NICHITA STĂNESCU LA CHIȘINĂU, 1976

În prima decadă a lunii septembrie 1976, aveau să se țină zilele literaturii sovietice în RSS Moldovenească, inclusiv cu mai mulți oaspeți-participanți din „lagărul socialist”. Însă, foarte precaut și secretos, precum era, Pavel Boțu, prim-secretarul uniunii condeierilor de la Chișinău, se străduise să păstreze o taină aproape cazonă, de... contraspionaj, să zic, despre programul respectivului eveniment. Oaspeții, participanții mai speciali, erau primiți într-un cerc „restrâns și tovărășesc”, oficial-nomenclaturist, în preajma lor aflându-se mereu Boțu, cei doi secretari adjuncți ai săi, apoi secretarul de partid la USM, mai micul secretar de la komsomol, veteranii mai mult de partid decât de scris (dacă te gândeai la ceea ce scriseseră, totuși). Și nu prea mulți alții, poate încă doi-trei, unul, obscur, dar atoate-veghetor, de la secția de ideologie și propagandă a CC al partidului. Astfel că nu se știa, spre exemplu, nici la „Casa presei” (zisă și – se știe de ce – Casa presiunii), prin redacții (eu eram la „Tinerimea Moldovei”) că la acel eveniment vor participa și doi scriitori români, unul dintre ei fiind chiar Nichita Stănescu, numele și creația căruia – să nu pară incredibil azi! – pe atunci, la Facultatea de Filologie a Universității, prin cenaclurile literare (dar, la Chișinău, activau vreo 7-8 de asemenea grupări ale debutanților) erau populare.

De fapt, Nichita Stănescu și Mircea Tomuș fuseseră invitați nu de Boțu (posibil, acesta ar fi dorit ca dânșii, trans-prutenii, mai bine să nu fi participat – mai puțină bătaie de cap și tremuriciuri, stresuri...), ci de mahării de la Uniunea Scriitorilor din URSS. Iar dacă s-ar fi aflat că la gara din Chișinău, cu trenul București-Moscova, va sosi nimeni altul decât celebrisimul Nichita Stănescu, mai mulți scriitori tineri și studenți, întâi de toate, l-ar fi așteptat pe peron. Însă, despre români, lumea nu știa, poate cu excepția a doi secretari-adjuncți ai lui Boțu. Prim-secretarul nu a binevoit să meargă în persoană la gară, să-l îmbrățișeze pe ilustrul său confrate din dreapta Prutului.

În fine, chiar cu sosirea la gară începe ceea ce fusese purul adevăr, iar unora li se părea că ceva din el ține de registrul băsnirilor.

Nichita coborî din vagon, după care îngenunche, aplecându-se să sărute pământul sfânt al Patriei, dar constatând că nu e pământ, ci asfalt, prinse a înainta în genunchi (avea pantaloni de culoare deschisă) spre peretele gării, pe care îl sărută.

Boțu nu trimisese după Nichita vreuna din mașinile uniunii scriitorilor (erau vreo trei, pare-se), ci Stănescu și Tomuș au fost conduși spre un taxi. La volan – o rusoaică, sau vreo securistă, căreia i se sugerase să nu răspundă la provocările... românilor. Când ajunseră la hotelul „Codru” (azi, deja demolat, cu tot cu istoriile lui, inclusiv cu cele ale lui Stănescu și cu bănuiala că acel proiect arhitectural fusese plagiat după unul din Țările Scandinave), galant cum era, Nichita vru să răsplătească tovarășa de la volan, însă dat fiind că nu avea niciun ban sovietic asupra lui, își scoase cămașa și i-o oferi șoferiței, mai și îmbrățișând-o, aceasta încercând, totuși, să... păstreze distanța. Femeia zâmbi strâmb, deschise portbagajul și puse acolo cămașa poetului...

Autograful lui Ghevorg Emin

A doua zi, am mers cu delegația scriitoricească sovieto-internaționalistă, amestecată, la 30 de kilometri depărtare de Chișinău, la casa-muzeu „Alecu Donici”, unde i s-a oferit cuvântul și lui Nichita. Din pridvorul conacului de vechi moșieri, Stănescu rosti memorabilul său discurs care, de atunci încolo, a tot făcut carieră pe ambele maluri ale Prutului: „Suntem pentru prima oară aici doi scriitori români, care am făcut cel mai lung drum din viața noastră: de acasă până acasă”. Apoi a improvizat, ad hoc, câteva versuri închinate celuia, pe care Eminescu îl numise „cuib de înțelepciune”, cu anii, însă, din cele patru-cinci stihuri ale lui Stănescu memoria mea reținând doar: „Donici, Donici frunte înaltă! Donici, minte luminată!”...

La întoarcere, am fost în același autocar cu Nichita și cu poetul Petru Zadnipru cu care, peste o zi sau două, trebuia să plecăm într-un grup la Ungheni. Blândul și omenosul Zadnipru, și el înalt, bine făcut ca Nichita, avea grijă de confratele-oaspete, pe care ba unul, ba altul îl ispiteau cu câte un gât de băutură: „Nichita, Nichita, te rog să nu bei, deseară avem recital la filarmonică...”

Seara, pe scena filarmonicii se adunaseră mulți poeți. Ce a citit Nichita? Din nou memoria îmi joacă festa, dar poate de unde nici nu-mi pusesem scop să memorizez fir-a-păr acel spectacol. Ar fi fost frumos să citească, să zicem, „Elegia a unsprezecea”, însă textul ar fi cerut mai mult timp, decât ofereau organizatorii. Dar, totuși, cu oarece certitudine, am impresia că a citit „Nimic nu este altceva”: „Piatra îmi este verişoară/ Rudă de tată îmi este pomul/ Râul se trage din ochiul maică-mii/ Nimic nu este altceva”. Da, chiar asta a citit! Cu subînțeleasa noastră rudenie românească mai generală, precum interpretam noi după spectacol.

În ziua următoare, se simțea că organizatorii zilelor literaturii sovietice și oarecât internaționale sunt impacientați, iar până la noi, curioșii, a ajuns zvonul că Nichita, supărat, e gata să plece la București înainte de încheierea manifestărilor. Motivul nemulțumirii sale? Observase că, în timp ce presa de tot soiul, de la Chișinău sau Moscova, le solicită interviuri, opinii altor participanți la eveniment, pe ei, cei doi scriitori români, îi ocolește.

Și ce credeți? Nu peste mult timp, este solicitat pentru interviuri și Nichita! Inclusiv de cineva de la oficiosul de partid „Moldova socialistă”. Atunci el a și spus poveste cu:  „Mulțumesc tovarășului Vladimir Ilici Lenin, care a pus la cale marea revoluție socialistă din octombrie, grație căreia un general rus, cu întreaga sa familie, a luat-o încet-încet pe harta Europei în jos, din Voronej spre Crimeea, apoi, pe mare, ajungând la Constanța, mai apoi stabilindu-se la Ploiești, unde fiica sa Tatiana, viitoarea mea mamă, rusoaică, l-a întâlnit pe viitorul meu tată, român, din împreunarea lor născându-mă eu, Nichita Hristea, cel care vă vorbește acum. Trăiască marea revoluție socialistă din octombrie și tovarășul Vladimir Ilici Lenin!” Subiectul avu ecou, se răspândi, Nichita se liniști. 

De acest caz îmi aminteam în cele câteva zile în care, în 2016, am fost la Voronej, unde am hălăduit și pe locurile pe care pășiseră viitorii bunici ai lui Nichita Hristea, generalul și fizicianul Nikita Cereaciukin, și soția sa Maria, născută Tiurmorezova; pe unde a pășit viitoarea mamă a lui Nichita, Tatiana, născută la Voronej în 1910... Generalul și fizicianul Cereaciukin a fost profesor la Școala de Cadeți din acest oraș, șeful Statului Major al armatei albgardiste a cazacilor de pe Don...

La Chișinău, Nichita o mai fi avut supărări?... Nu le știu pe toate. Dar de una să-i zic... amicală, confraternă, îmi amintesc. Pe când eram mai mulți scriitori pe Aleea Clasicilor din grădina publică, unul din prozatorii (buni!) de la noi, S. S., fără a cunoaște, probabil, unele conotații mai speciale ale verbului „a mișca”, la un moment dat, familiar și dezinvolt, unde face: „Mișcă, Nichita, mișcă! Suntem așteptați...” Acest cazon și ireverențios „Mișcă!...” l-a supărat pe Stănescu. Însă prin strădania lui Mircea Tomuș situația a fost aplanată.

Sigur, apăreau mici scântei, așchii de adevăr sau de băsnire... Astfel, se mai zvonea că Nichita ar fi avut un roman de o noapte sau două cu una din tinerele poetese de la Chișinău, numai că astea păreau a fi baliverne curat... murdare; insinuări.

În fine, din întârzierea la autocarul care trebuia să mă ducă și pe mine, scriitor neofit, cu câțiva corifei ai literaturii de prin Kârgâzstan sau Turkmenistan la Ungheni, mi s-a întâmplat norocul să petrec o amiază și o după-amiază în compania lui Nichita.

În ajunul plecării, reținându-ne cu prietenii până pe la ore mici, m-am trezit ceva mai târziu și, dimineața, când am ajuns la hotelul „Codru”, autocarul cu echipa condusă de Petru Zadnipru, în care trebuia să mă aflu, deja plecase spre Prut, fără... să-l treacă, poposind la Ungheni. Eu, derutat, abătut, iată, sunt interpelat de Pavel Boțu, care coborâse din „Volga” sa: „Ce faci, tinere?!” Îi spun ce-i spun. „Nu e o problemă. Iată, împreună cu Gheorghe Dmitrievici (Vodă) veți însoți oaspeții la aeroport; unii pleacă ceva mai devreme”. Ei bine, propunerea m-a bucurat, Gheorghe Vodă fiind filotimul meu, cel care mi-a susținut și a prefațat cartea de debut, apărută în aprilie a aceluiași an 1976. La aeroport poate că am plecat o dată sau de două ori, conducând nu mai țin minte pe cine, decât pe un scriitor ungur care avea numele Dracul. Exotic și pe înțelesul nostru. Iar după ce ne-am îndeplinit pe cinste misiunea, nea Gicu, poetul Vodă, mă ia cu el în restaurantul hotelului, unde, într-o nișă destul de încăpătoare, a doua pe stânga (asta o țin minte), se găsiră locuri și pentru noi doi, la o masă la care se aflau Nichita Stănescu, Mircea Tomuș, Pavel Boțu, Aureliu Busuioc, Victor Teleucă, poate și altcineva, dar, sigur, și ăla de la CC cu ideologia și propaganda.

Eram în stânga lui Tomuș, Tomuș – în stânga lui Nichita. Mircea Tomuș remarcase că eu aș avea un costum de blugi bleu exact ca acela al fiului său. Unii din cei prezenți au citit versuri, eu chiar „sugerându-i” lui Victor Teleucă un text din proaspătul său volum apărut „Sensul horelor”, pe care urma să-l prezint în „Tinerimea Moldovei”. Ceva mai pe larg, poemul l-a comentat Mircea Tomuș. Uite acolo Nichita a citit „A unsprezecea elegie”, pentru care nu ar fi avut timp suficient pe scena filarmonicii.

La un moment dat, Pavel Boțu, ca amfitrion-șef, se ridică și – ce credeți că face? – rostește un toast pentru... „Leonid Ilici Brejnev, mare om de stat, lider mondial” etc. Noi, cum să procedăm? Ne ridicăm în picioare și bem pentru ce s-a propus.

Ei bine, după o pauză de „Negru de Purcari” sau, poate, de „Cabernet”, Mircea Tomuș zice: „Nichita, acum un timp, și tu ai fost la un mare om de stat. Poate spui ceva?” Stănescu se ridică – ce să-i faci, așa a fost, – rostind un toast pentru tovarășul... Nicolae Ceaușescu. Bineînțeles, iar în picioare, am ciocnit paharele, închinând pentru ce ne îndemnase ilustrul coleg.

Și la acea agapă prelungită până mai târziu, Nichita avea o ținută dezinvoltă, nonconformistă. Gravitatea oficioșilor nu-l timora, de parcă nici nu i-ar fi observat.

Bineînțeles, peste patru decenii și ceva trecute, mărturiile vin oarecum mai dez-afectate, însă unele momente ale acelor întâmplări excepționale, precum le trăiam eu atunci, le pot invoca aproape cu precizie. Era fascinația unui mare poet, poate că azi considerat ceva mai puțin important, depinde... Acum câțiva ani, mă mira elanul înnegurat al unor autori ce nu se remarcaseră prin mare lucru în scrisul românesc, dar care, aflați în umbra imensă a lui Nichita Stănescu, încercau să-i găsească păcate magistrului lor nedeclarat sau de care se deziceau în mod ipocrit. Îi blamau creația la nivelul căreia nu se vor putea ridica ei înșiși, îi dădeau în vileag cine știe ce mici metehne, de care, de altfel, ei, crâcnitorii mărunți, sufereau și suferă înzecit mai mult.

Speram să-l mai revăd pe Nichita. Ba, într-o vreme, se zvonise că Stănescu va veni din nou la Chișinău. Însă nu a sosit. Cică, între timp, s-ar fi îndrăgostit lulea, etcetera...

Însă a fost să mă întâlnesc cu Poetul doar implicit, să zic; doar cu umbra și creația sa.

În ultima decadă a lunii august din 1984, în RSS Moldovenească au avut loc din nou zilele literaturii sovietice, plus oaspeți din țările lagărului socialist. În deplasarea noastră în orașul Bălți (unde, de altfel, își făcuse stagiul militar Zaharia Stancu, la roșiori), în librăria „Prometeu”, cineva găsise și procurase unicul exemplar din volumul lui Nichita Stănescu, tradus în rusește și apărut la Moscova. Poetul armean Ghevorg Emin se întristase – ar fi dorit să aibă și el un exemplar. Zicea că traduce din poezia lui Nichita Stănescu, pe care îl numea „derviș falnic”. Îmi aminteam că ei se cunoscuseră în septembrie 1976. Iar cartea de poeme în rusește a lui Nichita apăruse chiar în acel an 1984 la Moscova, însoțită de o prefață a lui Iuri Kojevnikov, cel care tradusese și din Eminescu, Blaga, Bacovia, scriind cu competență despre literatura română. Prin urmare, Nichita Stănescu nu văzuse cartea, nu o ținuse în mâini: în decembrie 1983, Poetul plecase la ceruri, însă spiritul lui mai dăinuia printre noi.

A doua zi, dimineața, din holul hotelului „Codru”, îi telefonez în cameră lui Ghevorg Emin, spunându-i că i-am adus exemplarul dorit, aflându-l în biblioteca mea personală. Colegul armean coborî, mulțumindu-mi, la rândul său dăruindu-mi placheta sa de poeme, editată în 1977 la Moscova, în colecția revistei „Ogoniok”. Îmi amintesc că se apropiase de noi poetul din Kazahstan Oljas Suleimenov, lăudându-l pe Emin pentru minunata sa voce, cu care, în ajun, cântase psalmi într-o biserică din Bălți. Iar Emin îmi scrise pe coperta cărțuliei sale următoarele: „Lui Leo Butnaru – această carte în schimbul unui cărți bune de Stănescu. 1984.VIII.23”.

Mai e de spus că, în timpul agapei amintite de la „Codru”, în 1976, după ce ascultă versurile unor colegi de-ai săi chișinăuieni, lui Nichita Stănescu îi veni ideea să publice la București o antologie a poeților contemporani din stânga Prutului. Noutatea/ intenția a fost transmisă din om în om și mai mulți dintre noi i-au oferit lui Nichita cărțile lor. Apoi se spunea că acele volume, trecute de Stănescu prin vămi, ducându-le la București, aveau să ajungă la poetul și actorul Arcadie Donose, care a alcătuit din ele florilegiul din creația poeților din stânga Prutului, intitulat „Constelația lirei”, editat la „Cartea românească” în 1987. Poate că nu e cea mai reprezentativă selecție. Însă a fost prima și binecuvântată, implicit, de Nichita. După care au urmat antologii și volume consistente din poezia autorilor din Estul Românesc, dintre Prut și Nistru.

La Chișinău, există Casa Limbii Române „Nichita Stănescu”. În cartierul Botanica, se află strada Nichita Stănescu, ce se întinde de-a lungul parcului Valea Farmecelor. Excelentă învecinare cu farmecul metaforelor marelui Poet. Pe aleea clasicilor din Grădina Publică Ștefan cel Mare se află bustul Poetului, unde, în anul 2013, un grup de scriitori din stânga Prutului am făcut poze cu Nichita (imaginea lui în plină statură!) exact în locul în care, la început de septembrie 1976, îl surprinsese artistul-fotograf  Nicolae Răileanu. După 37 de ani, ne-am reîntâlnit cu Poetul, în semn de omagiu întorcându-i, de la inimă, gestul său din acea clipă din istoria literaturii române, cred.