duminică, 2 iunie 2019

MINIATURA POETICĂ RUSĂ - Andrei DEMENTIEV și Mihail ERIOMIN

DIN REVISTA


DIN MINIATURA POETICĂ RUSĂ


Nu ar fi neîntemeiată părerea că – în urma sintezelor, nucleizărilor – cel mai evident esențele ideației existențial-filosofice sunt prezente în focalizările prozodice de minime dimensiuni „vizibile” și imense spațialități imaginative, mentale, cosmospirituale umane. Dintre multele referințe sugestive la chintesența de acest gen mi se pare relevantă și cea a poetului Lorens Blinov care, încercând a se dumeri în problema  raportului artă-filosofie, ajunge de fapt la formula unității artofilosofiei: „Cum să surprinzi esența fenomenelor?// Foarte simplu:/ Ia un ou obișnuit/ Și imaginează-ți că el ar fi chiar/ Dumnezeu/ (aproape dizolvându-te în el)”. Iar un alt autor, Arsen Mirzaev, parcă s-ar referi și el la concepția conform căreia mi-am propus să elaborez o amplă selecție panoramică din poezia rusă de proporții cât mai restrânse: „Motiv de miniatură./ Tot ce e mic/ uriaș e.../ precum/ VIAȚA”.

L.B.

                       Andrei DEMENTEV           (1928-2018)



*     *     *

Viitorul nu-l împaci cu ce-a trecut deja.
Nu iese amiciție între „astăzi”
Și „ieri” – nu-și dau mâna.
Eu am rămas corabie-necată
În viața care
Trecu, precum furtuna.
Dar corabiei i-a revenit memoria lucidă,
Riscantă, ca un scafandru neapărat.
Ea apăru în fosta-mi tinerețe
Și eu din nou sunt cel naiv,
Bun și curat...


*     *     *

Din nou pe cer alunecă o stea.
E trist să vezi cum cad înalte stele.
Îmi petrec prietenii –
În neunde, în nicăieri.
În nevenite ierni și-n
Ne-mprimăvărate primăveri.

Îmi petrec prietenii în inexistente povești.
Slavă Domnului, tu tânără încă mai ești.


*     *      *

Lui R. Rojdestvenski

Totu-i deșertăciune...
Și eterna cântare de bani
Și cheltuirea lor, și scrierea de cărți.
Totu-i deșertăciune.
Dar niciunde n-ai putea ascunde
Tristețea, tânjirea ta,
Prelungă, precum strigătul spre zori.
Nu-s singur trăind în atare prinsoare,
Sperând mereu la oarece luminiș.
Noi suntem născuți ca basmul să-l
Prefacem în durere.
Dar că nici basmul nu mai e, se dovedi.


*     *     *

Prin sita de aur a
Frunzișului târziu
Se cerne tihnita lumină a zilei.
Și tot ce este – TU,
Pentru mine înseamnă unitate.
Pentru-această întâlnire și anii ce vor veni.
O, astă privire!
Din mărturisiri molitve plăsmuiesc.
Eu pentru totdeauna cu sufletul
Și trupul sunt credincios
Întru iubirea
Și frumusețea ta.


În grădină

A doua zi,
A doua noapte – plouă.
Și păsările parcă-ar fi fost
Măturate de vânt.
Însă tu – cânți, ca și mai înainte, –
Nici nu știu cum te numești,
Cum ți-aș spune.

Ești de nevăzut – atât de mic fiind.
Doar ramul
Tresare-abia-abia...
Și ce te-a apucat
În atâta tristețe, atâta ceață
Să cânți atât de vesel?


*     *     *

Eu te pierd –
Cum codrul muzica o pierde,
Când peste el se-nstăpânește frigul.
Sufletul meu –
Prizonier pe viață –
Din memorie nu are cum ieși.

Eu te pierd –
Cum casa pierde cerul,
Când ploaia perdeluiește geamul.
Și viitorul nostru-i ca rebusul:
Nu-l voi dezlega.
Nici tu nu-l vei citi.

Mihail ERIOMIN    (n. 1936)



*     *     *

Cum șarpele își lasă pielea, tu
Îți părăsești ciorapul.
Frigurosul ornament al țesăturii
Veiozei îi insuflă-o frică păsărească.
Picioarele ce dorm de-ar păstra în timp
Forma ciorapilor pe care-au pierdut
Și mușchii și scheletul,
Sulului șoldurilor încredințându-i
Taina creapariției* genunchilor.

_____
*Creapariție – de la contaminarea creație+apariție, în spiritul originalului: proizzojdenie.



*     *     *

Croitoreasa coasă la mașină
Asemeni ploii, albastru și verde,
Ploii frânte de sticla ferestrei,
Cum luntrea frânge firele de stuf.
După geam detunetul tușește,
Stropii ploii se lipesc de sticlă,
Fiecare – jumătate verde
Și albastră – altă microjumătate.


*     *     *

Roșcatul alchimist al zăpezii
Retopi metalul în nichel, nu în aur.
În ceruri, ca în Cartea porumbeilor, –
Alfabetul ebraic al scoarței de mesteacăn.
Râurile-s pline de așchii de vâsle,
În ochii oblici, de cucuvaie, ai ovinelor
Primăvara foșni sec ca un șoarece.


*     *     *

Zemoșii, ca și peștii din adânc,
Au culoare adecvată, formă alungită,
Pârâul care-și joacă în oglinzi zemoșii
Le-adapă rădăcina cu vlagă monotonă.
Precum greimea merelor, gutuilor,
Soarele pornit ca în inspecții
Prin asiatele bostănării
Se arată extrem de uimit.


*     *     *

Cu nările vițelul speria fricosul,
Aplecându-se, încordând arcanul,
Cu maxilarul unui marinar chefliu
Clătinând gherghina purpurie.
Trupul costeliv seamănă armonicii,
În dormitorul fizicianului Infeld*
Partituri cu note uriașe
În buzunarele pielii întinse
Și pișcături ca de la țânțari în
Câmpul magnetic.
_____ 
*Leopold Infeld (1898–1968) – celebru fizician polonez.


*     *     *

Arcuita cruce-a coarnelor
Precum un idol o ridică peste rămurișul scund.
Vaca nu se câștigă, ci se extrage
Din cei mai fragezi mușchi ai protivnicului.
Vuiește-n defileul cornuîntrompetat
Rănind auzitorii până-la sare!
Respiră logodnicele împrejurimilor
Crunt miros transmis din tată-n fiu.


Baloane

Lui L. Vinogradov

Sunetul e-ntemnițat în scoica mării.
Cornul de taur căzu ca un fruct la rădăcina căzii.
Peste mare, urechea ca un cercel de coral
Clatină felinarul fatal pe-o subțire stinghie, frânghie.
Balonul aerului e complice căderii
Soarelui în cuprinsul femeii
Clopotul căreia nu e clopot, ci zăgaz
Ce dădăcește-un mare naufragiu.


*     *     *

Trist sezon al idolilor mulți,
Frângerea umbeliferelor peste iarba căzută,
Plânsul păgân al mlaștinilor alb-negre,
Castele ridicate din arbori străvezii,
Psalmodierea matinală, de după geam, a bisericii,
Un pahar de ceai auriu de peste ocean,
Lumânarea, dezgolită de lumina cerească
Și domnița presimțindu-și umărul de sprijin.


*     *     *

Elicopterul hotelului altisim
Ca un cer împănat, peste palidul
Scuar din preajma școlii.
Proprietarele ghiozdanelor de toamnă
Trebăluiesc fremătător peste plasele „claselor”.
Zburătăcirile arțarilor duc departe
Torentul asfaltului, ocolind scuarul.


*     *     *

De ce crabii sunt ici-colo bombați
Și în adâncul mării aruncați?
Din ce fel de aluat a fost copt
Corpul lor de biscuit
Care nu ajunse tort?
Crabii de cine fost-au orânduiți
Să-și adune hrană din adânc?
Acolo actinii fastuoase
Vânează viața cea fără de griji.
Unde fost-au crabii mărilor creați
Pentru-a întunde alge și-aripioare înotătoare
Cu necruțătoarele lor clește?


*     *     *

...Astfel căutau iudeii barem o palmă de pământ;
Călcând câmpii pierdute-n nori de praf;
Mergătorii se răreau ca bărbile,
Căzând, încovrigați, în nisip, cu picioarele la gură.
Ceilalți, spre a-i înmuia lui Moise inima,
Spre-a gusta din pâinea tuciurie,
Semănau meiul – mielul pustiei –
Întru sărăcăcioasă supraviețuire rătăcitoare
Pentru-a dădăci fluierul lui David
Și să populeze pământul, ca pe o carte,
Planeta proprie de-a-și boteza, chiar dacă încă
N-o putem lăsa, n-o putem încă părăsi...


*     *     *

Copil al împovărătoarelor timpuri
De revoluție franceză
Se covrigi cocoșat pe spatele regelui.
Brațele suveranului – ca exclamația,
Ca strigătul furchetului de barcă,
Pe când trupul mlădiu al vâslei e-arcuit până la sânge.
Din tulpina genealogiei regale, în inelările
Miezului arborelui, nu se găsește
Nici scândură de coșciug, nici plăcinte
Pentru furtul miresei
De pe țărmul celălalt.

                                                     Traducere: Leo BUTNARU

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu