura în care mă
pricepeam și aveam vocație, m-am străduit să le infiltrez, să le dozez în ceea
ce scriam – poezie, eseu, proză, opinii literaturologice. În măsura în care nu
riscam să iau o notă care să-mi amenințe bursa studențească, mă eschivam de la
„plenitudinea” unor anoste cursuri universitare, superficiale, tendențioase,
stupid ideologizate, și rătăceam prin libertatea de expresie a lumii ca
literatură, istorie, filosofie, angrenaje ideatice captivante, respirații la zi
cu scrisul românesc, care, la începutul anilor șaizeci, își recăpăta stilistica
și dezinvoltura din interbelic.
În studenție, eram
continuu emoționat într-un netrecător freamăt al speranței că natura
primordială a predestinației poetice mi s-ar putea releva și mie, în chip
ocult, poate, – de ce nu? – precum zeului Odin din poemul nordic „Havamal” din Cōdex Rēgius, în care el, Odin, vorbește
despre sine, concomitent, la persoana întâi și persoana a doua, întru
integritatea aceluiași: „rănit cu lancea și sacrificat lui Odin, eu însumi
sacrificat mie însumi, fără să mănânc și fără să beau, iată că ruinele la
chemarea mea se revelară”. (Mie însă mi se revelau construcții fastuoase, printre
care, probabil, erau și turnuri, contraforți care speram să mă ocrotească și să
mă înalțe...) Astfel se ajungea, parcă, în cuprinsul misterelor și la darul
poeziei, ca într-un ritual de inițiere para-șamanică. Recunosc și îmi amintesc
cu intensă emoție cu câtă înfrigurare parcurgeam zeci de cărți „de
specialitate”, în tainica iluzie că mi s-ar putea revela tocmai rădăcina
rădăcinilor din care purcede poezia; să aflu cum se întâmplă acest miracol și,
eventual, să însușesc și eu ceva din cvasiocultismul lui. Cred că e o stare de
cândva, despre care ar putea mărturisi mai mulți poeți la maturitate.
Iar debutul
propriu-zis mi s-a întâmplat încă pe când eram elev în anul terminal al școlii
medii și când colegul și prietenul meu Costică Munteanu, prin clasa noastră,
dar și prin celelalte două clase de-a zecea paralele flutura (Vedeți ce avem
noi? Un poet!), ca pe un drapel, ziarul republican „Tinerimea Moldovei”, în
care, pe 5 mai 1967, îmi fuseseră publicate primele versuri. Pe urmă, am frecventat mai multe cenacluri –
„Eminescu” la Universitate, „Luceafărul” la ziarul „Tinerimea Moldovei”, „Miorița”
la Biblioteca Republicană, cel de la Casa Municipală a Tineretului, în unele
din ele fiind printre protagoniști. Ba chiar, pe atunci, se țineau ședințe de
cenaclu și la Politehnică, Medicină. După care chingile ideologice prohibitive
au prins a se strânge tot mai mult. Manuscrisul primei tale cărți putea să aștepte
câțiva ani în sertarele editurii. Așa s-a întâmplat și cu prima mea carte pe
care, totuși, a izbutit să mi-o promoveze criticul și redactorul de editură Ion
Ciocanu. După apariția ei, cineva scrisese: „Ce poet ambițios acest L.B.! Pe
parcursul întregii cărți nu a comis nicio pereche de rime”. Adică, versul liber
mai era privit cu destulă suspiciune de ciclopii realismului socialist.
