Leo BUTNARU
AJUNGÂND DIN URMĂ
CONTEMPORANEITATEA...
Specificul avangardei ucrainene
Avangarda
poezie ucrainene are indubitabile tangenţe, ba chiar filiaţii cu fenomenologia
futurismului, cubofuturismului, akmeismului rus(eşti), fenomenologie căreia
majoritatea autorilor din patria lui Gogol i-au resimţit, ba chiar i-au dorit
benefica influenţă mobilizatoare, inspiratoare, orientativă, canonică. Şi...
autobiografică, precum se înţelege şi din unul dintre poemele lui Oleksandr
Korj dedicat lui Gheo Koleada:
...Întâmpinând
noul
an (23)
plesneam
de bucurie!
Şi beam
pentru futurism
pentru Semenko
şi Maiakovski.
Însă, spre deosebire de avangarda rusească,
cea ucraineană nu e compartimentată atât de divers (akmeism, futurism,
cubofuturism, egofuturism, imagism, adamism, lucism etc., etc.) dar,
bineînţeles, în mod vădit sau doar in
nuce, conţine elemente comune tuturor avangardelor, inclusiv diversităţii
celei de la Petersburg
şi Moscova. Iar problema identităţii mai multor avangardişti ruşi de provenienţă
ucraineană este acut şi amplu dezbătută în mediile culturale şi nu numai din
ţara vecină. Pentru că, într-adevăr, a avut loc o masivă migraţie a kievenilor
spre Moscova, să zicem, precum se întâmplase, cu un secol înainte, cu Nikolai
Vasilievici Gogol care nu prea ţinea să-şi pună în lumină originea ruteană.
Revelaţiile sunt urmate de jubilaţii: iată, în unele anchete, marele pictor
Kazimir Malevici scria că e ucrainean! Dar David Burlik, „tatăl futurismului
rus”, de unde e? Sigur, din Ucraina, de lângă Harkov. Uneori, el chiar susţinea
că ar fi un „futurist tătaro-zaporojan”. Opinie împărtăşită şi de fratele său
Nikolai, poet şi el.
Apoi alţi lideri ai avangardei ruse – Aleksandr Arhipenko, Aleksandr
Ekster – de asemenea ucraineni au fost... Et caetera. Chiar cu o remarcă
uşor... derutantă: mai sunt încă destui exegeţi care tratează ca pe o
ciudăţenie noţiunea de „avangardă ucraineană”, de parcă nu i-ar fi venit şi
timpul acesteia – timpul recuperărilor, omologării, propagării. Iar prezenta
antologie reprezintă şi ea un argument de necombătut în motivarea de a rosti şi
de a scrie răspicat: avangarda ucraineană a exista, există, merită atenţie, –
precum subliniază mai mulţi istorici occidentali ai artei ruseşti care,
concomitent, studiază şi avangarda ucraineană (Marcades şi Nakov – Franţa,
Boiko – Polonia, Bowlt şi Mudrak – SUA).
În ce priveşte agitata căutare şi redare
de identitate a mai multor avangardişti ruşi cu descendenţă ucraineană mai
persistă ecoul şi apucăturile atitudinii ideologiei sovietice care, până la
urmă, le permitea şi ucrainenilor să spună, să scrie ceva despre avangarda
„lor”, dar fără să îndrăznească a se referi la protagoniştii culturii ruse,
chiar dacă aceştia se trăgeau din stepele zaporojenilor, de pe pripoarele
Niprului. Sigur, nu e uşor să împarţi „ceva” între fraţi... Disputele
continuă... Să mai îngăduim puţin asupra lor, la intersecţii de epoci, imperii,
state independente, arte tradiţionale sau moderne, postavangardism sau postmodernism
etc.
Astfel, de la căderea imperiului rus şi
până în prezent, în virtutea diverselor ocurenţe, nefavorabile sau...
nefolosite la timp şi eficient, Ucraina rămâne ţara cu acute probleme de
autoidentificare, nesoluţionate deplin nu doar în cadrul naţiunii, poporului
propriu-zis, ci chiar şi printre elitele intelectuale. De unde şi tezele
dubitative lansate de unii (nu este exclus – (şi) rău-intenţionaţi) de a
susţine că avangarda nu poate să apară într-o ţară, care încă nu s-a regăsit ca
unicitate. Pentru că avangarda îşi propune drept scop înfruntarea tradiţiei, pe
când într-o ţară cu probleme de autoidentificare creatorul de artă nu poate să
facă asta, deoarece pur şi simplu nu cunoaşte respectiva tradiţie. Dat fiind că
naţiunea mai e în procesul căutării de sine, bineînţeles că ea apelează
frecvent la tradiţie, vag-atestată sau posibilă, „decupând-o” din contextul
istoriei sale existenţiale private de atâtea elemente sine qua non în lungile perioade de subordonare unor imperii, fie
celui ţarist, fie celui sovietic. Iată de ce Ucraina este condamnată să
orbecăiască prin spaţii mito-arhaice, privată de posibilitatea creării unei
arte noi, susţin unii.
Dar, atenţie! – deja noi ne aflăm în aria
disputelor contemporane, tezele de mai sus „făcând abstracţie” de avangarda
clasică ucraineană, care a fost şi a rămas o certitudine, referindu-se – tezele
– la absenţa suflului proaspăt, postmodern, contemporan-european, transoceanic
în cultura şi literatura ucraineană.
Teoreticianul postmodernismului (eu unul
cred că postmodernismul ţine de orizonturile testamentare ale avangardei – L.B.) Vladimir Eşkilev propune ca atare
situaţie să fie examinată nepărtinitor, atent, susţinând că problema absenţei
avangradei ucrainene (contemporane; cea istorică îşi are deja locul tot mai
conturat în analele literaturii, artelor, în general) e chiar cea veche, de
care vorbeau încă panfuturiştii, cei din asociaţia „Noua generaţie” – nu a fost
creat un câmp cultural urban important, nu există dominaţia culturii orăşeneşti,
firească pentru contemporaneitatea noastră, de unde şi consecinţele: nici chiar
astăzi, avangarda nu are cum şi nu are unde apărea în Ucraina. În esenţa ei,
Ucraina mai este ţară agrară, rurală, în care arta îşi asumă datoria de a vorbi
din partea poporului şi despre popor, din partea tradiţiei şi despre tradiţie,
din partea străbunilor şi despre ei. (Ar fi un Ianus care vede doar cu ochii de
pe faţa de la... ceafă. Ar fi ca şi cum un fel de păşunism, de semănătorism, ba
chiar... de mioritism rutean...) În genere, arta contemporană, ca să nu vorbim
de oarece avangardism, e una marginală, pe când în Europa, în America, după cum
se ştie, ea deţine chiar prim-planul. Pentru ca Eşkilev să sublinieze: „Zi de
zi, în 10 mii de şcoli ucrainene funcţionează o maşină fabuloasă, care hrăneşte
tânăra generaţie cu lucruri arhaice. Graţie funcţionării acestei maşini,
oamenii pur şi simplu îşi pierd interesul pentru literatura ucraineană. Această
maşină lucrează, bineînţeles, şi împotriva noastră – a promotorilor artei noi.
Dinozaurii au acaparat întreaga putere, oriunde”. (Probabil, astfel de
constatări trebuie să ne dea de gândit şi nouă, românilor, în special celor din
Interriverania Prutonistreană, alias Moldova Estică, unde tradiţia kitschizată mai
face ravagii...) „Iar astăzi noi trebuie să schimbăm radical această situaţie”,
conchide Vladimir Eşkilev.
Este exact ceea ce trebuie remarcat
în ce priveşte apariţia avangardei (deja clasice, istorice) în agrara ţară
Ucraina. (Anticipativ şi reiterativ, să menţionăm că, totuşi, avangarda din
anii 20-30 ai secolului trecut a cunoscut şi izbânzi la Kiev, Harkov, pe malurile
Niprului...). Adică, din punct de vedere... obiectiv, futurismul ucrainean
apărea oarecum în mod paradoxal, parcă... neîntemeiat, dar, totuşi, existent!
Deoarece avangarda, futurismul propriu-zis – cel puţin în Rusia, ca parte
componentă a avangardei europene, – era o consecinţă a procesului intens de
urbanizare. Însă în Ucraina dominantă a fost şi rămânea cultura rurală. Până şi
scriitorii care, la răscruce de secole, erau consideraţi novatori – Ukrainka,
Lepkiy, Zerov, Kobîleanskaia, – în principiu scriau numai şi numai despre sat.
Precum menţionează Ivan Reabciy, exegetul operei lui Mihail Semenko: „La noi
nici nu mirosea a urbanizare. A prins „a adia” abia în timpul de la urmă, odată
cu noile mode literare. Până şi în timpul puterii sovietice, când satul era
distrus tot mai necruţător, lucrările legate de viaţa urbană şi oarece noutăţi
socio-existenţiale erau destul de slabe, fără să fie în stare să creeze
propriul curent artistic. Cu atât mai uimitor e însă că aceasta i-a reuşit lui
Semenko care, în mod conştient, tindea să europenizeze şi să urbanizeze
literatura ucraineană”. De unde şi piezişa,
dar nu ostila constatare că, de fapt, futurismul a fost unica artă care a tins
pe cale forţată să introducă cultura ucraineană în secolul XX, fără
consimţământul acesteia. „Noi trebuie să ajungem din urmă ziua de azi” – iată
unul dintre memorabilele îndemnuri ale lui Mihail Semenko, lansat în anul 1914
în revista „Quaerofuturismul”, continuând, explicit, programatic: „Dorim ca
prin mişcare artificială (штучним рухом)
să apropiem arta noastră de hotarele, după care începe noua eră a artei
mondiale”. Futurismul se afirma ca unică forţă în lupta cu stagnarea culturală,
spirituală în Ucraina aflată la răspântii de istorie şi destin.
Oleg Ilniţki, important exeget al
avangardei istorice ucrainene, scrie: „Debutul futurismului ucrainean se
întâmpla pe când societatea ucraineană practic deja hotărâse cum trebuie să fie
noua ei cultură naţională. Principiul de bază al culturii consta în renunţarea
la narodnicism şi provincialism”. Însă intelectualitatea din acele timpuri nu
se decidea să accepte noua cultură care respingea tradiţia şi pe idolul
perpetuu al culturii ucrainene – Taras Şevcenko. Ilniţki menţionează că arta
care nu apela la sentimente naţionale era declarată străină şi „deconspirată în
tentativele ei de a se infiltra în spaţiile naţionale”, spre a le distruge.
„Impulsurile iniţiale ale futurismului ucrainean de la sfârşitul primului
război mondial s-au manifestat ca lovituri date concepţiilor literare şi
naţionale general acceptate. Iar energia critică era orientată nu spre
elucidarea sensurilor şi înţelegerea noii fenomenologii artistice, ci spre
lichidarea oricăror semnalmente ale ei din conştiinţa societăţii”, mai
subliniază Ilniţki.
Poate că intelectualitatea a fost prima
care nu a dorit să accepte futurismul, în 1918 criticul Gruşevski scriind:
„Până în prezent, futurismul nu a reuşit să dea rădăcini adânci pe ogorul
literaturii ucrainene: permanentele şi îndelungatele tradiţii ale literaturii
ucrainene nu i-a permis respectivei „direcţii” literare să se dezvolte din
plin”. (Cu toate că aceste tradiţii erau puse categoric sub semnul îndoielii de
Mihail Semenko care, în manifestul „Eu însumi” (1914), scria categoric: trebuie
„să accelerăm. În asta ne constă consecvenţa. Lasă-i pe părinţii noştri (care
nu ne-au lăsat nimic ca moştenire) să se aline cu arta „natală”, trăindu-şi veacul
împreună cu ea; noi, tinerii, nu le vom întinde mâna. Haideţi să ajungem din
urmă ziua de azi!”)
Savantul Iu. Mejenko opina că:
„Futurismul nu poate să-şi găsească în mod firesc loc în poezia ucraineană,
care e legată de psihologia unui popor ce construieşte, şi nu a unuia ce
risipeşte, deoarece nu există ceva ce ar putea fi risipit... Dacă simbolismul
mai are „oarece tradiţie” şi un „sol natural” în Ucraina, futurismul nu are
absolut nimic”. În timp ce acelaşi M. Semenko încerca să generalizeze
destrucţiunea şi în arta ucraineană, scriind: „Prin sine, destrucţiunea
reprezintă unul dintre fronturile panfuturismului. Precum se ştie, sistemul
panfuturist se împarte în două componente: panfuturismul general (panfuturismul
dialectic, filozofia panfuturismului) şi panfuturismul special (activ,
panfuturismul revoluţionar – destrucţiunea, construcţia, meta-arta).
Noi
susţinem că arta trebuie lichidată sau, ceea ce e unul şi acelaşi lucru, arta
se va autolichida. Cum s-ar putea face asta în mod practic? Acesta şi este
teatrul operaţiunilor militare al destrucţiunii”. (1922).
Astfel,
noua fenomenologie artistică, definită şi ca primă avangardă ucraineană, nu era
luată în serios de critică. Pe atunci, printre intelectualii ucraineni bântuia
moda să se lanseze cele mai deocheate invective la adresa avangardei,
futurismului, în special, condamnat pentru spiritul său străin sub aspect
ideologic şi estetic matricelor naţionale. De unde concluzia lui O. Ilniţki că
în Ucraina lipseau criticii şi oamenii de ştiinţă pregătiţi pentru întâlnirea
cu avangarda. Ba şi mai grav: din acele timpuri de afirmare relativ fructuoasă
a avangardei, respingerea futurismului a devenit poziţie magistrală pentru literaturologia clasică ucraineană,
poziţie dominantă până în prezent.
Dacă astfel de atitudini
obscurantiste nu putea să-i oprească din acţiune pe futuriştii propriu-zis, pe
cei mai dotaţi reprezentanţi ai lor, Mihail Semenko, Gheo Şkurupi, Iulian Şpol,
Oleksa Slisarenko (ei au fost „opriţi” – toţi, în 1937 – doar de gloanţele
călăilor bolşevici), bineînţeles că ele descurajau eventualii critici
adevăraţi, competenţi ai avangardei; adevăraţii ei exegeţi, esteticieni,
istorici, de unde şi constatarea criticului V. Kacianiuk care, încă în 1930,
scria despre cei 16 ani de existenţă ai avangardei ucrainene: „Astăzi noi nu
dispunem de niciun studiu, ba chiar de niciun articol serios, care ar aprecia
obiectiv rolul futurismului în procesul literar al Ucrainei Sovietice. Plus la
asta, încă nu sunt elucidate anumite date, anumite materiale rămânând
inaccesibile, unele dintre care fiind rarităţi bibliografice, altele, la fel
(în manuscris), – păstrate în sertarele meselor unor tovarăşi care, într-un mod
sau altul, sunt legaţi de mişcarea futuristă. Fireşte, multe dintre aceste
materiale s-au pierdut”. De aici şi imposibilitatea subsemnatului de a identifica
barem anii de viaţă ai unor autori antologaţi (Oleksandr Korj, Volodimir Hareaiv,
Iuri Paliciuk...), iar despre alţii aflând doar date extrem de sumare, vagi. Astfel
că avangarda ucraineană abia începe a fi adusă în prim-planul atenţiei
exegeţilor, iar arhivele ei urmează să fie completate şi instituţionalizate.
Noua generaţie şi
panfuturismul
Prima
rândunea a avangardei ucrainene, care încerca să se desprindă de stolul
simbolist, pentru a risca un zbor de sine stătător, cutezător, a fost cercul
quaero-futurist organizat de Mihail Semenko în 1913 la Kiev. Semenko
definea programatic quaerofuturismul
(de la latinescul „quaero” – a căuta, a
pretinde) drept direcţie absolut nouă în literatura ucraineană, direcţie
oarecum diferită de cele ale futurismului italian şi rusesc. Ideea de bază era
că, oriunde, orice artă este dinamică, adică în mişcare prin propria sa natură.
Scriind că „Arta e un proces de căutare şi trăiri (emoţionale) fără realizare”,
Semenko „legaliza” în patria sa spiritul epatant al lui Arthur Rimbaud, Van
Gogh, trucurile lui Dali, până şi cutezanţa peste poate, filozofia cinică a
Marchizului de Sade, chiar dacă, implicit, nu s-ar putea spune că poetul kievean-harkovian
ar fi avut ceva în comun cu aceste personalităţi. Dar, ca şi ele, considera că
dinamismul, metamorfismul constituie acel perprtuum
mobile al artelor care le asigură acestora continua regenerare, reînnoire,
evitarea anchilozării, „morţii artei” – sintagmă atât de „actuală” deja în
succesiunea epocilor „mai recente”, înghiţite de neantul timpurilor.
În principiu, avangarda poetică ucraineană s-a dezvoltat în baza a ceea
ce a fost numit panfuturismul, iar
începuturile ei ceţoase pot fi, vag,
identificate în perioada anilor 1914-1916, ulterior consolidate în activitatea
grupării întemeiate după revoluţia bolşevică. În manifestul din 1914 „Eu
însumi” Mihail Semenko se aseamănă leit, s-ar putea spune, însă cu aplicaţie
ucraineană, confraţilor ruşi din manifestul futuriştilor (1912) O palmă dată gustului public. Dacă
aceştia doreau să-i arunce de pe nava contemporaneităţii pe Puşkin,
Dostoievski, Tolstoi etc., Semenko are în vizorul anihilării Cobzarul lui Taras Şevcenko, operă
ajunsă (şi rămasă până în prezent) de generic în conştiinţa socio-psihologică (chiar
aceasta e pe primul loc, importanţa literară, artistică fiind cea secundară);
operă emblematică pe care imaginaţia patriotului o trece pe pânza (...fila!)
stindardului galben-albastru. Cutezător şi, poate, dramatic-sfidător, tânărul
Semenko (pe atunci avea doar 20 de ani!) declară tranşant interlocutorului său
presupus, generalizat: „Tu îmi oferi slinosul Cobzar, spunându-mi: iată arta mea. Bătrâne, mi-e ruşine de tine...
Tu îmi propui idei de creaţie „răsuflate”, şi mă cam apucă greaţa... Ţin să-ţi
spun că, acolo unde există cult, nu există artă... În vreme ce tu înşfaci Cobzarul ce pute a păcură şi slănină, şi
te gândeşti că l-ar putea apăra respectul tău. Însă chiar respectul tău l-a şi
ucis. Nu-i mai este dată reînvierea. Cine se mai interesează azi de el? Omul
primitiv. Unul pe potriva ta... (...) Bătrâne, timpul transformă titanul în
liliputan şi locul lui Şevcenko nu e decât în scrierile societăţilor
ştiinţifice. Vieţuind împreună cu voi, întârzii decenii întregi. Eu nu accept o
astfel de artă. Cum aş putea astăzi să-l citesc pe Şevcenko, văzând că el e sub
tălpile mele? Nu pot, asemeni ţie, să extrag din mine fibrele respectului faţă de cel care, fiind un factor
contemporan, reprezintă de fapt o fiinţă absolut respingătoare.
Dacă nu ţi-aş expune gândurile mele, m-aş
asfixia în atmosfera „sincerităţii” artei voastre ucrainene. Îi doresc moartea.
Astea îţi sunt jubileele. Asta-i tot ce a mai rămas din Şevcenko. Însă nu pot
nici eu evita festivităţile. Eu îi dau foc Cobzarului
meu... Pe când arta ar trebui să meargă cel puţin în pas cu viaţa, ea se
împleticeşte undeva în urmă, iar arta noastră ucraineană se situează pe
ruşinoasa treaptă a rutinei trecutului şi supuşeniei de sclav care nu-i
îndreptăţeşte însăşi denumirea”.
În continuare, tânărul răzvrătit din Kiev
concordă perfect cu contemporanul său rus, Velimir Hlebnikov, care lansase
ideea unei preşedinţii a globului pământesc (peste decenii, Semenko pare a fi
şi el printre predecesorii lui McLohan care formulase teoria satului global în eseul Galaxia
Gutenberg (1962), apoi dezvoltată în Understanding
Media (1964); kieveanul înfruntă furia patriotismului conaţionalilor săi,
scriind că arta „nu poate fi nici ucraineană, nici oricare alta. Semnalmentele
naţionale în artă nu sunt decât cele ale primitivităţii ei... Este
de preţ ceea ce are o valoare generală şi spiritul uman tinde tocmai spre aşa
ceva... Noi deja am trăit epoca naţionalului în artă, şi caracterul
temperamentului nostru se va releva în măsura în care va fi necesar. Trebuie să
ajungem din urmă ziua de azi”. (Nu ştiu dacă ministerul... globalizării cunoaşte numele excelentului scriitor
avangardist ucrainean M. Semenko... Aici ar fi mai curând o îmbinare a
„ministerului” cu... misterul prin care unii scriitori pot anticipa atât de
clarvăzător.)
