UN AVANGARDIST NĂSCUT LA CHIŞINĂU

Pavel ZALŢMAN (1912 – 1985)

în traducerea lui Leo BUTNARU

S-a născut la Chişinău. La vârsta de 13 ani, împreună cu familia, se stabileşte la Leningrad, unde, peste patru ani, avea să-l cunoască pe Pavel Filonov, legenda vie a avangardei picturii ruse, al cărui ucenic devine. Participă la lecturile OBERIU (Asociaţia Artei Reale). Angajat la studioul „Lenfilm”. În timpul războiului, se evacuează la Alma-Ata, unde rămâne în continuare, lucrând la „Kazahfilm”. Predă istoria artelor.

Despre preocupările sale literare incipiente aminteşte P. Filonov în jurnal: „Zalţman ne-a adus lucrarea lui literară «Ţâncii»... Are un acut simţ de observaţie şi o gigantică iniţiativă, cvasi-copilărească, deocamdată crudă, «primul strat»”.

A scris două romane, comedia „Ordinamenti”, nuvele, multe poeme. Elementele transraţionale (zaum’) din creaţia sa indică sigur spre şcoala pe care Zalţman a făcut-o la futurismul rus. Adică, este autorul care a urmat „linia generală” de dezvoltare a artelor în prima jumătate a secolului XX: experimentul, absurdul, metaforismul grotescului.

PLOAIE I, NOAPTE

Ploaia învăluie. Inundată piatra pavajului.

Noi suntem închişi în borcănaşele străzilor sumbre

Şi în gălbejeala cerului ca poalele suflecate

Se reflectă încruntarea coteţelor.

Urmărim cu aviditate trecătorii,

Însă dânşii se ascund de noi, îngheboşindu-se.

Ne lipim de pereţii coşcoviţi,

Noaptea e stoarsă şi noi suntem în sucul ei.

Varul strivit de umezeală,

Nemişcaţii pereţi scorojiţi.

Stâlpii ce ne ademeniseră cu-ntunecimea

Abia de sâsâie, ca spuma nămoloasă

Şi dintr-o dată ca o vidă linie lucitoare

După colţ, precum se-ntâmplă totdeauna,

Contopindu-se-n lanţ de stropi bolborositori,

Şuviţele-şi răsfiră apa glacială.

Însă, deocamdată, prin ploaie,

Pe orizontul zorilor târâtori

Un bisturiu suriu se repezi de pe-acoperişuri

Spre noptaticul veşmânt, boţit şi adormit,

Desprinzându-l cu tot cu piele.

Deschise ochii şi cu perdelele înăspri

Urbea spălată de revărsatul dimineţii,

După care

Într-o ceaşcă de forma băşicii crăpate

Zorii arseră şi se spulberară.

(1929)

 

PLOAIE III

Ultimul vânt se rupse de pe catarge

Peste năbuşitoarele acoperişuri, mototolind

Ziare, cu ferfeniţitele lor ghemotoace

Îndopând gurile uşilor, ferestrelor.

Stropi mari atârnă de grilajul curţilor,

Casele sunt luminoase şi plate,

Îmbrăcate de gală-n cheresteaua reparaţiilor,

În cârpeli de parchet cu luciu plumburiu.

Străzile-s pictate de rugină acidă,

Pereţii li-s rouraţi, precum sudurile ţevilor,

Albia le e săpată de ploaie şi ele atârnă

Pe grinzile ceţii, plutitoare ca peştii.

De la loviturile cerului li se clatină tinicheaua,

Stropii, ca-n găleţi, sunt răzleţiţi şi duri,

De pe acoperiş, după guler, ei îşi lansează

Sunătoarele gesturi plescăitoare.

(1929)

*     *     *

 

I

Prin întuneric mai clipi buşteanul putred,

Se potoli un zvon sonor, se destrămă şi spuma,

Bulbuci de ploaie explodau primele trepte de praguri

Şi ziduri în ea se afundau treptat.

După oglindă scârţâia ţânţarul. Dând în clocot,

Samovarul sâsâia, imitând ploaia. Ni se părea

Că seara cu năvălitorul ei tumult

Se risipeşte undeva, precum o dună.

Şi nu a fost să adorm îndată, ci

De cum mă prăvălii peste umflata pernă,

În minte îmi veni o întâmplătoare temă

Şi prinsei a privi şi-a asculta uimit.

Ea se unduia şi se lipea de masă,

Veioza se răspândea ca undele de lună,

În sticla geamului era topită smoală

Şi vântul care apăsa îndârjit.

Speriindu-ne, smoala se prelingea

De pe tavan, şi parcă întunecimea

O zgâria precum funinginea presată,

Sudându-se asemeni metalului la frig

Şi sfredelind prin noapte mici fisuri

Se insinuă prin gardurile înalte.

Ea venise spre a scoate din rădăcină

Grădina şi de-a săpa gropi neechivoce

Şi înstăpânind tremurul glacial,

Lărgi mult spaţiul dintre minute –

Într-un mod atât de iminent

Se proiecta-nceputul unei acţiuni.

II

Când, venind la masă, mă aşezai şi prinsei

A rupe din biscuiţi sau din pesmeţi – am priceput

Că-s obosit, şi chiar răpus,

Iar uleiul mirosea a tablă şi râncezeală.

Şi stând până-la sfârşit şi ridicându-mă,

Mă repezii spre scări şi abia de-am ajuns

Sus, – tras-am perdelele în părţi;

Atunci ne-am şi venit în fire, ne aşezarăm.

III

Ploaia era singură. Ne povesti intim

Că ea ar fi un mare câine sur.

Îmi ştergeam faţa, îmi frecam ochii ca şi închişi,

Jenându-mă de-a mă-ncrunta şi-a plânge.

Scânduri jeluite, palid gaz lampant,

Clătinata-i flacără învolburată,

Din nou – geamul şi broboada somnoroasă,

Boţită şi mirosind a potaie.

Şi zvonul gras al tristelor şuviţe ca de in,

În păpurişul râului, în fereastra cu părul simplu.

Şi frăgezimea sfărâmicioasă-a mâinilor – noi

Mâncam fragi şi lacului cozile-i despleteam.

(1929)

 

ODESSA

Seara socoti – peste un ceas e noapte.

Adevărat. Chiar veni.

Lumina ce se prelingea se stinse.

Somnul nu zăbovi.

Sforăit şi vânt şi trosnete de stâlpi,

Perindare de val după val.

Tinicheaua şfichiuia lătratul,

Zvonul bătea în mal.

Urlând, valurile duc spre stepă

A fumului lână albă.

Pietrele duruie – crabi în lighean,

Negri în apă.

Rupte-s ale midiilor margini tăioase,

Pivniţă – butoaie – pline, deşarte.

În piaţă latră dulăii,

Bate orologiul. Noapte.

(1929)

*     *     *

Totul coincide exact,

În ziua convenită.

Decizie apriori, ce e

Ca umbra, nedespărţită.

Eşti drămuit, împărţit, trecut

Din listă în listă –

Tu eşti, tu trebuie,

Libertate nu există.

(1930)

 

 

RUGĂCIUNEA COCOŞULUI

Saki lioki liok liok

Nu-mi crea tu mie moarte.

Duhnirea izvodirea-n adâncime

N-o acoperi cu apă. Mă voi îneca

Gheaţă făcându-mă. Nici tu cană.

Nici fărâmituri.

Copacul. Şurubul.

Cocoşelul pentru trenă.

Ce fel de coadă? – Nu e la temă.

Aşadar de ce

M-aţi pescuit din ceruri

Dacă pentru mine – iată –

Nu ajunge ceva pâinică?

Volniceşte-mă scumpă mătuşă

Şi revărsător de lacrimi

Mă voi tot ruga

Pentru tine şi-ntregul tău neam

– Nu e prea mare deranjul.

(1933)

 

PSALMUL XII

Când, la 1663, eu fusesem numit pe post de Daniel Defoe,

Noi te respectam cu toţii. Când îndeplineam obligaţiunile lui

Voltaire, ne gândirăm că tu nu ai fi.

Făcând-o de mântuială pe Blok,

Te-am pierdut: nu mai văd, unde eşti?

Iar acum, aflându-mă într-un nou post de răspundere,

O spun direct – du-te, du-te-n...

(1948)