Din poezia lumii
(1869 – 1951)
S-a născut la Paris,
fiind educat într-un puritanism riguros, ceea ce-l înclina spre protest. În
1890 publică prima sa lucrare, „Caietele lui André
Walter”, care, fără a se bucura de succes, s-a dovedit a-i fi cartea de vizită,
pentru a intra în saloanele literare, unde a fost prezentat lui Mallarmé și
Valéry. În 1896 devine primarul comunei La Roque-Baignard, însă își continuă
activitatea literară. În 1897 publică volumul „Bunătăți pământești”, ce atrage
atenția criticii de specialitate. Primele cincisprezece cărți le editează pe
cont propriu și doar nuvela „Porți strâmte” (1909) îi aduce oarece
recunoaștere. Călătorește în Africa, mai apoi publicând volumele inspirate de
Congo (1927) și Ciad (1928). În
timpul celui de-al doilea război mondial se află în Tunis, unde scrie „Tezeu”,
ultima din operele sale importante. Are o activitate susținută în teatru și
cinematografie.
Din bibliografie: Tratat despre Narcis (1891), Poemele lui André Walter (1892),
Călătoria lui Urien (1893), Tentativă amoroasă sau Tratatul dorințelor deșarte
(1893), Mlaștini (1895), Saul (1898), Prometeu prost încătușat (1899), Corydon.
Patru dialoguri socratice (1911).
În
traducerea lui Leo BUTNARU
Cântecul rodiei
Cu siguranță, trei boabe de rodie
au fost suficiente pentru a-i aminti Proserpinei...*
Multă vreme va fi să
vă căutați
Fericirea imposibilă
pentru suflet.
– Bucurii ale cărnii
și bucurii ale simțurilor
Fie un altul să vă
condamne,
Amare bucurii ale
trupului și simțirii –
Altul să vă judece, eu
nicidecum.
– Cu adevărat, Didier,
filosof fervent, te admir
Odată ce credința în
gândul tău nu bucură mintea
Nu crezi într-o alta
mai preferabilă.
Dar nu în toate
mințile se pot întâmpla astfel de iubiri.
Apoi bineînțeles, de
asemenea iubesc
Ale sufletului
înfiorări mortale,
Bucuriile inimii, bucuriile
minții –
Însă pe voi vă cânt
eu, plăcerilor.
Bucuriile cărnii,
tandre ca iarba,
Fermecătoare ca
florile gărduceanului viu
Se ofilesc sau se tund
mai repede decât lucerna pe șes
Pe care spiritul rău
le face să se risipească îndată ce le atingi.
Văzul – cel mai
tulburător dintre simțurile noastre...
Tot ce nu putem atinge
ne întristează;
Mintea prinde gândul
mai ușor
Și fie ca mâna noastră
să aibă ce ochiul râvnește.
– O! poți atinge orice
îți dorești, –
Nathanael, și nu căută
posesie mai deplină.
Cele mai dulci bucurii
ale simțurilor mele
Vin după setea pe care
mi-o potolesc.
Cu siguranță
delicioasă este ceața,
Pe măsură ce soarele
răsare peste câmp – delicios e și soarele –
Delicioase ne sunt
picioarele desculți pe pământul înrourat
Și pe nisipul răzmuiat
al țărmului de mare;
Delicioasă pentru
scaldă era apa de izvor;
Să sărut buzele
necunoscute pe care buzele mele le-au atins în umbră...
Dar uite, fructe –
fructe – Nathanael, ce e de spus?
– O! că nu le-ai
cunoscut,
Nathanael, asta mă
duce la disperare...
...Miezul lor era
fraged și suculent,
Savuros precum carnea
ce sângerează,
Roșu ca sângele
picurând din rană.
…Astea nu pretindeau,
Nathanael, vreo sete specială;
Au fost oferite
într-un coș de aur;
La început gustul le
era neplăcut, nespus de insipid;
Nu amintea de gustul
niciunui fruct de pe meleagurile noastre;
Amintea de gustul
guavei răscoapte
De se părea că miezul
lor deja este mort
Și amărăciunea îți
umplea gura,
Încât puteai scăpa de
ea doar mâncând un alt fruct;
Abia după aceea, dacă
mustirea continua
Venea momentul de a o
savura;
Și acest moment mi s-a
părut mult mai plăcut,
Iar miezul deveni mai
puțin grețos.
Coșul a fost golit
rapid...
Și doar ultimul fruct
l-am lăsat
Fără a-l împărți între
noi...
Vai! După aceasta, Nathanael,
va spune gura noastră
Ce-a fost acea ardentă
amăreală?
Nicio apă nu ar
putea-o spăla –
Jindul pentru atare
fructe ne-a chinuit sufletul din plin.
Trei zile, în piețe,
le-am căutat;
Însă vremea deja le
trecuse. –
În călătoriile
noastre, Nathanael, unde am găsi
Alte fructe noi pentru
a ne provoca necunoscute pofte?
1897
______________
*Proserpina să țină minte – Proserpina – la romani, Persefona – la greci, zeița lumii morților.
O dată, în timp ce culegea flori, pământul s-a deschis și a înghițit-o. Deși
Ceres îl convinge în cele din urmă pe Jupiter să-i înapoieze fiica, Persefona
nu mai poate reveni pe pământ: ea apucase să mănânce câteva semințe de rodie,
act de magie a dragostei, care o va face să nu se mai poată despărți de
răpitori.
* * *
Sunt unele fructe pe
care le mâncăm pe terase.
În fața mării la apus
de soare.
Iar altele-s confiate
în gheață
Îndulcite cu puțin
lichior.
Pe unele le alegem, le
culegem din arbori
În grădini discrete,
împrejmuite de ziduri;
De obicei sunt fructe
savurate
În umbra anotimpului
tropical.
Altădată, vom sta le
mese mici –
Fructele vor cădea în
jurul nostru
De cum vom scutura
împovărate crengi
Prin care se vor trezi
muștele ațipite.
Fructele căzute le vom
aduna în boluri
Iar parfumul lor ar fi
suficient deja pentru a ne încânta...
Există unele a căror
coajă pătează buzele
Și care nu sunt
mâncate decât când ești foarte însetat.
Le-am găsit de-a
lungul drumurilor nisipoase;
Străluceau prin
frunzișul spinos
Ce ne-a zgâriat
mâinile când încercam să le culegem; –
Și n-a fost să ne
potolim prea multă vreme setea.
Sunt altele din care
am face gemuri
Pur și simplu ele să
fie lăsate a se coace la soare.
Există din cele al
căror miez rămâne acru chiar și-n miezul iernii;
De muști din ele,
dinții îți strepezesc.
Există altele cu
miezul ce pare mereu rece, chiar și-n miez de vară.
Le mâncăm stând
ghemuiți pe rogojini,
În partea de jos a
micilor cabarete.
Există unele ale căror
amintiri ațâță setea
De îndată ce nu le mai
putem găsi.
* * *
Nathanael, ce îți pot
spune despre rodii?
Le-am vândut pentru
bănuți, în bazarul oriental
Pe rogojini de stuf pe
care căzuseră.
Am văzut niște
învăluiri de praf
Și cum copiii goi
întindeau mâinile după ele.
– Sucul le este acru
precum al zmeurii necoapte.
Floarea lor pare a fi
făcută din ceară;
E culoarea fructului.
Comoară păzită,
partiții de stupi,
Abundența aromelor,
Arhitectura
pentagonală.
Coaja se desface,
semințele cad –
Picături de sânge în
flacoane de-azur;
Și altele, stropi de
aur în vase de bronz emailat!
Miroznele devin
suculență și aromă.
Floare nearătoasă;
fruct delicios;
Fruct ce e chiar
propria floare coaptă...
Am cântat smochinul, a
spus ea,
Acum să cântăm florile
toate...
Cu siguranță, spuse
Hylas, nu am cântat toate fructele...
Darul poetului e de a
se emoționa la văzul prunilor în floare...
(Floarea pentru mine
nu e decât promisiunea fructului posibil.)
Dar tu nu ai vorbit de
prună.
De prunele acrișoare
din gardurile vii
Pe care zăpada rece le
va moleși.
Moșmonul ce se mănâncă
doar putred;
Și castana de culoarea
frunzelor moarte
Ce explodează când
e-apropiată de foc.
1897
Cântecul însetărilor mele potolite
Și a trebuit să
apropiem de cupele pline
Buzele mai încordate
decât în sărutări;
Cupe pline atât de
repede golite...
Cele mai mari bucurii
ale simțurilor mele
Au venit după
însetările potolite.
* * *
Există băuturi pe care
le preparăm
Cu suc de portocale
stoarse,
Must de citrice, în
special de lămâi,
Și care împrospătează,
pentru că sunt
În egală măsură acre
și dulci.
Am băut din pahare atât
de subțiri
Încât credeam că s-ar
sfărâma între buze
Chiar înainte de-a se
atinge de dinți;
Iar băuturile arată
mai bine acolo,
Pentru că mai nimic nu
le separă de buzele noastre.
Eu am băut din înalte
pahare elastice
Pe care le strângeam
între mâini
Pentru a face vinul să
urce spre buze.
Am băut siropuri grele
din grosolane pahare din hanuri,
În serile zilelor în
care umblasem prin soare; –
Iar uneori apa foarte
rece din cisterne
Mă făcea să mă simt
mai bine în umbra amurgului.
Am băut apă din burdufuri,
apă
Ce mirosea a piele
gudronată de capră.
Am băut din ape de sub
maluri nămoloase
Sau din pâraie în care
mi-aș fi dorit să mă scald –
Brațele goale
aruncându-se în apa curgătoare
Ajungând la fund, unde
vezi albe pietricele tremurătoare...
Și răcoarea-mi intra
și în umeri, în omoplați.
Păstorii beau apă din
căușele palmelor;
I-am învățat să o
tragă prin pai.
Câteva zile am mers
prin soarele arzător,
Vara, în orele cele
mai toride,
Căutând să-mi potolesc
marile însetări.
1897
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu