DIN YES-EURI

 

ÎN AȘTEPTARE 4/11

 

Uneori m-am întrebat cu anumit regret de ce, adică, aș „pierde” eu timpul, scriind în jurnal, sau chiar ticluind cine știe ce articol, la comandă, în loc să mă concentrez asupra genului meu literar de bază – poezia. Sau proza. Îmi ziceam, dar nu ferm convins, că toate genurile și îndeletnicirile mele literare își au rostul lor și, în definitiv, nu-și fură unele altora timp și atenție, ci, implicit, se completează reciproc.
Așadar, scriind jurnalul, sper să nu pierd (definitiv) timpul. La categoria timp, jurnalul nu ține de definitiv, ci numai și numai de infinitiv. Chiar dacă mereu îți pui problema maximei (?) sincerități, dar, poate și mai acut, problemele de nepătruns ale modului de „funcționare” a conștiinței tale (noastre), imposibilitatea maximei revelații asupra puterii de percepție conștientă sau inconștientă (intuitivă); spirit de sine „depărtându-se” (luând distanță), ieșind adică din propriile „mecanisme”, pentru a contempla și a înțelege cât mai „exact” ce reprezintă și cum „funcționează” aceste „mecanisme”; ieșirea-ți din fireasca stare de funcționare – trecerea în altă stare – pentru a încerca sau chiar a putea să înțelegi starea ta „generală” operantă (în spirit). O tentativă de percepere/pricepere a misterului sacramental prin dedublare sau, poate, chiar dedublarea în cuprindere și intensitate a acestui mister, căruia i-aș zice: constant-existențial. (26.III.1998.)

Leo Butnaru

ACOLO UNDE ZIUA SE NUMEȘTE ODOR

 

3 DIN 11

 

 Mi-am zis să aduc aici, în jurnal, cât mai puțină politică. Ce politică, amice? Inepții, cretinii, bâlbâiții și hoțomanii – politicienii zilei! Comuniștii și neocomuniștii. Colegii mei, unii  scriitori, care au folosit piețele publice, ecranele, microfoanele, presa, pentru a-și încropi nimburi de zei naționali, s-au dovedit a fi nici pe departe idealiști. Odată ajunși unde au ajuns, prin parlament, au demonstrat un materialism hrăpăreț înspăimântător! Ce mai – dezastru! Lipsă de onestitate, de patriotism, de elementară omenie și compasiune. Astăzi, când vor să iasă din parlament, fără să fi rezolvat ceva cât de cât, oamenii îi fluieră, îi îmbrâncesc îndărăt în somptuoasa clădire: „Nu vă lăsăm să ieșiți, până nu vedem că adoptați niște decizii concrete!” Și-i tot îmbrâncesc, îi mână îndărăt ca pe o turmă de oi blege…

  Ce deputați? Ce politicieni? Niște împelițați ai prostiei și ai lipsei de curaj… Cu riscul de a-mi învenina jurnalul cu otrava politicului, las aici această formulare a ansamblului de turmă parlamentară. Model 1992. (18.III.1992.)
          Însă orice părere bună sau foarte bună aș avea despre propria-mi persoană, este important să nu uit și să cred cu siguranță că, posibil oarecum paradoxal, poți să-ți menții vitalitatea artistică și printr-o auto-negare, uneori fie ea oricât de dureroasă. Iar jurnalul intim este, probabil, cel mai indicat poligon unde, onest și necruțător, poți și trebuie să fii nu că pe picior, ci pe... condei de război cu sine. Uneori, rănit crunt de tine însuți, dar anima ad pacem (cu sufletul împăcat). (16.III.1993.)
 

Leo Butnaru

EU, PERSONAJUL

 

ANCHETĂ NEUMA

 

Eu, personajul

 

Este foarte probabil ca fiecare om să se fi închipuit în locul unui personaj de roman, de teatru sau de scenariu cinematografic. 

În locul cărui personaj v-ați gândit că v-ar fi plăcut să evoluați? 

Dacă ați fi fost în locul lui, ce ați fi schimbat/corectat în atitudinea și faptele sale?

 

Micul Prinț înaintând prin vârste pământene, stelare

 

Bineînțeles că foarte mulți oameni și-ar găsi personaje, pe care ar fi dorit să le urmeze, să le... continue, contribuind și ei, la rândul lor, în sporirea mai binelui pe pământ. Deloc puține personaje le-ar afla în cartea cărților, Biblia. Eu însă „voi coborî” cu o treaptă mai jos de gravitatea Scripturii, apropiindu-mă de personajul unei cărți care, spune statistica, e a doua cea mai tradusă în lume – Micul Prinț. Minunatul erou e și unul de roman, de teatru, de cinematografie, „recrutat”,  adaptat de diverse forme de artă și media, în piese de radio, scenete live, în televiziune, balet și spectacole de operă. Numai că eu nu am pornit doar de la popularitatea Micului Prinț, ci de la visele și fanteziile mele de copil, de la tandrețea, ingeniozitatea acestui personaj-gâgâlici, dar și de la fascinanta atmosferă de poezie, de candoare în care a apărut el și în care viețuiește deja împreună cu miliarde de pământeni – cititorii săi.

Cu toate ale sale, Micul Prinț e însăși Poezia, uimitoarea metaforă a existenței umane, izvodite încă din pruncie și dăinuind prin aspirația pământeanului întru veșnicie. Astfel că eu aș fi dorit să-l văd pe Micul Prinț în creșterea, avansarea, maturizarea, devenirea sa prin vârste, când naivitatea lui... creatoare, genială (!) devine înțelepciune sadea, filosofie existențială la fel de mobile, inventive, creatoare, surprinzătoare, poetice și captivante, contribuind la împuținarea ciudățeniilor lumii adulte. Discursul  cu și despre  Prințișor (îi putem spune, românește, și astfel, nu?)  este alegoria sapiențială a însuși „tatălui”, creatorului său, – a scriitorul și pilotului (Zburătorului!) Antoine de Saint-Exupéry; e calea destinului în căutările și întâmplările sale de după certitudinile pe care ți le oferă copilăria (Micul Prinț e foarte convins în cele ce deduce, spune, presupune!), pacea și beatitudinea interioară; e magia poetică, stimulatoare de inventivitate, dar și credința în curajul uman și fraternitate.

Narațiunea cu protagonistul nostru e una a straturilor și substraturilor semantice, ideatice, direct instructive, dar și aluzive, sugestive, precum e de înțeles (și) din cele pe care i le spune vulpea Micului Prinț: „Se vede clar numai cu inima. Ceea ce este important nu se arată ochilor”. E un adagiu ajuns foarte popular, odată cu altele, memorabile și ele: „Devii responsabil, pentru totdeauna, față de ce ai îmblânzit” sau – „Numai timpul petrecut cu floarea ta face ca ea să fie atât de prețioasă” și că „Stelele sunt frumoase datorită unei flori care nu se vede…”

Prin urmare, mi-aș fi dorit să fiu Micul Prinț (eu, cel care am scris un roman memorialistic, „Copil la ruși”; copil care, în pofida vicisitudinilor, era și el un prințișor) din capodopera în care sentimentul poeticului e atotcuprinzător, lirismul, metafora probând ideația unui anumit mod de a înțelege, a unei viziuni originale, acaparante asupra lumii, cosmosului. Și, bineînțeles, vizunii asupra destinului Omului, pentru că: „A fi om înseamnă în chip neîndoielnic a fi răspunzător... Înseamnă a fi mândru de o biruință pe care au repurtat-o camarazii tăi. Înseamnă a simți, punând și tu o piatră la temelie, că astfel contribui la clădirea lumii”. (Antoine de Saint-Exupéry.)

Mi-aș dori să fi fost, să fiu Prințișorul care, înaintând prin vârste, învățând din propria experiență, din experiența lumii noastre, dar și cea a lumii stelelor, în care, de fapt, se află miraculosul mic pământean, să ajungă la peste 70, 75, 80 de ani; la vârsta nemuririi sale.

Cum ar arăta și ar... exista Micul Prinț la etatea de Marele Prinț?

VOLUMUL 2 DIN 11

 

A ține un jurnal din dorința de a gândi mai bine, de a-ți dezvolta simțul de observație. Dar și opțiunea pentru discernământ, deprinzându-te să reții doar esențialul. Interes față de viață, amici, cunoscuți, lume.

Pentru unii, scrierea unui jurnal ar însemna popularea propriei singurătăți cu… propria persoană. Însă un jurnal cu adevărat valabil este acela, spre care vii din tumultul relațiilor cu oamenii și, după ce te spovedești în fața paginilor, te reîntorci la oameni cu o și mai mare dorință de-a afla lucruri demne de atenție. (3.X.1984.)

Jurnalul intim – și ca o posibilitate de a-ți ține într-o bună formă activă curajul, de a învinge precauția excesivă, de a-l confrunta pe extrem de vigilentul alter ego. Ca și cele fizice, și calitățile spiritului nostru au nevoie de antrenament, pentru a nu le lăsa să le tocească obișnuința și trândăvia, plictisul și indiferența. (11.II.1986.)

Uneori, jurnalul ca mărturisire surprinzătoare chiar pentru tine însuți, autorul; o mărturisire între revelație și divulgare, între bucuria de a te cunoaște pe tine însuți și teama de a fi cunoscut și de alții, așa cum ești, deschis supremei sincerități. Însă, de fapt, discernem cu toții, lăsând puține șanse divulgării.  Revelația e mai înrudită cu elevația, pe când divulgarea este pândită de vulgaritate. Iar „ingineria” ține de a găsi echilibrul între ceea ce se cade și nu se cade să mărturisești. (2.III.1986.)

 

Leo Bunaru

FURT INTERNAȚIONAL ÎN ARENA OLIMPICĂ!

 PAGINI DE JURNAL / 22.VIII.2004

              De obicei, nu trec în Jurnal impresii de la oareșicare competiții sportive, pentru că și destule evenimente din viața literară rămân pe dinafară. Însă de data aceasta găsesc de cuviință să depun o mărturie de revoltă și nedumerire: despre un nemaivăzut cinism, despre o nerușinare de nesimțiți și tipi împuțiți (la creier), despre o impertinență cum nu s-a mai văzut, despre o hoție pe față, și în fața a milioane și milioane de spectatori. Nu voi mai spune ce cred eu, ci voi reproduce din nedumeririle a doi comentatori de la „Eurosport”-ul rusesc, specialiști și cunoscători cu vechime și prestanță. Așadar, începe meciul de box între Marian Simion și un egiptean. La un moment dat, rușii-comentatori se întreabă: „Nu cumva arbitrii confundă ceva? Nu cumva confundă sportivii? Lovește Simion, însă punctele i se atribuie egipteanului”. Apoi: „Fantastic! Punctează românul, dar este avantajat egipteanul!” „Dar arbitrul trebuia să-l numere pe egiptean!” „Incredibil... Ce trebuie să mai facă Simion? Doar să-l dărâme, să-l dea la podea, altfel arbitrii își fac jocul”.

              Sau: „Începe runda a treia. Oare va reuși Simion să țină piept celor șase, celor cinci arbitri și egipteanului?” Și tot așa, comentatori nedumeriți, revoltați, dar... egipteanul este declarat învingător, Simion rămânând poate unul din cei mai defavorizați și scoși din joc pugiliști: arbitrajul l-a desființat... În încheiere, comentatorii ruși se întreabă: „Dar cine sunt arbitrii?... Ce bine că printre ei nu este și un compatriot de-al nostru...” Așa e, dacă ar fi fost – s-ar fi umplut de rahat și el. În fine, povestea e simplă: un cazah împuțit, un turc tâmpit, făcând coaliție cu ceilalți trei sau cu încă unul-doi dintre ei, și-au zis să scoată românul din joc, ca el, în meciurile următoare, să nu le elimine boxerii pe care îi au în concurs. Revoltător! Pe urmă, la TVR 1 se dă încă o dată înregistrarea meciului: egipteanul dă în aer, pe alături, la distanță, însă i se atribuie puncte... Ceva nemaivăzut! Olimpiada, jocuri oneste? Rahat! Ca și în cazul cu înotătorul american care încalcă regulamentul, este descalificat pe drept, iar apoi repus „în medalie” de aur. Să fi fost pe cinste, Florea trebuia să ia argintul și nu bronzul. Dezamăgit... Dezolant... (Comentatorii ruși: Pucikov și Komar, unul din ei fost boxer de performanță, adică bun cunoscător în domeniu.)

 

DIN ANTOLOGIA POEZIEI FRANCEZE

DIN STRICTUL NECESAR

 

FALNICUL DERVIȘ SAU SPINUL DIN NARĂ

 

PAGINI DE JURNAL / 24.IV.2002

Când, în discuție cu Ghevorg Emin (septembrie 1976), minunat poet armean, oaspetele nostru spuse despre Nichita Stănescu că acesta ar fi  un „falnic derviș”, eu i-am arătat spre colegul nostru chișinăuian U.U. (inițiale din literele secunde ale prenumelui și numelui), întrebându-l: „Dar parcă el nu ar fi, cum ziceți, un falnic derviș?”. Ghevorg constată: „Ba chiar mai mult derviș decât blondul Stănescu, pentru că chișinăuianul vostru e și brunet, smead... arăbește”. Până la acel moment deja ambii derviși români, Nichita și cu U., se împrieteniseră, se văd împreună în unele din imaginile culese în acele zile.
           Ei bine, falnicul derviș de Chișinău, de cum trecea hotarele spre Rusia sau Ucraina, era „mâncat” din ochi, cum se zice, de doamne și domnișoare (depinde de epocile/vârstele în care se întâmplau vizitele sale prin diverse meridiane și fuse orare sovietice). Și ar fi păcat să se piardă unele istorioare care se întâmplaseră, prin anii 70-80 ai secolului trecut, care îl avuseră de protagonist brav. Astfel, la o casă de, zisă, creație de lângă Moscova, probabil Peredelkino, de dervișul nostru se lipi o rusoaică blondă de toată isprava de la bucătăria scriitoricească (era șefă acolo), dar, toate bune și frumoase, până

 la un moment. Vorba e că soțul acelei ființe slavone iubărețe era intendentul respectivului așezământ, cu clădiri mai multe, hectare de pământ etc. Și bietul de el află, din aluzii, șoapte, că muierea lui, probabil de cununie, e cam lipită de dervișul U. din RSS Moldovenească. Odată, pe când colegul nostru chișinăuian stătea relaxat într-un fotoliu de la parter, la un moment dat simte că, brusc, fulgerător, una din nările nasului îi este înțepată dureros, iar, pe stânga, jos, lângă pantof, bufnește și se sparge un ghiveci în el cu, deja, un cactus calicit rău de tot de la căzătură. De fapt ce se întâmplase? Pe holul de la etaj, pe o balustradă destul de lată, adică încăpătoare, erau mai multe ghiveciuri cu plante decorative, de acolo căzând și cactusul, care își înfipse în nara dervișului nostru unul – (din fericire, doar unul!) – din ghimpi! Întru oarece răzbunare, ghiveciul fusese împinse cu cotul de intendentul casei de creație, soțul șefei la bucătărie, cu gândul de a-i crăpa capul falnicului Casanova de Chișinău. Care avusese noroc, peste ani povestindu-mi cu mai multe amănunte, decât le dau aici, cazul. 
        O altă întâmplare cu dervișul nostru. Ușor după un miez de noapte, se întorcea, de unde fusese plecat, în hotelul „Rossia”, unde era cazat. Chiar la ușă, se apropie o ființă feminină, zisă – se vedea după toate ale ei – de purtare ne-grea, înălțându-se din călcâie (dervișul avea cam peste 2 metri înălțime) și spunându-i cu glas scăzut: „Zece ruble”. Dervișul chișinăuian răspunde fără amânare: „Douăzeci și cinci”. Pe moment, cocota rămâne derutat, după care își revine și întrebă: „Cum... douăzeci și cinci?” Dervișul, falnic și imperturbabil, răspunde: „Eu iau 25 de ruble”. Uluită, ofertanta țipă: „Curvă ce ești tu, strici piața!” (sau ce altceva asemănător ca sens o fi strigat ea atunci). 

 

DIN POEZIA FRANCEZĂ

 

DIN REVISTA TINERILOR

 

POEME PRIN ANI

 

Leo BUTNARU

 

Antice oglinzi

 

Întoarceți-vă antice oglinzi

voi fâșii tăinuite de ape.

                               Ungaretti

 

               ♣

 

La cântec să-ajungi e nevoie

căci poate cântarea destramă

tristețea sihastrului Noe

străvechea legendei alarmă

ce-a tulbură însingurare

aduce, străbate prin vreme

punându-te la încercare

cu panica anticei teme

cu șuier de vânt printre trestii

cețos oglindite-n adâncuri

odată cu Pan, ce-ntre gingii

mai strânge un nai mut de noime.

 

               ♣

 

În prezentul discurs discret depolitizat

vorbi-voi de Troia pre-homerică în care

nimeni nu aștepta vreun politician

nimeni nu aștepta vreun erou salvator sau

vreun Beckett cu Godot-ul său

ci strigau cu toții a disperare:

                                              Murim

dar să vină Homer !

                                Să se nască Homer și

să vină spre-a ne cânta antichitatea

ce prinde a se contopi cu moartea!...

 

               ♣

 

Asta e: până la venirea romanilor cu modernizările lor

polisurile grecești nu erau prea curate.

Inclusiv în curte de hram.

                                         La Efes ghidul ne spunea:

„De cele mai multe ori,

gospodinele aruncau lăturile în stradă prin geam”.

 

…Din acele situații depărtate

se pot trage multe concluzii,

ca niște scăpărări de piruște;

printre ele – și următoarea:

 

Să vezi,

filosofia peripatetică nu se îngrețoșa

când apărea în amestec cu roiuri de muște…

 

PRIMUL DIN 11 VOLUME

 

Pe 31 octombrie 1969, studentul în anul trei universitar ce eram prinse a nota momente existențiale ce i se păreau demne de luat în seamă. Parțial, paginile respective ar reprezenta un vag pro domo sua, însă, dincolo de spunerea de sine, există în ele și un spirit... colectivist, cel al studenției în general. Mai e și spiritul de comuniune de la cenaclurile literare sau din sălile de lectură, cel din cămine sau de la diverse manifestări socio-tinerești. Adică, cititorul are în față anumite contribuții documentare, ca niște psihobiograme, să zic, de epocă și de stare de tânăr de la sfârșitul anilor ’70 și începutul anilor ’80 (sec. XX), cu unele dintre preocupările și achizițiile sale în dorința de a contribui plenar la modurile de manifestare ale propriului său destin. Inclusiv, prin juvenilele crize de melancolie și pesimism periodice, augmentate cu brutalitate de urletul rinocerilor comunist-imperialiști.

Apoi fostul student este încorporat/ „arcănit”, cu grad de locotenent, în oastea imperiului roșu. Astfel că, de ar fi să dedic cuiva anume jurnalul din acea vreme, primul gând mă duce la Domnia Sa Prozatorul Liviu Rebreanu și la demnul, bărbatul, dar nefericitul său personaj Apostol Bologa, locotenent de origine română, cătănit într-o repugnantă armată imperială.

                                                                                                              Leo Butnaru

EMIL LOTEANU ȘI FIUL

                                      PAGINI DE JURNAL / 2.IV.2017

 Redactez la tomurile din anii trecuți ale Jurnalului, în care găsesc și această notiță din 6 martie 1985:
        „Andrei a sosit de la Moscova. Îmi spune că Emil Loteanu ține un jurnal. Îmi închipui: trebuie să fie extrem de interesant acest „letopiseț”; Loteanu cunoscut-a oameni, țări, evenimente, patimi…”
Ce o fi cu acel Jurnal al marelui regizor de cinema, al poetului Emil Loteanu?...
              La acest textuleț, pe care l-am postat pe FB, intervine Petre Tănăsoaică din Râmnicu Vâlcea:
„Personaj straniu, a trecut granița în URSS să dea examen la Moscova, după ce terminase liceul la Rm. Vâlcea... L-am cunoscut, am făcut o întâlnire cu el prin 86 cred.... memorabilă.... am un autograf de la el pe o fotografie...”
           Intervin, dând date biografice ale lui Loteanu: a învățat nu la Rm. Vâlcea, ci la liceul „Sf. Sava” din București.

            Revine Petre: „Evident, este doar o închipuire de-a mea..... :))))) Deci, dragule: părinții lui s-au refugiat în Rm. Vâlcea, unul din unchii săi a predat rusa la cel mai important colegiu din oraș (îl chema Lotoscky, cei doi frați care au ajuns aici erau de fapt ucraineni, unul era negustor de vite și și-a luat numele de Loteanu, iar celălalt, cel care și-a păstrat numele nu se știe ce meserie avea). Emil Loteanu s-a întors în Rm. Vâlcea, unde mai avea niște rude, mătuși exact în perioada când ți-am spus eu, cu ceva timp înainte să ajungă Gorbaciov șeful URSS! Pe vremea aia eram directorul bibliotecii orășenești Băile Govora și organizam întâlniri cu scriitori și oameni de cultură, din diverse domenii. Pe Emil Loteanu l-am adus la această întâlnire cu ajutorul prietenului meu Cristian Buricea Mlinarcic, fost director la casa de cultura din oraș; Cristian era născut din mama ucraineana, de unde și legătura cu rudele și apoi cu Emil Loteanu... După revoluție Cristian a părăsit Vâlcea, iar în ultimii ani ai vieții a lucrat la facultatea de teatru și televiziune din Cluj, ca profesor. Soția lui, Miruna Runcan, profesoară la aceeași facultate iți poate da mai multe amănunte despre toate astea...”
            Revine:
           „După întâlnire, am fost la o cina care s-a prelungit până către ziuă și a povestit o grămadă de lucruri și întâmplări... De asta îți și spuneam toate lucrurile alea, pe care le-a păstrat memoria mea de atunci.... Era însoțit de un puști, fiul lui, nu mai mare de patru-cinci ani, foarte blond, care nu știa o iotă românește.... Știu că îi era foarte somn și că taică-său l-a culcat pe o canapea din restaurant..... Era copilul pe care-l avea cu actrița din ultimul său film, Ana Pavlova, dacă nu mă înșală memoria... Știu că se afla în România și cu gândul de a face o predocumentare la un film pe care-l pregătea despre Eminescu...”

DIN STRICTUL NECESAR

 

Din: Poezia franceză. Antologie / (Simbolismul, suprarealismul, modernismul)

 

PAGINI DE JURNAL / 10.VII.2018

 

                   STALIN REDIVIVUS

După cum se mișcă – reacționar, îndărăt! – istoria în Rusia, după cum e tot mai des invocat și din nou monumentalizat Stalin, se poate întâmpla ca... De ce nu, chiar se poate întâmpla ca Stalin să fie readus în mausoleu, alături de Lenin, unde a stat până în anul 1961. Cum? Simplu: dezgropat de sub zidurile Kremlinului și, după intervențiile de taxidermie necesare, după reînnoirea mundirului de generalisimus, decupând de pe kakiul acestuia nasturii de alamă, cu care fuseseră înlocuiți cei de aur, când Stalin era exilat din mausoleu. Aceste piese de aur vor fi recuperate din trezoreria de stat și prinse pe noul veșmânt, pe care își vor găsi loc stelele, și ele de aur, de Erou al Muncii Socialiste și de Erou al Uniunii Sovietice (inițial această decorație lipsind din sarcofag). Apoi, după, poate, schimbarea sicriului simplissim (acesta o fi putrezit totuși) cu unul pe potriva măreției dictatorului, corpul/ cadavrul lui Stalin va fi bun de văzut și revăzut. Pentru că trupul nu o fi putrezit, deoarece Stalin a fost înmormântat îmbălsămat, îmbibat/ îmbuibat cu substanțe contra descompunerii cărnii omenești. Prin urmare, peste o vreme oarecare, mergi tu la Moscova, pe Piața Roșie, intri în mausoleu și privești: alături, îmbălsămați, Lenin și Stalin! Ca în povești...

STRICTUL NECESAR / Florilegiu VIII

DIN STRICTUL NECESAR

 

CONCLUZII DUPĂ RECITAL

 

PAGINI DE JURNAL

 

 

9.XII.2017

Lumea este încă inventivă, creatoare și destul de poetică.

CULMEA melancoliei: să cazi pe gânduri și sa-ți rupi mana.

CULMEA ceasului deșteptător: să sune ocupat…

CULMEA prostiei: să stingi lampa și să aprinzi un chibrit ca sa vezi dacă s-a stins.

CULMEA melcului: sa fuga de acasă.

CULMEA justiției: să condamni o prostituată la locul de muncă.

 CULMEA interfonului: să suni și să primești ton de fax.

CULMEA inocenței: o călugăriță care lucrează într-o fabrică de prezervative să creadă că face saci de dormit pentru șoricei.

 CULMEA tramvaiului: să-l tragă poliția pe dreapta.

 CULMEA somnului: să visezi că dormi.

 CULMEA lăcomiei: să mănânci bătaie și să nu te saturi!

 CULMEA auzului: să auzi cum se crapă de ziua.

 CULMEA nesimțirii: să scrii pe colivă: La mulți ani!…

 CULMEA politeții: să stai pe scaunul electric și să cedezi locul…

PAGINI DE JURNAL

           

12.V.2021

Pe 1 iunie 1994, la Vatra Dornei, în biroul omenosului primar Petru Țăranu, discutam cu o doamnă, care mi se prezentase astfel:

„– Foiliță de-o negară, sunt născută-n sat la Vama, și iar verde foi de nuc, Vama de la Câmpulung, Câmpulung Moldovenesc, Agripina mă numesc și la Dorna eu trăiesc, pe strada Petrenilor vă spun versul tuturor.

În primul rând, eu sunt artistă a filmului „Baltagul”, care am avut dorință vie să compun în poezie romanu’ ce l-am cetit și la urmă l-am bocit, romanu’ lui Mihail Sadoveanu, să vadă toți oamenii cât de bine știu boci, că-așe boce mama me pe la mort când se duce, da amu nu mai bocește pe nime, că s-o dus în acea lume; m-o lăsat aici pe mine, și m-o lăsat să bocesc, obiceiul să păstrez”.

Odată ce are atingere cu literatura, cu celebrul domn al literelor noastre Mihail Sadoveanu și excepționalul său roman cu Vitoria Lipan, m-am gândit să includ interviul cu Agripina Hagiu într-o nouă ediție a cărții de interviuri „Voci din Câmpiile Elizee” (Editura „Junimea”). Astfel că o rugasem pe colega Anica Facina din Vatra Dornei să afle la primărie datele de naștere și de plecare la cele sfinte ale interlocutoarei mele de cândva, Agripina Hagiu.

După ceva optimism inițial, apoi după mai multe intervenții, împiedicate de birocratismul și lipsa de amabilitate crase, cu care se întâlnise/lovise colega, primesc de următorul răspuns:

„Îmi pare rău de tot și sunt revoltată de atitudinea celor de la Starea Civilă din Primărie... Nu vor! Șefa a fost chiar țâfnoasă – cică «Baba asta avea peste o sută de ani și noi nu deținem acte... Și cred că a murit într-un azil, noi nu știm...» De la Cruceanu, eu știu că a murit în casă, bătrână, flămândă și de frig. Nu-i știu numele de fată.

Simt totul ca pe un eșec al meu. N-am crezut niciodată cât de greu este să accezi la niște chestii. Te rog să nu fii supărat pe mine!

Dar... îți sugerez să adresezi tu, oficial, o cerere către primarul nostru. Dacă el dă ordin, cucoanele de la Starea Civilă, sper, se vor pune în mișcare”.

Asta e. La numele Agripinei Hagiu voi pune două semne de întrebare, naștere – plecare. Iar birocratismul și țâfnoșenia par a fi nemuritoare pe la noi...

În fine, și aceste detalii intră în tristețea unui destin de româncă de rând. Dumnezeu să o aibă în grija lui pe bocitoarea din „Baltagul” sadovenian.

14.V.2021

Uite că se poate! Și am bucuria de a-i mulțumi domnului primar de Vatra Dornei Ilie Boncheș, care ne-a ajutat să lămurim datele din problema pe care o anunțam ieri, referitoare la destinul dornencei Agripina Hagiu.

Anica Facina mi-a scris:

„Bună dimineața! Tocmai m-a sunat șefa de la Starea Civilă și mi-a comunicat datele cerute, plus un fel de justificare, precum că nu ne-am înțeles de nicio culoare... Așadar, Agripina Hagiu, n. la 4 dec.1922, la Vama, decedată la 10 noiembrie 1997, Vatra Dornei”.