De la
antropologie la gloatologie
...Ea are ceva ereditar, fenomenologie studiată în linie de
subiect zisă: de la antropologie la gloatologie.
(Iar a spune generație/generații e un mod de a mai împuțina, parcă, gloata sau
a o diversifica oarecât.)
Dar, oh! iată totuși cum, perpetuum, din frumuseți individuale se creează urâciunea gloatei!Și cum arată? – așa, de-a latul, în față – cam un kilometru, doi și mai mulți kilometri de mutră otova. Altfel spus, prostie en gros. Iar când unii inși țin să se evidențieze din gloată, se creează impresia că deja se adună o gloată și mai mare. (Ajunsă la dispersie, gloata devine publicul larg... Adică e tot ea, însă într-o formă oarecât modificată.)
Iar dacă cei din urmă ajung cei dintâi,
înseamnă că gloata pe care o aveau în față a fost călcată în picioare. E
poziția cea mai inofensivă, când, în numele prezentului neguros, politicienii
făgăduiesc gloatei viitor luminos. Iar în politică, mai totdeauna gloata are un
vot consultativ-punitiv: urletul (de aprobare sau dezacord). La auzul urletului
apar tot alți și alți politicieni-„proroci”, încât se face strâmt până și în
pustiu (unde se vorbește aiurea, zice scriptura). Iar când nu prea sunt (...să
admitem, dar e greu de crezut) politicieni-oratori, care să-i vorbească aprins,
mobilizator, pe mutra de sute de metri lățime a gloatei se așterne plictisul
ce-i scoate și mai mult în evidență ignoranța. (De altfel, când privești
gloata, ceva anume, neidentificat, nu-ți vine în minte cum arată castravetele
murat?) Cum s-ar spune, gloata este ignoranță multilateral dezvoltată. În
acțiune. De-ți amintești și pentru azi potrivești: În comunism, era periculos să
ai dreptate – veneau doi și te ridicau, iar un altul te-ar fi lichidat. În
democrație, e periculos să ai dreptate – poți fi devorat de gloată. Ceea ce te
face să-ți zici că chiar prietenii sunt buni și „eficienți” doar luați aparte.
Adunați împreună, ei ar aduce – pardon – a mică sau mai măricică gloată, sau a
miting contra a... etcetera.
Gloata patriotardă se teme cel mai mult
de un adevăr ce i s-ar spune în față: Dispersarea!
Fiecare să înceapă serios a munci! Și a studia! Deoarece gloata este imbatabila
dovadă că mintea puțină unește mai ușor și pe mai mulți decât deșteptăciunea.
Însă asta e, nimic de făcut: ca și
opinia publică, ceea ce se numește caracter național ține de mulțime, de
gloată, nu de personalități.
Deloc puțini oameni nu-și pun problema
libertății personale. Dacă unii din ei și-ar pune-o, gloata umană ar fi mai
mică. Gloata care, congenital, își este proprie stăpânitoare de robi, ea nefiind
decât poporul pierdut în el însuși. Pentru că, din păcate, de când dăinuie el,
poporul nu a fost, nu este și nu va fi în stare să expulzeze gloata sau
gloatele din sine.
În linia ideatică antropologie – gloatologie e de constatat că, de când lumea, a existat
gloata „clasică”, iar de la un timp apăru și atipicul… om-gloată. Astfel că prin
lume, prin bulucuri, prin strânsuri fără sens și sensuri umblă de haram
omul-spam.
Ah lume, lume, cam asta ți-e soarta: Cu cât rămân mai
puțini Oameni, cu atât e mai mare gloata…
...Astfel că, dragă cititor, pentru ca să te descurci cu
oamenii, nu intra în gloată. Fiindcă de ai ghinionul să fii înghesuit în
cuprinsul bulucului, nu-ți mai e dat norocul să găsești poteca pe care să fugi
de tine sau să te întorci la tine însuți. Iar propriul tău crez depinde de ceea
ce dorești să faci: să te „evidențiezi” în gloată sau să te rupi de ea. Pentru
că a viețui omenește înseamnă să trăiești mai departe de înghesuială... letală.
A ieși în lume înseamnă să știi a evita gloata.
Prin urmare, atenție, Omule, Cititorule: de ești de unul
singur față în față cu gloata, opune-te din răsputeri să nu te facă zero! Chiar
dacă mulțimea îți urlă, blasfemator, din spate.
Urletul gloatei pe omul forte îl ajută să facă și alți
pași înainte, spre ce are în suflet și în minte.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu