IDEALUL?...

 

DICTOANE, CITATE PRIN SECOLE

ÎN REVISTA DE TRADUCERI LITERARE A APĂRUT PARTEA A II-A DIN ESEUL DESPRE... ALCHIMIA DICTOANELOR, CITATELOR ETC.

 https://www.fitralit.ro/31-03-2024-de-la-tot-ce-i-excelent-apartinand-tuturor-la-domnul/

CĂLĂTORII ÎN TIMP, ÎN CUVÂNT...

 

NARCIS SUBJUGATUL DE SINE

 

LACONIC

 

CONFLUENȚE PESTE MILENII

 

YES-EU

 

DIALOG ÎNTRE GENERAȚII

 

             Tineri prieteni, dragi cititori, pe parcursul anilor, la editura Junimea” din Iași, am publicat câteva cărți de... leologisme. Dar ce ar fi să fie leologismele? Ele reprezintă idei secundate de sentimente, cărora subsemnatul le poate oferi o formulă stilistică personală. Sunt sintagme, metafore, monoversuri, impulsuri oarecât memorabile. Pentru că, în orice pulsiune și manifestare a sa, prin gândire-simțire-scriere, viața e o modalitate, plurală, de expresie, de transmitere de mesaje.

               Leologismele țin de dezvăluirea de sine, de spovedania-instantanee; spovedania-bliț. Poate că ar fi chiar un gen de literatură... la minut. Fiecare ar constitui o maximă, în care maximă este ideea, pe când forma e minimă. Ar fi și leologismul un aforism care, după mine, înseamnă respect pentru timpul cititorului, dar în special pentru inteligența acestuia.

        Pentru voi, tineri prieteni, dragi cititori, am ales unele din leologisme dedicate copiilor și copilăriei, urmând îndemnul înțelept al bunicului Ion Creangă: „Hai mai bine despre copilărie să povestim, căci ea este veselă şi nevinovată şi, drept vorbind, acesta-i adevărul”.

 
Leo Butnaru
 
·  Fiind copil, alergam, alergam din răsputeri întru întâmpinarea Lui și nimeni nu ar fi cutezat să-mi spună că nu aș alerga în direcția cea bună, pentru că Dumnezeu e pretutindeni.
·  Când se întâmplă ca, printre aplauzele de pe Pământ, Dumnezeu să distingă și micuțele aplauze de copil, evanghelistul scrie: Și a auzit Dumnezeu că este bine. Și a fost seară și a fost dimineață: ziua a opta.
·  Ați ascultat vreodată?... Uimitor în câte moduri intonează copilul numele mamei sale: mamă…
·  În rugăciunile copiilor Dumnezeu e „redus” până la dimensiunile unui Moș Crăciun sau Moș Nicolae oarecare, cărora li se cer lucruri atât de pământești. Nu însă și neimportante. Spre exemplu, o păpușică, o înghețată...
·  Copilăria lui Isus Hristos ar fi însemnat deja maturitatea lumii?... Probabil, și da și nu. Îndoiala tot de Dumnezeu fiind dată (și ea).
·  Copiii basarabeni învață în Transilvania, bănățenii vin pe la Chișinău... înseamnă că – deocamdată? – nu a renăscut niciun imperiu...
•  Xero-copii și xero-bătrâni ai scrisului, ai poeziei.
·  De la un moment încolo, încetul cu încetul, din genialitatea și desăvârșirea stării de copilărie cădem în iremediabila imperfecțiune a maturității.
·  Dat fiind că astăzi până și copii de 2-3 ani sunt „legați” de computer, de aia îl și auzi câte pe unul din aceștia zicând: „Mă skype în pamperși!”
· Astăzi, deja nu mai există copii de la țară și copii de la oraș: pur și simplu, există doar copii din internet.
· LUMEA COPIILOR ORIGINALELOR.
·  Clerul l-a excomunicat, copii l-au sanctificat. Da, e vorba de Ion Creangă.
·  Cei mari nu-și puneau mintea cu noi, copii, ci doar sentimentele și le puneau cu noi, copiii. Adică dragostea.
·  Pe timpul copilăriei mele sătești, printre experiențele acumulate era și cea de-a putea deosebi, chiar legat la ochi, cum ar mirosi țărâna unei gropi săpate pentru beci și a celei săpate pentru mormânt.
·  Pământul în pericol. De unde speranța că până și miliardele baloanelor de săpun ale copiilor de pretutindeni curăță cât de cât atmosfera atât de poluată.
·  Pe când eram copil, se întâmpla de-a mă gândi să cânt cât mai tare, un cântec despre fluturi, încât aerul vâlvorat al respirației mele cântătoare să ajute fluturii despre care cânt să se înalță, să zboare.
·  Copii i-au scris scrisoare lui Moș Crăciun. Înainte de a o expedia, le-au citit-o de două ori părinților cărora, de altfel, le-au lăsat și o copie.
·  Copiii nu sunt chiar atât de atei, pentru ca să nu creadă în existența lui Moș Crăciun.
·  – Ții minte cam pe când ți s-a încheiat copilăria? – Da. Era prin anul în care nu mai ardeam de nerăbdare să mă întâlnesc cu Moș Crăciun, ci cu Alba ca Zăpada.
·  Gura copilului spune adevărul (...auzit de la părinți, dar pe care aceștia vor să-l ascundă).
·  Pentru ca să mai aflați câte ceva din relațiile părinți – copii, citiți inscripțiile din casa scării.
·  Copii ascultători, alții supuși... Poporul nostru nici nu poate propune altceva spre maturizare.
·  Copil. Copăcel. Primul pas. Nesigur ca un start fals validat totuși.
·  Ascultarea copilului e de calibrul unui colibri.
·  Odată, în poarta curții noastre, gândind ca un copil ce eram, am avut totuși prima revelație de om matur: nicicând și niciunde nu există atâta spațiu, de cât ar avea nevoie copilăria!
·  Ajungând pe pământ, primul lucru pe care-l face zăpada e să ia amprentele digitale ale copilăriei.
·  Se știe, sau nu se prea știe, sau doar se presupune pentru cine bat clopotele. Însă e sigur că acești clopoței prinși la undițe și zdruncinați smucit de trasul peștilor bat pentru copilăria mea.
·  Dacă ar fi să aleg între copilăria Și maturitatea mea, ce alta să aleg decât – Și – Și?
·  Copiii văd în părinți trecutul, părinții văd, anticipat, în copii trecutul viitorului.

DIN „EXPRES CULTURAL”

               Leo Butnaru

De la antropologie la gloatologie

 

...Ea are ceva ereditar, fenomenologie studiată în linie de subiect zisă: de la antropologie la gloatologie. (Iar a spune generație/generații e un mod de a mai împuțina, parcă, gloata sau a o diversifica oarecât.)

Dar, oh! iată totuși cum, perpetuum, din frumuseți individuale se creează urâciunea gloatei!Și cum arată? –  așa, de-a latul, în față – cam un kilometru, doi și mai mulți kilometri de mutră otova. Altfel spus, prostie en gros. Iar când unii inși țin să se evidențieze din gloată, se creează impresia că deja se adună o gloată și mai mare. (Ajunsă la dispersie, gloata devine publicul larg... Adică e tot ea, însă într-o formă oarecât modificată.)

Iar dacă cei din urmă ajung cei dintâi, înseamnă că gloata pe care o aveau în față a fost călcată în picioare. E poziția cea mai inofensivă, când, în numele prezentului neguros, politicienii făgăduiesc gloatei viitor luminos. Iar în politică, mai totdeauna gloata are un vot consultativ-punitiv: urletul (de aprobare sau dezacord). La auzul urletului apar tot alți și alți politicieni-„proroci”, încât se face strâmt până și în pustiu (unde se vorbește aiurea, zice scriptura). Iar când nu prea sunt (...să admitem, dar e greu de crezut) politicieni-oratori, care să-i vorbească aprins, mobilizator, pe mutra de sute de metri lățime a gloatei se așterne plictisul ce-i scoate și mai mult în evidență ignoranța. (De altfel, când privești gloata, ceva anume, neidentificat, nu-ți vine în minte cum arată castravetele murat?) Cum s-ar spune, gloata este ignoranță multilateral dezvoltată. În acțiune. De-ți amintești și pentru azi potrivești: În comunism, era periculos să ai dreptate – veneau doi și te ridicau, iar un altul te-ar fi lichidat. În democrație, e periculos să ai dreptate – poți fi devorat de gloată. Ceea ce te face să-ți zici că chiar prietenii sunt buni și „eficienți” doar luați aparte. Adunați împreună, ei ar aduce – pardon – a mică sau mai măricică gloată, sau a miting contra a... etcetera.

Gloata patriotardă se teme cel mai mult de un adevăr ce i s-ar spune în față:  Dispersarea! Fiecare să înceapă serios a munci! Și a studia! Deoarece gloata este imbatabila dovadă că mintea puțină unește mai ușor și pe mai mulți decât deșteptăciunea.

Însă asta e, nimic de făcut: ca și opinia publică, ceea ce se numește caracter național ține de mulțime, de gloată, nu de personalități.

Deloc puțini oameni nu-și pun problema libertății personale. Dacă unii din ei și-ar pune-o, gloata umană ar fi mai mică. Gloata care, congenital, își este proprie stăpânitoare de robi, ea nefiind decât poporul pierdut în el însuși. Pentru că, din păcate, de când dăinuie el, poporul nu a fost, nu este și nu va fi în stare să expulzeze gloata sau gloatele din sine.

În linia ideatică antropologie – gloatologie e de constatat că, de când lumea, a existat gloata „clasică”, iar de la un timp apăru și atipicul… om-gloată. Astfel că prin lume, prin bulucuri, prin strânsuri fără sens și sensuri umblă de haram omul-spam.

Ah lume, lume, cam asta ți-e soarta: Cu cât rămân mai puțini Oameni, cu atât e mai mare gloata…

...Astfel că, dragă cititor, pentru ca să te descurci cu oamenii, nu intra în gloată. Fiindcă de ai ghinionul să fii înghesuit în cuprinsul bulucului, nu-ți mai e dat norocul să găsești poteca pe care să fugi de tine sau să te întorci la tine însuți. Iar propriul tău crez depinde de ceea ce dorești să faci: să te „evidențiezi” în gloată sau să te rupi de ea. Pentru că a viețui omenește înseamnă să trăiești mai departe de înghesuială... letală. A ieși în lume înseamnă să știi a evita gloata.

Prin urmare, atenție, Omule, Cititorule: de ești de unul singur față în față cu gloata, opune-te din răsputeri să nu te facă zero! Chiar dacă mulțimea îți urlă, blasfemator, din spate. 

Urletul gloatei pe omul forte îl ajută să facă și alți pași înainte, spre ce are în suflet și în minte.

 

 

 

DIN CAIETELE TRADUCĂTORULUI

            Atunci când un traducător foarte bun transpune în limba națiunii sale o mare operă a unui scriitor dintr-o altă țară, când acea operă apare de sub tipar sau e prezentată în librării, ar trebui să se intoneze imnurile celor două țări ai căror cetățeni sunt scriitorul și traducătorul, doi binefăcători, doi învingători. De ce doar sportivii să aibă parte de atare solemnități înălțătoare, la care unii, mai sentimentali, chiar lăcrimează?

YES-EUL DIN ATENEU

 

ESEU DE TOAMNĂ

 

OMAGIU UNUI COLEG ȘI PRIETEN DRAG

 

TAINA TAINELOR: CREAȚIA ARTISTICĂ

Creația: proces cvasi-perceptibil 

și 

fascinația presupunerilor 

 

Cu rare excepții, nu sunt încercat de crize de idei, de teme și, slavă Domnului, de lipsa imaginației, fanteziei, energiei de aplicare, transformare, regizare a lor. Inteligența în, bineînțeles, măsura pe care o dețin, mi-e deja exersată în lungă durată de experiență a scrisului și poate merge spre mereu alte și altfel de pasiențe, conexiuni în impulsuri, informații, concepte, precepte necesare creației în proces de a izvodi poem, proză, eseu. E ceea ce s-ar putea numi aplicarea, angajarea, angrenarea și edificare de sine în spirit, prin spirit, în creație, prin propria creație, când tu ești deopotrivă creator și creatură.

Așa cum apare în finalitatea sa, poemul e și rodul a ceea ce Pavese numea o iscusință subterană, ce duce la „secrete corespondențe între subiect” (unitatea „materială”) și iluminări (unitatea spirituală). E un proces mai mult ascuns, în subliminal și... supranatural de sine, când, uneori, îți reușesc pasiențele, oarece izbânzi, în urma scopului pe care ți-l propui sau care te mobilizează, te provoacă, te inițiază ca, prin concentrare și orientare de efort al sinelui, să ajungi la reprize fascinante de jonglerii fantastice, de bulversare ideatico-lingvistică, de irizări de sensuri nu obligatoriu coerente; sensuri de joc și exercițiu prozodic de încălzire, de antrenament, de curiozitate față de propriul sine pus în mișcare de intenția de a crea; intenția ce anihilează inerția. Ar fi ca și solfegierile pentru un muzicant, care-l pregătesc pentru interpretarea propriu-zisă.

Unii alde noi, alde mine nu pot să nu fie curioși față de sine, față de parțial lucidul act de creație chiar în clipele imediate ale exercitării acestuia, parcă de parțial deschisul, dar tot pe atât rămas tainic transferul „materiei” intimității umane în limbaj, ca act autosupraveghetor al mișcării și metamorfozării a ceea ce se numește idee, sentiment.

Probabil, nu doar suprarealiștii, ci și extrem de realiștii poeți în tainele firii lor cred că voința de descoperire și autodepășire înrădăcinată în subconștient i-ar putea conduce spre o cale nouă sau doar spre un alt nivel de creație, mai liber. Astfel că scriitorul inventează, alias produce, creează o altfel de existență, deosebită de cea previzibilă, utilitară, cotidiană. A fi profesionist în literatură înseamnă să fii oarecum specializat în creare a ceva ce diferă de comun, de gregarismul inevitabil al legităților sociale. Să fii „specializat” în provocarea unor procese existențiale intime și în „fixarea” lor prin modelare (inginerie) artistică. Momentul artefactului, profesionismului este tocmai unul intermediar, care generează „deosebirea ce există între starea sau emoția poetică, chiar creatoare și originală, și producerea unei opere” (Paul Valéry).

TEMĂ CU TEAMĂ ȘI TEMERITATE

 

YES-EU DIN ATENEU

 

CUM E, TOTUȘI, LA DOSTOIEVSKI?...

DEBUTUL CA EGO-FENOMENOLOGIE

  

                                               Debutul – nuanțe, particularități

 

                    I. Călătorii în spații reale și în „cosmosul interior”

 

        La timpul debutului, când ai un prim text publicat, nu poți trăi decât o indicibilă stare de entuziasm, de speranță (oarecum... anarhice). De oarece ambiție. Un timp mai lung sau mai scurt. Când încă nu ai un crez estetic, dar simți că îl râvnești, îl cauți cu febrilitate. Mai ales, dacă tu, săteanul, elevul de ieri ești deja în Chișinăul cu grădini publice, cu aleea clasicilor literaturii române (dar toți cu origini... moldave, selectați de băgătorii de seamă! De munteni, transilvăneni – nici pomină!), cu                 monumentul lui Ștefan cel Mare și legendele... adevărate, ca acte de curaj, întâmplate pe aici, în pașnice depuneri de flori, cărora kagb-iștilor li păreau nemaipomenite agresiuni, subversiuni ideologice și subminări ale puterii. Acestea și altele, în special colecțiile de reviste literare și de cultură românești, pe care le poți citi la biblioteca republicană (zisă „Krupskaia”, „femeia lui Lenin”, cum zic țăranii...), cu cărțile editate în dreapta Prutului, dar și de la biblioteca universității. Deci toate astea dimpreună având benefică influență asupra seriozității și sârguinței tinerilor predispuși la compuneri literare, poeticești sau la orice alte feluri de inspirații artistice ori la simplisime visări juvenile, parcă obligator legate și de dragoste.

        Începe ceva nou pentru viața ta, pentru perspectivele tale încă neștiute, nebănuite, dar dorite de a fi pe cât posibil libere în afirmare pentru tine, cel care încă nu ai cunoscut Dunărea, Delta, vestigiile dacice și romane, atâtea și atâtea locuri minunate din spațiul românesc, însă având șansele de a porni de la Nistru, de la cetățile de pe malul său, de la Răut, Orheiul Vechi etc. spre spații imense care, involuntar-predestinat, aveau să-și infiltreze posibile impulsuri poetice, artistice, în firea și destinul tău de viitor.

        ...Astea se întâmplau nu din voia mea, ci erau rânduite de o ambianță politic-imperială dată, impusă, multiculturală, destul de neliniștită și nervoasă în discreția ei ca și ilegală. Astfel că atenția, curiozitatea, dotarea, inspirația tânărului ce eram „lua în colimator” și posibile teme legate de Siberia, Răsăritul Depărtat (așa se spunea la lecțiile de geografie), tărâmurile baltice sau orientale. Oarecât mă gândeam și la marile fluvii, la depărtatele lacuri din spații euro-asiate, pe unele din care mi s-a întâmplat să le cunosc în călătorii, uneori imprevizibile, relativ timpurii, pornite chiar din primii ani de facultate. Hălăduiri în care (realizam peste anumit timp) mi se deschideau orizonturi tematice, semantice, ideatice și, dacă vreți, particularități stilistice, metaforice. Învățam, studiam ceva „pe viu”, la fața locurilor atât de îndepărtate de Negurenii mei baștină, de Chișinău. Adică, începând de la 18 ani, scriam în jurnalul meu, început în studenție, despre Volga, pe care am plutit cam 400 de kilometri. Văzusem mari orașe pline de istorie antagonistă, în structurile ei, – Kazanul tătărăsc cucerit de ruși și modificat sub multe aspecte, inclusiv etno-demografice. Dar orașul era legat și de destinele marelui poet avangardist Hlebnikov, al lui Lobacevski, cel care a dat geometria neeuclidiană; de destinul lui Șaliapin care, inițial, pentru „lipsa de talent”, nu fusese acceptat în corul parohial. În cimitirul de acolo se afla mormântul fiului în dizgrație al lui Stalin, Vasile (peste ani, rămășițele pământene ale aviatorului au fost reînhumate la Moscova). Văzusem celebra Samara ce trimitea, inevitabil, la creația lui Gorki, creație pe alocuri genială, în altele – doar interesantă.

        Zăpezile siberiene și albul câmpurilor de bumbac din Tadjikistan. Primele întâlniri cu cultura orientală, cu poemele lui Rudaki, Firdousi, Abdallāh ibn Sīnā (Avicena) etc., să auzi cum sunt ele cântate în persană și acompaniate la rubab. Pe înălțimile sau în defileurile munților Pamir să legi prietenii cu semenii tăi, debutanți și ei în poezie, letoni, lituanieni, armeni, ucraineni, gruzini, ruși, estonieni etc., cărora să le dedici și acest poem: Tadjikistan 1976./ Aeroportul Dușanbe./ Poeți tineri întâmpinați cu flori de/ minunate domnișoare în rochii de mătase multicoloră/ de parcă/ ne-am fi pomenit în păunăria lumii!/ Iar în luciul mătăsurilor lor/ se reflectau culmile Pamirului.// Chiar așa! Munți reflectați în mătăsuri/ în Asia undeva!

        Sau teme de poeme, eseuri, note diaristice scrise pe țărmurile baltice și printre vestigiile cetăților grecești de la gurile Bugului, una din ele – Olvia (Oceakov), pe care a reușit să o cucerească doar Burebista, după ce tăiase toate viile din țara lui. Sau orașele-fortărețe eline din Crimeea/Taurida. Probabil, am fost și eu unul din debutanții în literatură oarecât interesant în felul său tocmai prin diferențele formării și... formatării sale aplicate în scrisul românesc. Scrisul întrupat în destinul unui scriitor dintre Prut și Nistru care a cunoscut și perimetrul cuștii într-un ex-imperiu care, slavă zeilor, a căzut. Dar, din păcate, convulsiile sale ucigașe fac ravagii la vecinii ucraineni, în războiul declanșat de gresori de-a dreptul bolnavi la cap, criminali.

        Cred că și în timpul călătoriilor, ca universități dăruite de providență, călătorii care, prin ani, parcă țineau și ele de vocație, mă obișnuiam tot mai mult, mai că programatic, cu ceva ce ar cădea sub incidența ideii lui Șt. Augustin Doinaș despre: baia lustrală de fiecare zi a poetului – contaminarea de cultură. Asimilarea culturii în funcție de propriile preocupări, întru conturarea, apoi consolidarea viziunii de ansamblu asupra literaturii și a modestei tale prezențe în cadrul ei. Ar fi fost parcă o tentativă, poate că mai mult intuitivă, de interiorizare în ființă și caracter de tânăr în perioadă de dislocare dintr-un mediu, sătesc, și integrarea sa în urbanitate. Era un mod de a mă pomeni în mai multă libertate civilizatoare, propice formării de caracter, de intelect, ca impulsuri pentru firavul început de aplicare a unei posibile vocații, de poet; de profesionalizare.

        Dacă erai atent la propriul „interior cosmic” (un titlu de carte a lui George Meniuc, ce fusese coleg de facultate cu Geo Dumitrescu), în perindarea evenimentelor ai fi putut surprinde, oricât de vag, dar totuși, modificări, metamorfoze, reacții și sinteze emotive, ideatice, care ți-ar fi fost necesare în versurile de mâine, în înțelegerea poezie, a literaturii, în apropierea de filosofia existențială (...esențială). Cum s-ar spune, ar fi fost o implicită curiozitate față de propria-ți formare și... formatare în curs. Curiozitatea ce stimula „nesățios” dorința de a scruta misterele alchimiei poetice care pun, mai totdeauna, problema rezolvării „în simple posibilități verbale” (Valéry) a mirajelor abstracte, sistemelor arbitrare și a perspectivelor abia conturate în conștiința ta. Astfel că indicibilul începe chiar după o destul de sumară introducere în înțelegerea poeziei și, concomitent, a disponibilităților tale de debutant pentru crearea ei. Pentru că un debutant, ce înaintează pe clătinătoarea punte a timidităților, dar febril în existența sa jună și de creație, trebuie să aibă, probabil, o deschidere de curiozitate spre sine însuși (sau asta ar fi ca și iminentă), pentru a-și trăi cât mai cuprinzător noutatea propriei firi în cursul viețuirii ei în continui metamorfoze psihice și intelectuale. Să-și trăiască misterul irepetabil al vieții personale în comunicare cu misterele vieților altor oameni, colegi, unii creatori și ei. Încetul cu încetul, ți se înfățișau momentele, de la care încolo deja prindeai a înțelege cum se învață lecția disciplinei spirituale, intelectuale, literare.

        Iar călătoriile, deschiderile de spații geografice, dar și culturale, spirituale, deschideri de timpuri (ca istorie) erau un fel de universități plusate cunoștințelor însușite de tine la universitatea propriu-zis. Erau rătăcirile „organizate” ale achizițiilor, remarcărilor și deducțiilor necesare în devenirea ta deocamdată timid-scriitoricească. Era necesar să-ți dai seama că, în comunismul imperialist, antinațional, represiv, trebuia să găsești, în pofida a orice, oportunitățile fertile și să le capitalizezi în profesia ta, în destinul tău, în viitorul tău mai liber, sperai. Conștientizând ce ai de făcut și cum să faci, de unde pornești și unde ții să ajungi, parcă îți „instruiai” timpurile propriei juneți, făcându-le oarecât prielnice pentru a-ți împroprietări inteligența, destinul în consolidare. Cum zicea Céline în celebrul roman cu călătoria la capătul nopții, studiile te modifică, ele ținând de orgoliul sănătos și fructuos al unui bărbat.

 

                                        II. Trakl, Stelaru și „muzica pe oase”

 

        Iar din unele din acele călătorii (...la capătul nopții imperiului) mă întorceam, se întâmpla, și cu „capturi” de... „muzică pe oase”, numită și „muzică pe cranii”, „muzică pe coaste” sau „muzică pe plămâni” de pe discuri fabricate clandestin, fiind vorba de plăci artizanale pentru picup, imprimate pe peliculă roentgen. Erau pe ele cântece din GULAG, din lumea interlopă (блатные / blatnyie). Era și muzica nerecunoscută/neadmisă de autoritățile sovietice vigilente nevoie mare, care combăteau stiluri muzicale ce aduceau a occident. Predominau jazzul, muzica underground, dar și Elvis Presley. Melodiile erau imprimate cu înregistratorul electric, cei care făptuiau atare „antisovietism” fiind vânați și judecați deopotrivă cu roentgenologii care le vindeau pelicula cu imaginile anatomiei oamenilor (bolnavi sau sănătoși...), cu mărunții traficanți de valută străină. Altfel spus, „muzica pe oase” devenise muzica din oasele noastre de adolescenți, de studenți. Se întâmplau discuri cu unele imagini de mâini (falange), plămâni, bazine, cranii, coloane vertebrale (drepte sau deformate) etc. Iar noi, studenții, eram, cum s-ar spune, într-o ambianță adecvată, deoarece vizavi de căminele universitare începea domeniul misterios al cimitirului central, căruia unii dintre noi se întâmplau să-i sară gardul și să hălăduiască printre morminte cu vestigii și simboluri funerare de prin secolul XIX de ocupație rusească și din interbelicul românesc, în amestec de inscripții din litere slavone și latine, pe care se lăsase patina timpului (pe care patinaseră cei alunecați în neant...).

DIN COSMOGRAME

 

DESPRE POEZIE, CITITORII ȘI NECITITORII EI.

 Pornind de la premisa că, așa cum nu au citit poezie bieții rufoși-nevoiași de pe timpurile lui Baudelaire sau Eminescu, la fel nu citesc poezie nici îm-blugi-ații rufoși de bună voie și „de lux” din prezentul secolului XXI.
    Cum nu au citit poezie tatuații abundent din triburile din junglă, așa nu citesc poezie nici tatuații-milionari care joacă fotbal sau cei care chiulesc și pilesc pe la terase, prin baruri.
    Cum nu citeau poezie papuașii, care își puneau belciuge, inele în nări, la fel nu citesc poezie duduile cu piercing-flecuștețe în nas, pe limbă, pe... olimburic sau chiar mai jos de acestea, în locuri intime (...rușinoase, se zicea cândva.)
    Despre politicienii de azi ca posibil cititori de poezie nu e absolut nimic de vorbit...