La început, la geneza semanticii
originare și originale, cuvântul are ca și cum o destinație singulară, precisă. Mai apoi, în îndelungata
istorie a uzanței sale, în raporturi și interacțiuni cu alte cuvinte, cuvântul
își revede/ revizuiește sensul dat ca
unicat, inițial, deviind de la „precizie”, univocitate. Astfel, destinația
devine destin (al cuvântului). Și zice Baudrillard că destinul semnelor (deci și
al cuvintelor, l.b.) „este de a fi
smulse destinației lor, dezmințite, deplasate, recuperate, seduse”, chiar
dislocate, uneori, din matricea lor originară, modificate, amplificate, extinse ca sens/ sensuri, cuprindere a semnificației.
Prin astfel de remanieri de limbaj scriitorul scoate din sine „noi vederi
asupra umanității înfrânte” (Raymond Perrot). Prin rostire/ scriere și
rostuire.
Probabil, cuvintele supuse unor
astfel de metamorfoze, de amplificări nu prea ajung la arhaisme. (În ce privește neologismele, însă, pentru ele Hlebnikov
propusese expresia cainii tăcerii,
deoarece grație neologismele dispar „straturile surdomute ale limbajului”.)
În
literatură limbajul/ cuvintele nu interesează atât în ipostaza lor de
semnificare cognitivă, cât în cea de percepție imaginativă, virtuală prin ceea
ce Spaier numea surori de imagini.
După Pitagora, atestăm: cuvântul
simplu, cuvântul hieroglific și cuvântul simbolic (care exprimă, care ascunde și
care semnifică). Apoi s-a spus: cuvântul poetic jinduiește a se manifesta ca
întreagă această trinitate dimpreună. Jinduiește abilitatea inteligentă a
formulelor și formulărilor stilistice în ecuație/ raport/ angrenări cu alte
cuvinte.
Formulările stilistice, într-un cuvânt
– stilul înseamnă rafinament. Precum spunea cineva, sintagma „dreptul la stil”
poate fi utilizată doar în cazul dacă este evitat tamponul de consoane dreptu` la stil. Ei bine, scrisul
beletristic contemporan nu mai cunoaște asemenea rafinamente. Tampoanele,
cacofoniile sunt trecute cu vederea. Rafinamentul conta pe când se mai
considera că dragostea de frumos ar fi autoritate supremă în viața omului.
Dialectica formativității și a
construirii stilistice este mult mai fină decât poate depista atenția noastră
cercetătoare. Ne-depistarea rămâne ceva de dincolo de experiență, de
înregistrarea, înmagazinarea acesteia de către memoria și afectivitatea
noastră.
Tangențial-contextual deducând, ar
exista și o „lingvisticitate” a experienței: experiența și ca fapt de limbaj,
nu doar ca structură specială, să zicem, a facultății de cunoaștere. Este cazul
când inițiativele de înaintare în semantica/ semnificațiile realității „vin”
din partea limbajului, fiind sugerate de el ca disponibilitate asociativă,
ludică de evaluare, creare și concomitentă fixare/ formulare a noilor
descoperiri, reale sau virtuale. E vorba aici de ceea ce s-ar numi fapte de limbaj sub incidența cărora
Gadamer pune întreaga istorie (conștientizată, să concretizăm) ca proces de
transmitere a mesajelor, a informațiilor, lingvistice și prin intermediul
lingvistic, constituite și reconstituite în orizonturi de comunicare.
Astăzi, în multe cazuri, ceea ce ar
fi însemnat stil elevat sau, fie și ceva mai puțin stil, se află în tensionată
discrepanță cu, să zicem, versificările ca reportaj brut din piață-stradă în
lungi rechizitorii ale searbădului în texte-amalgam. Versificatorul cotidianului/
cotidianismului poate fi asemănat unui aspirator de oralitate în stare brută de
semifabricat semantic, oralitate ce poate fi un fel de praf. Este travaliul
superficial care duce la aluviuni de textualitate/ vorbărie brută. Ceea ce e
dat drept poezie de atare factură și făcătură nu sunt decât niște audiograme rudimentare, apărute din contactul direct/
bio-mecanic al timpanului urechii omului cu viermuiala sonoră a străzii, când
memoria instantanee, percepția relaxată adună și asamblează
orice, ajungându-se la versificațiile prea
puțin îndemânatice (ca să nu mai vorbim de măiestrie!) ale unui ego-obiectivism
de frondă, nu și a unui existențialism, deoarece de frondiști/ frondeuri nu se
prea agață serioasa experiență de viață (și de artă) și nici nu se așteaptă așa
ceva.
Asta înseamnă a umbla la mecanisme verbale vidate de sensibilitate și coerență.
E simpla derulare linear-acânească a sporovăielilor fruste. Numai că fixarea cu fidelitate zeloasă în scris a argoului străzii încă nu înseamnă a
fixa și un stil, o formulă personală. Aceasta e o metodă de a te menține în colectiva postmoderniștilor apăruți pe
lume rătăciți gata.
Din
păcate, pare a fi tot mai răspândită frigiditatea estetică și
sterilitatea lirică a unor astfel de strădanii de a compune literatură. E vorba
de niște dibuitori și dibuitoare care își strigă cu-cu-ri-gu-ul în vid, unde,
se știe, nu răzbate vocea, nepropagată din cauza lipsei atomilor și, deci, nici
nu se aude. Și dacă
cineva spusese că poezia ar fi un antrenament de îngeri, de mai mult timp
veleitarii încurajați de liber la toate fac din ceea ce ar trebui să fie poezie
un tămbălău de... diavolași. Această scriitură-tămbălău, în doi peri, dar care
se vrea crezută literatură, nu are (zare de) justificare ontologică, deoarece
nu corespunde intenționalității naturii de la care a pornit poezia lumii,
căreia totdeauna îi vor fi specifice unele constante (elemente, trăsături) de
gen.
Ce mă supără pe mine unul (dar știu, și pe alții) în
textele oralității brute (așa cum sunt și nimic mai mult) e lipsa intelectului,
a fineței, a stilului. Sunt un fel de texte-paragină. Impotența, neajutorarea
ca blestem. E sfidarea unei literaturi universale care nu poate suporta
bâiguiala și neșcolarizarea. E o nerușinare a neaveniților care nicidecum nu
pot ști că există și o savoare a stilului, a metaforei. E o îndărătnicie de a
persevera în mediocritate și abjecție textuală (la unii).
Cei dedați scriiturii-tămbălău nu sunt în stare de o
stilistică specifică artei, artistismului. Aceasta bineînțeles că ține și ea de
har, dar și de achiziții prin studiu.
Scriitura-tămbălău e, de fapt, bluful obraznic al
trâmbițării așa-zisului anti-limbaj metafizic care exclude lirismul. Nu e
obligatoriu să te forțezi să(-ți) demonstrezi anti-intelectualismul în artă. Un
intelectual preocupat de artă nu are de ce să se prefacă… anti-intelectual. Iar
arta, în mare, ține (și) de intelect.
Bluf e și fluxul asociativ, mai mult presupus, decât
existent în înșiruirile de fraze fade, care nu depășesc… „artistismul” și… „poeticitatea”
unui catalog de prețuri, a unei facturi de la piața angro. Același lucru e și
cu argumentul că atare texte narativ-seci se desfășoară pe principii
cinematografice. Ei da!
Se vorbește, cu gravitate, de minimalism, de parcă
scăpătarea, căderea în derizoriu e o izbândă, e culmea artei! De regulă,
minimaliștii nu sunt decât niște mizerabiliști, care acordă importanță tocmai
la ce e lipsit de importanță.
Dacă
e rezonabil ceea ce spusese Fukuyama, că deja ne-am afla în post-istorie, și
mai evident ar fi că deja ne aflăm în post-poezie.
Ceea
ce dau mulți drept poezie nu e decât, strâmb, cu totul altceva, care nu are
legătură cu poezia.
Dar,
repet, aceasta e părerea mea personală, iar dacă alții o împărtășesc, înseamnă
că fenomenul, sau anti-fenomenul post-poeziei cuprinde/ afectează tot mai multă
lume... Din păcate, și una și cealaltă – post-poezia și lumea, modernitatea
acestora, sunt tot mai mult cuprinse de nemernicie, tot mai desfigurate de agresiunea
veleitarilor, grotești în atitudini anti-tot față de arta, poezia de până la
ei, veleitarii care, cu neasemuit tupeu, nu-și dau seama că nu au dreptul de a
nega, deoarece, deocamdată, nu au dat nimic, nu au construit nimic valoros.
Nici nu vor construi. Nu sunt în stare, acești minimaliști, acești amatori,
care ar dori să-și mascheze neputință în arta poeziei prin scoaterea acesteia
dintr-o arie a ei, cât de cât sesizabilă, „verificabilă”, dând diverse înșiruiri
de inepții drept originalitate, „doumiisme și jumătate”, poate chiar
„treimiisme” etc. Artificiosul ca neputință, lipsa de fantezie creatoare,
necunoașterea naturii și constantelor prozodiei consolidate în lunga istorie a
evoluției acesteia culminează (…jos de tot!) în cazuistica bâiguită în jurul așa-zisului
autenticism, de parcă dacă ești „autentic” dai obligatoriu artă (poezie), ai
automat, de la sine, valoare și ce mai trebuie la aceasta. Justă este
diagnosticarea lui Adrian Popescu: „...invocatul magic «autenticism» (…) nu e
«iarba fiarelor» pentru un poet. «Autentic» poate fi 1. actul provocator-erotic, istoricizat-avangardist al unui Geo
Bogza, 2. autentică poate fi și o
sudalmă fantezist-spontană auzită la piață, înglobată în textul liric, 3. autentic poate fi gestul celui care
trage brusc fața de masă, la o agapă. Întrebare – ce relevanță au, dacă au,
toate acestea în poezie? Răspuns – o relevanță mare sau mică, după talent,
coane Fănică… Autenticismul poate fi mimat cu ingeniozitate, vezi Malraux, poți
fi autentic în viața imediată, dar artificial în scris…” (Steaua, Nr. 8, 2016).
Pe scurt, sunt, crescendo, mai acute
perturbările de tot soiul în arta prozodiei, pe care mediocritățile, șarlatanii
o împing, pur și simplu, în meserie, ba chiar și mai „adânc” – chiar în
mizerie, în derizoriul minimalismului, în oralitate ce stă chiar mai jos decât
jurnalismul steril. Iar a absolutiza oralitatea în pretinsa poezie înseamnă a
rămânea absolut în oralitate, fără a ajunge la poezie, în poezie.
A scăzut drastic potențialitatea și
influența autorității canonice. Iar a-canonicul cuvânt de ordine e: dezordinea!
Disoluția. Dereglarea.
Extinderea, multiplicarea posibilităților comunicative
ale cuvântului, ce se dorește poetic sau este dat, declarat astfel, comunică
absolut altceva decât poezie. Orice, numai nu poezie. Extinderile mass-media,
inclusiv internautice, sunt, de cele mai multe ori, doar comunicative, însă nu și
stimulatoare de sugestie artistică, de poezie.
Textele unor conștiințe care încă nu s-au format, nu
s-au maturizat, sau a unor conștiințe în disoluție, în rătăcire, în bludnicie și
tot mai mult în scăpătare valorică și intelectuală. În loc de inteligență – o
evidentă corigență.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu