DUPĂ 20+16 ANI...

DIN JURNAL LITUANIAN

21 mai 2012



1976, toamna. Aeroportul Duşanbe. Antanas A. Ionynas - penultimul
din dreapta,
Leo Butnaru - jos, "la asfalt", în centru



La aeroport m-a întâmpinat Donatas Petrošius, poet, directorul de la relaţii internaţionale al Uniunii Scriitorilor din Lituania. După ce mă cazez la hotelul „Ambasador”, stăm cu mai tânărul coleg la o terasă, ne bem berea, mâncăm ceva. Apoi o luăm agale prin oraşul vechi, discutăm de una, de alta, inclusiv de faptul că despre ceea ce spune tânărul meu coleg lituanian: „Pe aici pe la noi, problemele nu se trag atât de la Adam, cât de la Potsdam”. E de înţeles, nu? Da, e vorba de Conferinţa de la Potsdam din iulie-august 1945, la care cealaltă parte a „curajoasele” forţe aliate cu URSS – SUA şi Anglia – le-a lăsat sovieticilor Statele Baltice, precum şi Moldova Estică… Deci, şi problemele noastre tot de pe acolo încep, dragă Donatas…



În munţii Pamir. Leo şi Antanas - în dreapta,
împreună cu gazdele afabile



Uitasem să spun că acest tânăr coleg lituanian la aeroport m-a întâmpinat cu un perfect articular româneşte: „Buna ziua!” Bună să-ţi fie inima! Aflu apoi că Donatas a vizitat România acum nu prea muţia ani, la un festival de poezie. A fost cazat „La Cetate”, la Mircea Dinescu. I s-au tradus în româneşte şi câteva poeme, dar nu a memorizat numele translatorului. Şi acest tânăr poet (are 34 de ani) îmi aminteşte de, să zic, prima mea întâlnire pe viu cu Lituania; îmi aminteşte de un alt poet de acum 36 de ani cu care, în toamna anului 1976, ne-am întâlnit în Tadjikistan, la un festival al tinerilor poeţi din republicile unionale: Antanas A. Ionynas. „Dar el este chiar preşedintele Uniunii Scriitorilor”, îmi spune Donatas calm, în spirit perfect baltic – da, calm, – ceea ce pe mine mă… mă scoate din ţâţânile emoţiei! Cu Antanas fusesem repartizaţi să cutreierăm regiunea Kuleab (munţii Pamir), de la hotarul cu Afganistanul. Ne întâlneam cu crescătorii de bumbac (de drept, pe atunci câmpurile de „aur alb” fuseseră deja recoltate, însă eram duşi pe la întreprinderi în curtea cărora stăteau adevărate coline din puf de bumbac). Ne însoţeau cadre de partid de la cel mai înalt nivel, pentru că – nu?! – eram „fruncea” tinerei literaturi sovietice şi trebuia să fim trataţi ca atare.



După 36 de ani: Leo Butnaru şi Antanas A. Ionynas.
Vilnius, mai 2012



Până poimâine, Antanas-preşedintele se află n-am mai reţinut în ce ţară europeană, de asemenea la manifestări literare, astfel că ne vom vedea joi, astăzi fiind marţi. După care voi reveni cu detalii memorabile din acea călătorie a noastră, când ne-am şi împrietenit, acum mai consemnând doar atât: s-a dovedit că amfitrionii noştri tadjici, chiar dacă turnau vodca nu din sticlă, ci din ceainic (o precauţie… socio-politică sau poate ceva legat de religie), s-au dovedit şi ei să nu ducă „paharul la ureche”, cum spunem noi, astfel că, la vilele de partid unde eram cazaţi, agapele se derulau în cel mai lent şi serios mod posibil, trecând spre orele mici. Astfel că odată, culcându-ne târziu şi cam obosiţi cu Antanas, dimineaţa ne-am trezit cu tencuiala din tavan pe plapomele noastre. Asta e: fusese un cutremur puternic, dar pe care noi, tinerii poeţi lipsiţi de griji, nu-l resimţisem… Pe atunci, eram şi mai tineri decât noul meu prieten Donatas Petrošius (de cele mai multe ori, poeţii se împrietenesc… de la prima vedere).