ELEGIA-DIVERTISMENT
Din
tulpina neagră a bascului
semănatul
îngreunaţilor başi
şi a
flautului pripeală bască
pe
ringul vocilor de aşi.
Salt
brusc, săritură semeaţă,
sec,
bătăi mărunte de tobă, galop e,
şi
disperarea flautelor, flaute zglobii
peste
gropi de sincope.
Roteşte-te,
lume, roteşte-te, circ,
roteşte-te,
carusele!
Foc
de artificii în cer, ţuguiat
zboară
mai sus de stele...
Şi
ziua-n amurg, şi noaptea-n apus
şi
inimă tăcând chitic.
Rotiţi-vă,
nebune focuri cereşti,
Roteşte-te,
nebunule circ!
Şi
ochiul gloatelor spart
într-o
mie de spade de lămpi solare.
Roteşte-te,
blestemate...
Tact!
Ritm!
Cât
te vei mai roti fără rost? Să mai sper?
Oare
chiar n-are să vină, chiar nu vine?
Fiece
curbă şi tact,
şi
ritm
sunt
marcate de gestul capelmaistrului
sever.
Va
marca şi va fixa:
Stop!
Nu
mişca!
Fiece
notă are
zvâcnirea
sa.
Şi
vei cunoaşte perseverenta matematică
a
paroxismului încântării şi tristeţii,
camarade,
amice,
fârtate
–
fiecare
are propriul puls
ce
bate,
se
zbate.
Fiece
notă e potrivită,
o
alta-n locu-i să fie nu poate,
şi
scârţâie între coaste ruginite
ale
inimii încheieturi uscate.
Inimă!
Roteşte-te zbenguit,
zbengui-te,
fă tumbe, de-i putea!
De
pe buzele acrobatului chinez
alunecă-şuviţă
moartea.
S-au
înecat în înghiţituri convulsive,
s-au
rotit pe o coasă strălucitoare
şi
s-au înţepat într-un puls comun
inimile
tuturor,
oricare.
Gâtlejul
se-neacă cu un gheb,
erupe
urlet infernal,
de
pe trapeze, ca un steag negru, spânzură
limbă
de om, neagră-mangal.
Va
ţipa scurt duduiţa...
Atunci
ţinteşte şi zboară
în
urlete de disperare, panica
gurile
goale le va strivi!
Bale
şi lacrimi stoarse,
buzele-n
grimase exagerate!
Ca
nişte trupuşoare, pe sfori
se
clatină voci
piţigăiate.
1927
FOXTROT
Arcuită-n
vibraţie, struna cam tâmpă
Lasă
să cadă ca o picătură nota neagră
Şi
orchestra îi zice linguşitor melodia
Unei
suferinţe libidinoase, parcă.
Şi
ies inşii în ring, ghemuiţi în foxtrot,
Frământându-se
într-un nemişcat pas.
Şi
scripcarii cam palizi la obraz
De
pe scripci cu şolduri pline
În
sală ca într-un fremătător vas
Toarnă
preludii şi flăcări în vine.
Cuibăritu-s-a
în poftele preludiilor
Acest
pas de vulpe, foxtrotul exact,
Acest
tact,
Acest
ritm al legănătoarelor fiinţe,
Acest
act deschis, acest tact şi lipsă de tact,
Acest
nemaivăzut act.
Deci,
pasule, îndrăzneşte, scutură oamenii,
E
semnul iubirii mecanice, de haram!
În
gâtlejul negru al clarinetului
Joacă
un nod, tresaltă mărul lui Adam.
Struna,
ca biciul, şfichiuieşte banjoul
Şi
suspină vioriştii, şi-i zic înainte,
Ca
sunetul să onduleze ca fierea în vene,
Ca
mercurul în sticlă fierbinte,
Ca
să cadă deodată din înălţime,
Tresărit,
plescăit, împroşcat,
Ca
să se deschidă gurile,
Al
gurilor aprinse căscat.
Dar
s-a împiedicat astmaticul tact
Ce
sfâşie, ca o rană, gura.
Act
cinic, public act –
Foxtrotul
strivit, fărâmitură cu fărâmitură.
Ax,
solidaritatea fantomelor
În
music-hall-ul legănător!
Coapsele
violoncelelor sunt goale
Şi
sunt pofticioase taliile ghitarelor.
Şi
grasa pălmuire a tălpilor,
Şi
pasul strâmb, ca o scoabă, –
Ce
să-i faci, asta-i iubirea oamenilor,
Ceva
mai jos de nivel, o şagă!
Clătinându-se,
dragostea pleacă,
Gură
lipită pe gură.
Iubirea
oamenilor, iubirea oamenilor
Burta
şi-o scutură;
Burta
şi călcâiele, buzele lui Buddha,
Buzele
ca păstăile însângerate.
Alertaţi,
oamenii stenografiază
Mâzgălit
corectele lor pofte-aţâţate.
În
staccato stricat ca o schismă,
Împiedicându-se
în ritm zdrăngănit,
Aceasta-i
iubirea.
Uite
astfel eşti tu schismă scuturată,
Tu –
iubirea, dragostea.
1928
EDIFICII
1
Catedrala
În
umbra colinelor, înflorite-n amurg,
Colonada
ca sunet de oboi pătrunde,
Răsună
catedrala cu, de piatră, Dies irae*,
Ca
oratoriu de trupuri şi braţe flămânde.
Se-nalţă
rugul gotic, fremătător,
Ca
briza credinţei,
Ca
vechi cărnuri rănite
Şi a
blasfemie săgetează spre cer
Turnuri
conice –
Atingere
de degete ascuţite.
Cuprinse
de braţ glacial trăiau opere
Şi
lasă mâinile tale mute să-nalţe inima
Pe
ale rimelor suliţe în muchii tăiate,
Pentru
ca ochii zgârcitului să privească-n
Adânc
de turnuri, de parcă un clopot sec s-ar zbate.
Şi
umbra va cădea din degetele turnurilor ca un condei de metal
Care
va lăsa pe inimă semne.
Ca
nodurile osoase ale urii
Se
vor lăsa pe inimă ale cuvintelor grele ornamente.
Cu
fierul,
Cu
flacăra,
Cu
tăciunele
Cu
sângele scrierea
Groaznicei
poveşti a catedralei, în fală,
Ca
în jubilaţia nerăbdătoarelor gloate,
În
scrâşnet de dinţi
Şi
scrâşnet de granit,
Asemeni
unui cântec de moarte,
Pentru
ca să-aprindă şi să duduie,
Se
înălţa catedrala-ntru glorie feudală.
Credinţa
cea tare,
Necredinţa
se destramă, –
Şi
pe ale pieţelor mari farfurii
Cade,
alunecă ceva sunător,
Parcă
un pas de aramă,
Jertfelnic
pas de aramă.
Astfel
în catolice braţe uscate
Sună
fire de santal aromitor.
Nu
urcau spre clopot,
Ci
se târau înfricaţi
Herţog
şi rege, robul şi clovnul bălţat;
Şi
se desfăcea catedrala
Precum
dulcile petale
Ale
flegmaticului pământ însingurat.
Şi
cădeau,
Şi
iar nărăveau să urce spre bolţi
Trupuri
fără mâini şi mâini fără trupuri, schelete.
Guri,
sfârtecate-n jumătate,
În
şuvoiul căminului se vâlvorau bocete.
Şi,
ca o săgeată subţire, zbura peste ei,
Ca
al flămânzilor snop de mâini împreunate,
Se-nălţa
a catedralei navă inspirată
În
visul fanatic, secător peste poate.
Anii
se roteau în sumbră tărăgănare,
Dar
nu se stingea, pentru-a străluci din nou
Flăcările
furioaselor ruguri gotice
În
jaquerie,
Apoi
se-nălţa o nouă catedrală –
Ce
subjuga, dar şi ocrotitoare să fie
Gloatelor
în rugă, gloatelor în afurisenie,
Şi
înflorea catolicul trifoi
Aidoma
crucii, aidoma arpei şi psalmului
Şi
aidoma viselor-roi.
1929
_____
* Dies irae – Ziua mâniei.
CURSĂ NOCTURNĂ
Pentru Iu. Ia.
Se
înalţă braţul, nepăsător,
Şi
pana păsării se-ndoaie ca spada,
Şi
ciorna scrisului e frântă, răpus e
Orice
rând, ca un catarg înalt cândva.
Dar
se ridică din nou torsul literelor toarse,
Pânză
umflată e orice strofă,
În
vânt scârţâie alfabetul
Şi
totul e o aleasă catastrofă.
Căutare
de catastrofe, şi plecări, şi inspiraţii –
Împăcarea
tuturor dorinţelor, împăcarea împăcărilor.
Înalţe-se
patetica ta fregată,
Fregata
melodiilor patetice-n largul zărilor,
Ce
se-aud prin furtună, prin adâncă noapte,
Ce
s-a tras spre proră dinspre pupă,
Şi
lor fiindu-le menite cutezătoarele,
Botezătoarele
călătorii
Ale
matelotului în luptă.
Drepte
şi simple
S-au
aşternut pe mări
Drumurile
marinăreşti
Ca
nişte cicatrice de spade.
Umbră
neliniştită şi aripată –
Fregata
corsarilor plină cu aur
Rătăcind
pe falsele mări blestemate.
Şuieră
posac pe lângă borduri de navă
Vântul
celor puternici
Şi
printre catarge-ncordate –
Ţipătul
albatrosului temerar,
Ţipăt
ca strunele de arbalete
Drepte,
aidoma loviturii de stilet
Lunecoasă
ca rugina pe lama
Pumnalului
de corsar.
Deci
sfarmă lanţurile,
Rupe-te
de cheiul natal,
Că
doar nu în călimară fregata
Caută
furtuna fabuloasă,
Tu,
ca bărbat şi luptător,
În
clipa talazului mortal
Nici
busolă,
Nici
inimă
Nu
vei lăsa să greşească.
1929
SÂNGELE CAPTIVELOR
Neogoitul
cal cu coama pe piept bate din copite,
În
bidoane adânci şi hurducate fierbe
Dulcele
lapte de iepe înfierbântate, neogoite.
Mirosurile-s
sălbatice, persistente, acerbe,
Au
adormit călăreţii ce n-au ştire de moarte,
Lungite
pe pământ li-s trupurile nemişcate.
Falnici
arbori îşi profilează în ceruri coroane,
Ca
un tors muşchiulos de tânăr voinic
Se-nclină
la pământ ale flăcărilor liane
Şi
fumul ca struna s-a-nfipt în vârf de colnic.
Sfâşiind
poalele slinoaselor veşminte,
Se
arcuieşte pieptul ca mlada pentru steme.
De
umezeală priitoare, cu sudoare roditoare
Sunt
cuprinse trupurile captivelor ucrainene.
Şi
gura e sfâşiată, şi spre zori se va prinde
Plodul
mongol în mitra acestor fecioare.
Anii
sporesc, eternă culoare de otavă,
Şi
în ale inimilor tolbe de săgeţi – amintiri tocite,
Însă
vechiul sânge peste sute de ani urmaşul
Şi
l-a păstrat în umflate vene învineţite.
Şi
iubim cuvintele, grele, ca negrul fum
Al
rugurilor ce tătarilor le-au luminat,
Ocrotim
sângele atât de tare închegat,
Şi
ale stepelor nesfârşire înţelenită
O
salutăm cu inima simplă, uimită.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu