De la a-ți da seama – la a da seama
despre ce ți-ai dat seama și ce poate face harul tău cu revelația de care
vorbește aceasta. Nu vei reuși sută la sută în tentative, pentru că depinzi de
mulți, de multe, de starea socială, dar și de fantezia ta, ce te abate de la
trebi, te abate de la realitate, oferindu-ți viața paralelă a visărilor. A
subiectivității.
Însă trebuie să îndrăznești mereu
să-ți calibrezi tu însuți nevoia de libertate, de adevăr, de informare,
deoarece, se știe, generalitatea socio-politică a acestora are totdeauna un
standard mai scăzut decât cel pe care și-l poate asigura, conștient și cu efor,
individul. În durata participării sale,
ca individ și creator, la lume.
De regulă (obligatoriu și...
inconștient), destinul omului presupune și jocul compensațiilor, imprevizibil,
definit, implicit, în ziceri de felul: „Unde dai și unde crapă” sau „Nu se știe
unde pierzi și unde câștigi”.
Vârsta te mai potolește, îți mai
aplatizează predispoziția pentru gesturi categorice
Încăpățânându-te, cu pierderile și
frustrările de rigoare, să crezi că nu se poate să se mute ireversibil accentul
de pe valoare pe „valoarea de întrebuințare”, de pe estetic pe consumerism.
La o adică, e frumos și oarecum
visător să se creadă că omul epocii noastre sau, poate, cel din epoca ce ne va
urma va tinde, în fine, să revină, studios, în aula înnobilatoare a școlii, a
bibliotecii. Lecția bine învățată este chezășie în confruntarea, zisă
concurență profesională.
Iar tu, cu anii, când îți mai scad
ardoarea vitală, năzuințele și visele îți devin mai difuze, posibilitățile –
cam pe sponci, probabil, tangențial, ai putea ajunge un cehovian ce refuză
subterfugiile oricăror concluzii în umila înfățișare a incertitudinilor
existenței umane. Orice poate fi posibil într-un destin de om. Ba chiar și în
cosmosul întreg, în care ești chiar mai puțin decât un fir de nisip, de praf...
Cam astea se întâmplă cu cel care
vede (și trăiește, prin propriu destin) o identitate între manifestarea harului
prin creație, studiu, cunoaștere, meditație, prietenie, colegialitate...
În meandrele și... mendrele vieții și
creației, unii au capacitatea de a însuși o oarecare superioritate
„metodologică” de a frecventa școală după școală, inclusiv pe cea de studii
înalte, însă, în sinea și fapta lor, gândind și acționând ca autodidacți
perseverenți și, posibil, ușor orgolioși. Eu aș fi afinul lor.
Fiecare scriitor sau artist în
general trece prin prismele propriei sale vocații și, poate, prin filtrele
codului său genetic, modificat, evolutiv-modelat-remodelat de achiziții
culturale, de filosofie, ceea ce vin ca impulsuri și linie de subiect din
fondul spiritual universal comun popoarelor și, deci, tuturor indivizilor (dacă
aceștia se interesează de așa ceva).
E în toate astea ceea ce poți
elucida, ce-ți poți explica despre tine însuți ca artist în măsura în care
reușești să raportezi cele aflate la
conștiința existenței tale ca ceva implicat în frământatul act uman de
producere a valorilor. Cărora le-aș spune și punți de legătură mai speciale
între naturile umane ce tind și ele spre elevație, creație. E atitudinea și
poate chiar crezul celui care nu agreează banalul, cotidianul (prea) familial,
dezgolit, cum se mai spune, imundul, mizeria agresiunii impertinente a
așa-numitei „estetici a derizoriului”.
Este imposibil să ajungi în zona
instinctuală a firii tale, să „localizezi” izvoarele inspirației, intuiției,
minele din care ies la iveală, ca daruri de preț, ceea ce e sugerat și modelat
de subliminal.
Când experiența pe care ți-a
hărăzit-o destinul (uneori, din... abundență) îți permite o dublă, dar
intrinsecă revelație și revelare de sine, o descoperire și o redevenire, care
în franceză sună plastic: „une
conaissance de soi et une co-naissance”.
Este important, așadar, dacă harul
tău, studiile tale permanente, modul tău de viață și de muncă, apoi (sau poate
înaintea tuturor) curiozitatea, care se adaugă celorlalte, reușesc să-ți
mobilizeze energiile creatoare, ținându-ți acut ațintit sentimentul
„vânătoresc” asupra eventualei revelații artistice, asupra surprinzătoarelor
înfățișări ale metaforei, care nu se împuținează deloc în ancestralul codru de simboluri.
În cazul scriitorului, semnele
maturizării sunt cele ale valorii, ale constantei în principii, ale coerenței
intelectuale și a distincției artistice prin care se auto-particularizează. În
cazurile manifestărilor sale de vârf, harul, intelectul, inspirația și voința
nu înseamnă mai multe componente sau acte de manifestare, ci sunt un tot,
unitare.
Asta, pentru creatorul care se
încăpățânează să creadă că nu am trăi, totuși, în epoca unui scepticism estetic
generalizat. În caz contrar, ar însemna să cedăm, să capitulăm în fața
kitschului tot mai agresiv...
Chiar dacă, de ceva timp, vine deja
și la noi, peste noi, poate că chiar... iese din noi uscăciunea calculului.
Devenim mai reci, mai distanți, mai pragmatici, mai egocentriști. Dar, să
sperăm, nu mai răi, nu mai coțcari decât în comunism. Pur și simplu, azi punem
mai multă pasiune în pragmatism decât, odinioară, în idilă și lirism.
