TAINA TAINELOR: CREAȚIA ARTISTICĂ

Creația: proces cvasi-perceptibil 

și 

fascinația presupunerilor 

 

Cu rare excepții, nu sunt încercat de crize de idei, de teme și, slavă Domnului, de lipsa imaginației, fanteziei, energiei de aplicare, transformare, regizare a lor. Inteligența în, bineînțeles, măsura pe care o dețin, mi-e deja exersată în lungă durată de experiență a scrisului și poate merge spre mereu alte și altfel de pasiențe, conexiuni în impulsuri, informații, concepte, precepte necesare creației în proces de a izvodi poem, proză, eseu. E ceea ce s-ar putea numi aplicarea, angajarea, angrenarea și edificare de sine în spirit, prin spirit, în creație, prin propria creație, când tu ești deopotrivă creator și creatură.

Așa cum apare în finalitatea sa, poemul e și rodul a ceea ce Pavese numea o iscusință subterană, ce duce la „secrete corespondențe între subiect” (unitatea „materială”) și iluminări (unitatea spirituală). E un proces mai mult ascuns, în subliminal și... supranatural de sine, când, uneori, îți reușesc pasiențele, oarece izbânzi, în urma scopului pe care ți-l propui sau care te mobilizează, te provoacă, te inițiază ca, prin concentrare și orientare de efort al sinelui, să ajungi la reprize fascinante de jonglerii fantastice, de bulversare ideatico-lingvistică, de irizări de sensuri nu obligatoriu coerente; sensuri de joc și exercițiu prozodic de încălzire, de antrenament, de curiozitate față de propriul sine pus în mișcare de intenția de a crea; intenția ce anihilează inerția. Ar fi ca și solfegierile pentru un muzicant, care-l pregătesc pentru interpretarea propriu-zisă.

Unii alde noi, alde mine nu pot să nu fie curioși față de sine, față de parțial lucidul act de creație chiar în clipele imediate ale exercitării acestuia, parcă de parțial deschisul, dar tot pe atât rămas tainic transferul „materiei” intimității umane în limbaj, ca act autosupraveghetor al mișcării și metamorfozării a ceea ce se numește idee, sentiment.

Probabil, nu doar suprarealiștii, ci și extrem de realiștii poeți în tainele firii lor cred că voința de descoperire și autodepășire înrădăcinată în subconștient i-ar putea conduce spre o cale nouă sau doar spre un alt nivel de creație, mai liber. Astfel că scriitorul inventează, alias produce, creează o altfel de existență, deosebită de cea previzibilă, utilitară, cotidiană. A fi profesionist în literatură înseamnă să fii oarecum specializat în creare a ceva ce diferă de comun, de gregarismul inevitabil al legităților sociale. Să fii „specializat” în provocarea unor procese existențiale intime și în „fixarea” lor prin modelare (inginerie) artistică. Momentul artefactului, profesionismului este tocmai unul intermediar, care generează „deosebirea ce există între starea sau emoția poetică, chiar creatoare și originală, și producerea unei opere” (Paul Valéry).

Scriitorul nu poate fi programat și rectiliniu întru permanentizarea unui mod și unui randament creativ. Are perioade bune, când e de o mobilitate spirituală debordantă. Alteori însă trece prin vremuri austere, de incertitudine și foarte-greu-moșire a vreunui subiect.

Optimal, dar și nițel exagerat presupunând, oricând și oriunde scriitorul trebuie să se afle într-o stare de posibilitate creatoare aproape... ad hoc. Însă artistul, creatorul, fiind, „la bază”, om, și în cazul său este exclus acel oricând și oriunde. Artistul are vremurile și posibilitățile sale de grație, acestea – tocmai limitate în timp și energie creatoare. În caz contrar, artistul ar semăna unui automat mereu inclus în circuit, căruia, pentru a funcționa, nu trebuie decât să-i apeși sau să-i întorci niște butoane.

De unde și permanentele căutări de conexiuni și reconexiuni cu originile, cu ceea ce a fost, în noian de vremuri, până la frământările, căutările, limpezirile, dar și rătăcirile imanente ale creatorului din contemporaneitatea noastră. E ca și cum, conștient sau mai puțin dumerit, el „l-ar asista” pe Platon, care, în dialogul „Ion”, pentru prima oară în estetică abordează problema specificității actului creator, a acestui proces, a inspirației. Unde vorbește despre inelul magnetic, prin intermediul căruia se naște arta și acționează: de la zeu la poet, de la poet la rapsod, de la acesta către ascultători. În judecățile ce ar fi presupuneri de argumentare a teoriei sale despre natura creației Platon creează mituri estetice. Iar ajungând la Aristotel (384-322 î. Hr.) se începe abandonarea utopiilor mitologice și antrenantele dialoguri platoniene, intrându-se în sfera tensionatelor căutări teoretice și judecăților logice.

De atunci spre noi, în șir de secole, noțiunile de creație, inspirație deja nu mai sunt folosite ca pe timpul miturilor cu zeițe protectoare; nu mai sunt folosite în sens ontologic, transcendental, ci doar în sens estetic. Cum s-ar spune, creația e demitizată, de-zeificată și localizată în aspecte umane de manifestare. Parcă a fost revăzută categoric și pneumatologia ca știința a fenomenelor spirituale în cercetarea relativă la principiile vitale. Pneuma, spirit sau cuvânt, care, inițial, întrunea trei părți: divinitatea, angelitatea și umanul, în zilele noastre predominând partea a treia, ultima menționată. Prin celelalte două componente, divină și angelică, profesia sau doar preocupările artiștilor erau supradimensionate ca importanță, ca aplicații. Azi, făcând abstracție de extrauman, artistul e dimensionat la proprii săi parametri. Pare curios, dar oarecum ciudat să te gândești că cineva, azi, ar putea mărturisi ca Alfred de Vigny acum vreo două sute de ani: „Există în mine ceva mult mai puternic (decât gloria – l.b.) pentru a mă face să scriu: fericirea inspirației, delir care depășește cu mult delirul fizic corespunzător ce ne îmbată în brațele unei femei. Voluptatea sufletească e mai durabilă... Extazul moral e superior extazului fizic”.

Cu toate astea, nu chiar rar, presupun, și astăzi se mai întâlnesc oameni care cred în natura oarecum misterioasă a creației, de parcă ea ar fi sustrasă naturii umane, prin inexplicabile înfiorări misterioase rămânând în afara cuvântului ce ar putea să-i înglobeze posibilele sensuri, semnificații și, deci, rămânând inaccesibile vreunei analize. Mai rămâne a fi frumoasă, chiar dacă mai puțin... misterioasă, ipostaza mitic-conceptuală, în care un artist e asemănat (bineînțeles, cu respectiva și marea reducere de proporții, până la... infinitezimal...) Creatorului Suprem. Precum în accepția lui Hesiod, unul din personajele căruia (Mnemosine) susține că orice gest pe care îl faceți repetă un model divin.

Dar, se știe, tot mai puțini poeți au orgoliul de a crede că ei sunt ființe părtașe la remodelarea Logosului creator ontologic. Însă ecourile vechilor curiozități și interogații persistă, revin în volute mai intense sau mai stinse, „interesându-se” (îmi vine să spun... non-stop) – cât spirit uman, dar, poate, și divin, e în artă, în literatură și câtă rațiune, spontaneitate, conștient, inconștient? Cât ar fi artă propriu-zisă și cât meșteșug?... Astea și altele sunt întrebări fără vreun răspuns mulțumitor. Și ar fi avut dreptate Ernesto Sabato, afirmând că nimic din ceea ce este esențial în om nu este apt pentru logică. Nici visele, nici arta, nici emoțiile, nici sentimentele, nici dragostea, nici ura, nici speranța, nici angoasa.

Intuiția, inspirația, dar înainte de toate talentul, energiile mai speciale ale duhului omenesc, mobilitatea imaginativă, fantezia, ele toate și multe altele intră în însăși definiția artistului, ca manifestări indispensabile ale firii, ale naturii sale, ale destinului său. E procesul, zis creator, ca încercare de exteriorizare prin expresie (și... impresie!) a cauzalității interne, intime, chiar misterioase, ce se declanșează în subconștientul sau conștientul scriitorului (în cazul nostru).

Omul de creație, „definiția” artistului... Au existat și există un număr infinit de tentative de cuprindere teoretică a „omului creator de artă”, însă ele pot fi interesante, captivante, însă nici pe departe exhaustive, nici pe departe în concordanță cu o obiectivitate-etalon, cu unele criterii dovedite de alții și însușite, apoi aplicate de implicații ulterioare în astfel de preocupări. Aici e domeniul presupunerilor, ipotezelor, aproximărilor, fantazărilor estetice, lacunelor... captivante, impreciziilor, precarităților explicative ce sunt mai curând creație/invenție, decât rigoare teoretică etc., cum este predestinat a fi în ceea ce ține, întâi de toate, de inefabil și indicibil. De unde și concluzia că teoretizările estetice sunt, de regulă, practici ale intelectului ce tinde să formuleze, oarecât explicit, acte de creație artistică în limbaj, care nu au cum opera cu instrumentele științei, având la îndemână doar impulsurile sugestiei, intuiției ce se dă în pasiența concomitentă a practicilor lingvistice, teoretice și conceptuale, în ideea explicării mai mult sau mai puțin a proceselor artistice ca angrenaje de rațional și irațional, intenție și inspirație.

În fond (și, probabil, în fine) ce gândește, ce năzuiește, totuși, artistul/creatorul care se încăpăținează să-și sondeze cât mai profund posibil subconștientul, să afle mai multe despre sine, despre cum „funcționează”? Probabil, în proprie parafrază, el își spune, aidoma lui Marcel Raymond, că poate „din aceste tentative poezia va avea de câștigat, poate că o materie nouă și abundentă i se va dărui”. Astfel s-ar confirma linia Nietzsche, vectorul ei de bază, – al dorinței și voinței de metamorfozare (chiar la „Metamorfozele” lui Kafka ne putem gândi), „implicit un îndemn de a lăsa conștientului și visului o mereu mai mare inițiativă în dirijarea existenței și a gândirii”, mai remarca Raymond.

Iar omul-creator de artă nu se poate lăsa de intenția de a surprinde oarecât explicit tocmai atare inițiative tainice, manifestate în firea sa. Și tinde să ajungă la un fel de autopsihanaliză aplicată, care, totuși, mai totdeauna rămâne foarte... parțială, poate că chir... neîntâmplată din cauza imposibilității de a face lumină în subconștient, în spectacolul propriului sine în mare tăinuit chiar de... sine, refuzându-și (impus să o facă?) depistarea și înregistrarea, fixarea articulărilor cauzale întru generare de spirit, mobilitate de creație, când, vorba lui Valéry, neprevăzutul, surprinzătorul, revelația instantanee vin din tine spre tine. Piedicile pornesc și de la inerentul autosubiectivism în inevitabilitatea căruia autorul nu poate să fie față de sine un arbitru și lucid, și imparțial, echitabil, sau... incoruptibil. Plus că, atunci când creează, nu poate avea un echilibru psihic afin stării firești de existență tocmai din motivul că respectivul proces presupune emotivitate, poate că... dezechilibru, sau excentricitate, uneori, ca să nu mai vorbim de simpla „descumpănire”. Mișcarea spiritului înseamnă ieșirea din concordanță cu sine; ieșirea din... simetrie.

În urma unui atare gen de tentative de... auto-deconspirare, de dare în vileag din sine pentru sine, te poți alege doar cu vaga senzație că, probabil, autosupravegherea intimității ar putea avea ceva cu psihologia descrierii, povestirii a ceea ce crezi că ți se întâmplă în fire, în intimitate, în măsura în care îți funcționează fantezia, imaginația, talentul de a nara despre ce ți se pare că ți s-ar întâmpla, chiar dacă nu ți se întâmplă asta, ci cu totul altceva, inaccesibil ție; imposibilitatea înțelegerii structuraliste a proceselor psihice (de fapt, a tuturor) conform sensurilor lor în ansamblul firii, sufletului, conștiinței și subconștientului tău.

Da, imposibilitatea fixării reflecțiilor tale despre tine, cel din interiorul celui din... exterior; reflecții asupra acțiunilor, experiențelor care, e de presupus, s-ar întâmpla în conștiința ta ca proces de elaborare (inclusiv pasională, emotivă) a ideilor, afectivității, datelor sensibile ce pot fi incluse în opera de creație. (Louis Lavelle: „Sufletul meu spre care îmi dirijez intenția, dar care știu bine că nu-l voi cunoaște niciodată în întregime”.)

Însă, iar și iar, în pofida conștientizării imposibilității reflecțiilor tale despre tine, ca... nestăpânitor al propriului subliminal, revine neîncetat, obsedant în vecii vecilor curioasa dorință în dedublarea ca ea, dorința, drept proces de cercetare, să-și devină propriu obiect de cercetare, supraveghere, de concluzii și... iluzii, ca totdeauna. Cercetare întoarsă asupra ei înseși, în repliere ori chibzuire analitică a conștiinței creatoare în plină efervescență a esenței sale, conform anumitor legi de generare, pe care am vrea să le cunoaștem. În imensitățile spațiilor intimității cu mereu ipotetice principii, întâmplări. Acolo poți da și de o excepțională formulare a lui Platon despre inteligența care „va avea de cucerit stăpânirea de sine prin măsură matematică și apoi prin cea care o depășește în mod absolut”. Omul depășit de sine ca taină a conștientului și subconștientului; depășit în absolut. Platon, gândindu-se la Aristotel, cel ce presupunea o treaptă a epistemologiei, când ideile devin numere în care activitatea sintetică a spiritului își află aplicarea cea mai riguroasă.

Chiar așa: în pofida imposibilităților lămuririi reflecțiilor despre tine însuți, rămâi în continuare (fanatic, parcă!) în chingile iluziei că ai putea, totuși, solicita organelor tale senzoriale de a se ultrasensibiliza la infinit, pentru a putea percepe cât de cât distinct ce se petrece totuși în ceea ce se numește subliminal, poate că și instinctualitate, „iraționalitate”. Acolo, unde se află paradisul libertăților de opțiuni întru creație („cucerirea celui mai larg spațiu psihologic”, Montreau), unde „cererea și oferta” sunt unul și același ferment/fenomen: plăsmuirea cea de mare taină și surpriză. Acolo, unde tinde a se întâmpla epopeea năzuinței spiritului de a-și depăși propriile limitări și hotărniciri în cunoașterea de sine, în profunzimile sale ordonate sau dezordonate de alte legi. Acolo, unde se întâmplă și cele mai mari delapidări de încredere în sine și posibilă obiectualizare a neantului ca spirit puțin în amestec cu taina covârșitoare.

Fanatismul... involuntar, ca și cum, de a te subjuga iar și iar eșuatelor încercări de pătrundere în mecanismele bazice ale operativității creatoare a spiritului omului, geniului. Totul e un talmeș-balmeș de mesaje și ecuații, logice, alogice, paradoxale, criptice, poate chiar metafizice, divinatorii, transcendentale (asta puteam presupune noi, pe când în realitatea acelei adânci irealități ar fi, de fapt, cu totul altfel, altceva). Acolo, unde se manifestă sui generis instinctul cercetător-creator al omului, însă el, omul, artistul, niciodată în stare să conștientizeze ce, cum și de ce face (creează) ceea ce i se întâmplă. Acolo, în insondabil de ins, unde impulsurile, acțiunile, întâmplările nu pot fi nicidecum autentificate, ci doar aproximate în descrieri mai mult sau mai puțin fanteziste, mai mult sau mai puțin talentate. Și de aici înainte în vecii vecilor nu se vor afla ordonanțe constrângătoare, mobilizatoare, inspiratoare ale conștientului nostru limpede în funcție de care inconștientul, abisalul firii omului să-și dezvăluie construcțiile, mecanismele.

...Iar dincolo de toate posibilele „concluzie” sau doar de vagi presupuneri despre „alchimia” spiritului creator rămâne, revine mereu frumoasa, fascinanta naivitate a jindului de a crede că, odată și odată, ai putea merge și mai departe, și mai în profunzimi, ajungând să-ți supraveghezi mai limpede, mai deslușit intimitatea, conștiința aflate în procesul ad hoc al  izvodirii creativ-estetice și să fixezi despre asta un proces verbal al intelectului în acțiune, dedat fenomenologiei atât de discrete, subiective, convenționale cât se poate, enigmatice, misterioase, ce presupune și automatismele subliminalului, manifestarea facultăților ereditare etc. Râvnite revelații asupra propriei naturi spre a fi smulse lor înșiși întru identificare, formulare explicativă, ca fixare în frază, precept, sintagmă. Chiar dacă de la un moment, de la o limită încolo, impulsiunile nu se mai transmit în cuvinte ca posibilitate de elucidare a ceva; de la un moment încolo, vacuitatea refuză să mai formeze/reveleze oarece informație, mesaje. Dorința, intenția, tendința de submersiune capotează în transconștient indescifrabil. Suntem în domeniul senzațiilor „transverbale” ce nu se „developează” în mesaje oarecât explicite, nelăsându-se citite, reproduse, povestite. Nu se lasă „convulsiv modelate de profunzimi” (Maureau), la rândul lor nefiind în stare să modeleze stilistic, adică verbal-informațional, aceste/acele profunzimi. De om, de sine, de cosmos interior.