DIN „CARTEA LEOLOGISMELOR”
(în curs de pregătire la Editura „Prut Internaţional”)
Una din revelaţiile de o permanentă... primordialitate... personală, de o nediminuată „funcţionalitate”, valabilitate: pe Nietzsche îl citesc ca pe un Dostoievski al filosofiei, pe Dostoievski – ca pe un Nietzsche al literaturii.
Este necesar să se vorbească şi despre ceea ce trebuie să se tacă, pentru a se şti, a se preciza ce anume trebuie trecut sub tăcere. Şi ce trebuie totuşi tăcut? – ei bine, iată anume cu această întrebare începe marea vorbărie a pseudofilosofiei (sau: palavrosofiei).
Cactusul este un trandafir-rebut: la crearea lui, s-a greşit proporţia dintre spini şi flori.
Caviar: icre gastro(g)nomice.
În fiziologia melcilor creşterea capului este exclusă: un melc căpos nu s-ar putea retrage în cochilie.
Ministerul de Interne(t).
Geniul? Un exces de sine.
Drumul crucii nu e pentru navetişti.
Numărul oamenilor demni şi fericiţi e cu mult mai mic decât al oamenilor doar fericiţi.
Dat fiind că s-a cam uitat ce a însemnat totuşi Secolul Luminilor, el poate fi confundat cu, pur şi simplu, timpul când a apărut electricitatea...
La o adică, şi spiţele sunt beţe în roate...
Deci, ce mai fac textualiştii? Ia, mai stau şi ei la o partidă de text în grup...
În România nu e nevoie doar de oficiul braţelor de muncă, ci – mai important! – de oficiul creierilor şi conştiinţelor de muncă.
În apele Stixului nu are nicio importanţă că ai fost campion mondial la înot.
Nu încape îndoială că din propunerile de a vizita un om viu (un filosof, să zicem) şi o mumie, miile de turişti ar alege mumia.
Internetist de o prostie enciclopedică.
(Despre un imitator.) În mările literaturii, ăsta n-ar fi decât un sub-Marin Sorescu...
Debutantul şi-a scris întâiul cu-cu-rri-cu!-lum vitae.
Dat fiind că scriitorii în vârstă sau foarte în vârstă, ca să nu zic senili, de mulţi ani nu mai frecventează circul, câte unuia din ei i se face favoarea de-a fi invitat la Stokholm, la decernarea Premiului Nobel.
Pornind de la cam confuzele experienţe pe care le ai cu aproapele tău, te gândeşti că biblica zicere ar trebui să sune astfel: „Să iubeşti pe îndepărtatul tău ca pe tine însuţi”. Amin.
Proust post-mortem? În căutarea căutărilor pierdute...
Avut-am o misiunea grea: să-l conving că pop-cultura nu înseamnă cultura popilor.
Totdeauna a fost şi este atât de uşor (şi la modă, parcă) să fii pesimist în România, încât nu mai e interesant să fii pesimist...
Trebuie să (ne) recunoaştem că încă nu am reuşit să depăşim viteza luminii. Dar nici pe cea a... întunericului.
Deşertăciunea... deşteptăciunilor, deşteptăciunea... deşertăciunilor... – cam aceasta e „filosofia” existenţei biblico-umane.
