MINIATURA POETICĂ RUSĂ - Andrei DEMENTIEV și Mihail ERIOMIN

DIN REVISTA

DIN MINIATURA POETICĂ RUSĂ

Nu ar fi neîntemeiată părerea că – în urma sintezelor, nucleizărilor – cel mai evident esențele ideației existențial-filosofice sunt prezente în focalizările prozodice de minime dimensiuni „vizibile” și imense spațialități imaginative, mentale, cosmospirituale umane. Dintre multele referințe sugestive la chintesența de acest gen mi se pare relevantă și cea a poetului Lorens Blinov care, încercând a se dumeri în problema  raportului artă-filosofie, ajunge de fapt la formula unității artofilosofiei: „Cum să surprinzi esența fenomenelor?// Foarte simplu:/ Ia un ou obișnuit/ Și imaginează-ți că el ar fi chiar/ Dumnezeu/ (aproape dizolvându-te în el)”. Iar un alt autor, Arsen Mirzaev, parcă s-ar referi și el la concepția conform căreia mi-am propus să elaborez o amplă selecție panoramică din poezia rusă de proporții cât mai restrânse: „Motiv de miniatură./ Tot ce e mic/ uriaș e.../ precum/ VIAȚA”.

L.B.

                       Andrei DEMENTEV           (1928-2018)

*     *     *

Viitorul nu-l împaci cu ce-a trecut deja.

Nu iese amiciție între „astăzi”

Și „ieri” – nu-și dau mâna.

Eu am rămas corabie-necată

În viața care

Trecu, precum furtuna.

Dar corabiei i-a revenit memoria lucidă,

Riscantă, ca un scafandru neapărat.

Ea apăru în fosta-mi tinerețe

Și eu din nou sunt cel naiv,

Bun și curat...

*     *     *

Din nou pe cer alunecă o stea.

E trist să vezi cum cad înalte stele.

Îmi petrec prietenii –

În neunde, în nicăieri.

În nevenite ierni și-n

Ne-mprimăvărate primăveri.

Îmi petrec prietenii în inexistente povești.

Slavă Domnului, tu tânără încă mai ești.

*     *      *

Lui R. Rojdestvenski

Totu-i deșertăciune...

Și eterna cântare de bani

Și cheltuirea lor, și scrierea de cărți.

Totu-i deșertăciune.

Dar niciunde n-ai putea ascunde

Tristețea, tânjirea ta,

Prelungă, precum strigătul spre zori.

Nu-s singur trăind în atare prinsoare,

Sperând mereu la oarece luminiș.

Noi suntem născuți ca basmul să-l

Prefacem în durere.

Dar că nici basmul nu mai e, se dovedi.

*     *     *

Prin sita de aur a

Frunzișului târziu

Se cerne tihnita lumină a zilei.

Și tot ce este – TU,

Pentru mine înseamnă unitate.

Pentru-această întâlnire și anii ce vor veni.

O, astă privire!

Din mărturisiri molitve plăsmuiesc.

Eu pentru totdeauna cu sufletul

Și trupul sunt credincios

Întru iubirea

Și frumusețea ta.

În grădină

A doua zi,

A doua noapte – plouă.

Și păsările parcă-ar fi fost

Măturate de vânt.

Însă tu – cânți, ca și mai înainte, –

Nici nu știu cum te numești,

Cum ți-aș spune.

Ești de nevăzut – atât de mic fiind.

Doar ramul

Tresare-abia-abia...

Și ce te-a apucat

În atâta tristețe, atâta ceață

Să cânți atât de vesel?

*     *     *

Eu te pierd –

Cum codrul muzica o pierde,

Când peste el se-nstăpânește frigul.

Sufletul meu –

Prizonier pe viață –

Din memorie nu are cum ieși.

Eu te pierd –

Cum casa pierde cerul,

Când ploaia perdeluiește geamul.

Și viitorul nostru-i ca rebusul:

Nu-l voi dezlega.

Nici tu nu-l vei citi.

Mihail ERIOMIN    (n. 1936)

*     *     *

Cum șarpele își lasă pielea, tu

Îți părăsești ciorapul.

Frigurosul ornament al țesăturii

Veiozei îi insuflă-o frică păsărească.

Picioarele ce dorm de-ar păstra în timp

Forma ciorapilor pe care-au pierdut

Și mușchii și scheletul,

Sulului șoldurilor încredințându-i

Taina creapariției* genunchilor.

_____

*Creapariție – de la contaminarea creație+apariție, în spiritul originalului: proizzojdenie.

*     *     *

Croitoreasa coasă la mașină

Asemeni ploii, albastru și verde,

Ploii frânte de sticla ferestrei,

Cum luntrea frânge firele de stuf.

După geam detunetul tușește,

Stropii ploii se lipesc de sticlă,

Fiecare – jumătate verde

Și albastră – altă microjumătate.

*     *     *

Roșcatul alchimist al zăpezii

Retopi metalul în nichel, nu în aur.

În ceruri, ca în Cartea porumbeilor, –

Alfabetul ebraic al scoarței de mesteacăn.

Râurile-s pline de așchii de vâsle,

În ochii oblici, de cucuvaie, ai ovinelor

Primăvara foșni sec ca un șoarece.

*     *     *

Zemoșii, ca și peștii din adânc,

Au culoare adecvată, formă alungită,

Pârâul care-și joacă în oglinzi zemoșii

Le-adapă rădăcina cu vlagă monotonă.

Precum greimea merelor, gutuilor,

Soarele pornit ca în inspecții

Prin asiatele bostănării

Se arată extrem de uimit.

*     *     *

Cu nările vițelul speria fricosul,

Aplecându-se, încordând arcanul,

Cu maxilarul unui marinar chefliu

Clătinând gherghina purpurie.

Trupul costeliv seamănă armonicii,

În dormitorul fizicianului Infeld*

Partituri cu note uriașe

În buzunarele pielii întinse

Și pișcături ca de la țânțari în

Câmpul magnetic.

_____ 

*Leopold Infeld (1898–1968) – celebru fizician polonez.

*     *     *

Arcuita cruce-a coarnelor

Precum un idol o ridică peste rămurișul scund.

Vaca nu se câștigă, ci se extrage

Din cei mai fragezi mușchi ai protivnicului.

Vuiește-n defileul cornuîntrompetat

Rănind auzitorii până-la sare!

Respiră logodnicele împrejurimilor

Crunt miros transmis din tată-n fiu.

Baloane

Lui L. Vinogradov

Sunetul e-ntemnițat în scoica mării.

Cornul de taur căzu ca un fruct la rădăcina căzii.

Peste mare, urechea ca un cercel de coral

Clatină felinarul fatal pe-o subțire stinghie, frânghie.

Balonul aerului e complice căderii

Soarelui în cuprinsul femeii

Clopotul căreia nu e clopot, ci zăgaz

Ce dădăcește-un mare naufragiu.

*     *     *

Trist sezon al idolilor mulți,

Frângerea umbeliferelor peste iarba căzută,

Plânsul păgân al mlaștinilor alb-negre,

Castele ridicate din arbori străvezii,

Psalmodierea matinală, de după geam, a bisericii,

Un pahar de ceai auriu de peste ocean,

Lumânarea, dezgolită de lumina cerească

Și domnița presimțindu-și umărul de sprijin.

*     *     *

Elicopterul hotelului altisim

Ca un cer împănat, peste palidul

Scuar din preajma școlii.

Proprietarele ghiozdanelor de toamnă

Trebăluiesc fremătător peste plasele „claselor”.

Zburătăcirile arțarilor duc departe

Torentul asfaltului, ocolind scuarul.

*     *     *

De ce crabii sunt ici-colo bombați

Și în adâncul mării aruncați?

Din ce fel de aluat a fost copt

Corpul lor de biscuit

Care nu ajunse tort?

Crabii de cine fost-au orânduiți

Să-și adune hrană din adânc?

Acolo actinii fastuoase

Vânează viața cea fără de griji.

Unde fost-au crabii mărilor creați

Pentru-a întunde alge și-aripioare înotătoare

Cu necruțătoarele lor clește?

*     *     *

...Astfel căutau iudeii barem o palmă de pământ;

Călcând câmpii pierdute-n nori de praf;

Mergătorii se răreau ca bărbile,

Căzând, încovrigați, în nisip, cu picioarele la gură.

Ceilalți, spre a-i înmuia lui Moise inima,

Spre-a gusta din pâinea tuciurie,

Semănau meiul – mielul pustiei –

Întru sărăcăcioasă supraviețuire rătăcitoare

Pentru-a dădăci fluierul lui David

Și să populeze pământul, ca pe o carte,

Planeta proprie de-a-și boteza, chiar dacă încă

N-o putem lăsa, n-o putem încă părăsi...

*     *     *

Copil al împovărătoarelor timpuri

De revoluție franceză

Se covrigi cocoșat pe spatele regelui.

Brațele suveranului – ca exclamația,

Ca strigătul furchetului de barcă,

Pe când trupul mlădiu al vâslei e-arcuit până la sânge.

Din tulpina genealogiei regale, în inelările

Miezului arborelui, nu se găsește

Nici scândură de coșciug, nici plăcinte

Pentru furtul miresei

De pe țărmul celălalt.

                                                     Traducere: Leo BUTNARU