Poziţie
corectă
După întâlnirea cu
elevii din clasele mari, X XII, a gimnaziului nr. 4 din Luţk,
însoţiţi de domnul director – ajungem şi la clasa a II-a. Ni se oferă loc în
bănci! După câţi ani, Doamne?! „Dar astea ştiţi ce sunt?”, ne întreabă dl
director, luându-le de pe bacă şi punându-ne în mână două săculeţe frumos
brodate, de oarece greutate, şi noi ne gândim că o fi pline cu nisip (sau,
poate, sare?). Din păcate, eu cu Dainius, care am făcut şcoala primară pe
timpuri destul de îndepărtate, nu avem un răspuns. Pe când săculeţele nu sunt
decât atribute didactice de pus pe
creştetul elevului, pentru ca el, având grijă să nu-i alunece de acolo, de sus,
necesara „povară” educaţională, să-şi păstreze poziţia corectă în bancă, la
scris, să nu se aplece peste caiet, spre vecin, spre cei din spate etc. Ne
punem şi noi, lituanianul şi românul, săculeţele pe creştet, iar dna profesoară
a clasei a II-a ne imortalizează în atare ipostază, apăsând pe declanşatorul
aparatului de fotografiat.
 |
| Elevii (ascultători) Leo Butnaru şi Dainius Gintalas |
În sala de clasă este
amenajat şi un muzeu cu obiecte de vestimentaţie cu ornamente folclorice,
printre care – ne arată domnul director – o ie: „Brodată doar cu un ac din os
de peşte. Se întâmpla în Gulag, în lagărul Solovki, unde au fost închişi foarte
mulţi ucraineni”. Frumoasă ie ce trezeşte sentimente cutremurătoare… Acum două
zile, am amintit şi eu de blestematul lagăr de la Solovki , în care, doar
într-o singură zi, au fost asasinaţi peste 100 din intelectualii ucraineni,
printre care şi câţiva scriitori. Pentru cultura ucraineană, anul 1937 e cel al
generaţiei împuşcate…
Domnişoarele
şi tablele
Hălăduid prin Luţkul de sâmbătă, la un moment dat, într-un scuar nu prea mare, văd ceva cam neobişnuit:
domnişoare care, pasionat, concentrat, joacă… table! Aţi văzut cumva, undeva
în Românie, fetişcane antrenate în atare joc de noroc cu două zaruri şi
treizeci de puluri?... Mie unuia nu mi-a fost dat să văd româncuţe mutând
pulurile de-a latul celor 24 de săgeţi pictate într-o cutie de lemn.
(Apropo de tinerii şi tinerii de la Luţk : cel puţin în cazul
elevilor, gimnaziştilor ei mi s-au părut mult mai sobri, mai puţin zvăpăiaţi,
chiar ascultători exemplari de cuvântul celor mai în vârstă, de indicaţiile
profesorilor. Aceste categorii studioase le-am avut de mai multe ori în faţă, ne-am
întâlnit cu ele; sute de tineri şi tinere au fost în sala mare a palatului de
cultură şi cea a teatrului naţional, la întrunirea la care am discutat „Ce ştim
despre literatura vecinilor?” şi la spectacolul „Babilon poetic” – niciodată nu
am văzut vreun elev sau gimnazist să părăsească sala! Uimitor, dar anume aşa a
fost. Sau e un specific al locului, partea occidentală a Ucrainei fiind
contaminată uşor de o rigurozitate catolico-poloneză, sau acest mod de a nu
ieşi din cuvântul şi indicaţia profesorului se trage încă din şcoala sovietică.
Dar asta e, nu pot zice – bună întru totul sau doar parţial, mai mult înclinând
să cred că acesta e specificul mai strict a şcolii ucrainene contemporane.
Adică, un alt mod de a înţelege şi respecta disciplina şcolară, dar şi decenţa
în subordonarea de vârste, să zic.)
