TENCUITORUL ŞI
PIANUL
3.I.1986
Anul acesta redacţia a lucrat ceva mai bine, dar nu
destul, în vederea creşterii tirajului „LA”. Chiar am pus rămăşag (Reniţă,
Blajinu, Olărescu, Anton, Zbârciog, eu): cine prevede creşterea tirajului
(plus-minus cincizeci de exemplare) faţă de anul trecut – acela câştigă. Am
ghicit precis: + 300. Puţin, dar spre bine.
Pe când vecinii noştri, cei de la revista „Nistru”, iar
sunt la cota zero. Abia de-au atins trei mii. Mazilu face, expres, o glumă:
„Revista noastră devine raritate bibliografică”. Trist, umor, Gheorghe, foarte
trist.
7.I.1986
Ieri, la 22,45, am luat autobuzul spre Cernăuţi.
Astăzi, acum o oră, am ajuns în urbea sub-carpatină, am aprins gazul în sobă şi
la baie. (Apartamentul cumetrilor Cernomoreţ, ce doresc să revină la Chişinău. ) Până se
dezmorţeşte locuinţa, scriu înfăşurat într-o pătură. La Chişinău – 0 grade, nici
zare de zăpadă. Aici – iarna intră în drepturile ei: un puigan timid de ger,
zăpadă şi aer ce face bine… până la tuse (e mai puţin umed, trebuie să te
aclimatizezi). Făcut-am navetă de recunoaştere prin apartament. Lumina din
salon cam palidă. O să am nevoie de o lampă de masă. Poate mi-o împrumută
Zegrea sau Tărâţeanu. Astăzi o să le telefonez, spre seară, când vor reveni de
la serviciu.
Iar la
Chişinău , pe 4 şi 5 ianuarie am fost prins în agape amicale.
Prima – la Blajini :
ziua de naştere a Carolinei. A doua – la noi: ziua subsemnatului, plus zece ani
de la căsătorie. Iar patru spre cinci le-am prelungit până pe la ora… cinci
spre dimineaţă la Dolgani. Mihaila Nicolae Sulac
Ziua (pe 5) trecuseră pe la noi Senic şi Blajinu. Seara
– Dolganii, Mihai şi Lidia, Dina Cocea, Blajinii, familia Cernomoreţ. Dolganii
au cântat la bis celebra parodie ce vizează obsesia introducerii italienismelor
în textele de estradă de la noi – „Amore”.
Cernăuţiul e unicul oraş în care am supra-plătit pentru
transportul urban cu un… bumb de la haină. Troleibuzele – supraîncărcate; aici,
astfel de amenzi, zburate din cheutori, ca bobul de porumb de pe plita încinsă,
sunt frecvente şi „obligatorii”.
De la librăria centrală am procurat câte ceva (Arghezi,
Barbu, Voltaire…). „Buchinistul” e mai modest ca cel de la Chişinău.
8.I.1986
Seară de Crăciun petrecută la Ilie Zegrea. Prezent
şi Vasile Tărâţeanu. Au venit colindători – actori de la teatrul din Cernăuţi.
Colinde ucrainene. Frumoase. După plecarea lor, Niţa, soţia lui Ilie, îşi
aminteşte un şir de colinde din Transcarpatia. Sute de versuri de o frumuseţe
rară.
Când îl petrecem pe Tărâţeanu, Ilie îşi aminteşte că de
mult timp se gândeşte să scrie o tabletă de ziua lui Eminescu. Are deja şi
titlul, dintr-o colindă: „Ninsă ramură de brad”.
Revenind în apartamentul de pe strada Goethe, obsedat
de cele vorbite cu Ilie şi cu Vasile despre Eminescu, las baltă alte pagini şi
am meditat la opera şi destinul Luceafărului. Cam tensionat, am încropit trei
pagini la maşină. E necesară o revenire negrăbită asupra lor. Mâine, probabil,
voi mai sintetiza anumite idei, aprecieri de ordin personal, dar care,
probabil, ar putea insera şi opiniile altora. E posibil să le cizelez şi să le
citesc la seara Eminescu, propusă de Tărâţeanu, dacă o fi să o ţinem.
Ieri, mai discutam cu Ilie şi despre lecturi. Am ajuns
la concluzia că vâlva ce cuprinsese vânzarea de carte este în evidentă
descreştere. Eu unul pot judeca şi după faptul că la „Buchinistul” chişinăuian
găsesc volume după care acum un an, doi, se goneau „marii bibliofili”; până la
urmă, însă, gonacii s-au dovedit a fi
nişte pseudo…, re-vânzând noi-nouţi volume de Takuboku, de lirică
medievală japoneză, chineză etc. În urma acestei scăderi a şocului avem şi noi
a ne alege cu cărţi de valoare, pe care, înaintea noastră, reuşiseră să pună
mâna diletanţii daţi în febră înşelătoare de drag de literatură.
9.I.1986
Din ce numea Baudelaire „harababura visurilor” am
reţinut momentul că îl petreceam pe Dumitru Matcovschi la… New York. El ne
vorbea cu atâta precizie despre capitala transoceanică, încât eu, ironizând
uşor, i l-am prezentat nu mai ţin minte cui drept american new-yorkez sadea.
– De ce ironizez? – zice, fără a se supăra, Matcovschi.
– Eu doar am studiat câţiva ani la New York
–
A-a-a-a, –
fac eu, dar fără să mă mir cine ştie ce.
Stau să cumpăr o franzelă. Femeia dinaintea mea alege
îndelung, pipăind ba o franzelă, ba alta. Îi fac observaţie. Arogantă,
agresivă, răspunde: „Чт-о-о?! Эти рабочие руки!” (Ce-e? Acestea sunt mâini de
muncitor!) Cine a spus că mâinile muncitoare nu trebuie să cunoască şi ele
etica elementară, igiena primară? Cam despre ceea ce scria Kataev în „LG”:
inteligenţa trebuie să pătrundă în toţi porii societăţii, să se înceteze cu fel
de fel de suspiciuni, cu privilegiile acordate muncitorilor şi miliţienilor
neciopliţi, care oricând pot jigni omul de carte; ăştia nu au a duce societatea
spre succese sigure, cultură, bunăstare. Când inginerul e aproape cel mai prost
plătit dintre toţi angajaţii unei uzine, cum să conlucrezi cu occidentalul?...
10.I.1986
Presupuneam că peste
perete exersează la pian vreun pici („crăcănat la degete”, cum se zice). Însă
azi dimineaţă văd pe scară doi muncitori în salopete pătate cu var şi vopsea.
Unul către celălalt: „Ce zici, o să cânţi şi azi la pian? Poate ajungi Chopin.”
Aha, iată misterul: muncitorii fac reparaţie în apartamentul vecin, unde se
află instrumentul. Din când în când, îi încearcă la auz coardele. Am reţinut că
exersează de obicei între orele 13-14, adică la vremea mesei. Poftim, muncă
fizică alternând cu harul muzelor! Splendid detaliu de proză. Deja „muzicantul”
nu mă va mai enerva.
8.VI.2002
A
murit marea actriţă Nineta Roseti, născută la Iaşi în 1913. Se retrăsese într-un sat din
preajma Bucureştilor. Înmormântare sărăcăcioasă, după cum spune crainicul TVR
şi precum se vede din imaginile reportericeşti. 15-20 de însoţitori. Cică
Ministerul culturii a trimis o coroană. În aceeaşi zi, premierul Năstase, apoi
preşedintele Iliescu îl primesc cu fast pe boxerul Doroftei. Mă rog, caz
naţional! Prezenţi toţi miniştrii, consilierii. Şampanie. Primă de 250 de
milioane de lei. Dar pentru celebra Nineta Roseti… Ce să mai spui? E secolul
picioarelor şi al pumnilor. Teatrul?... Totul e un teatru al deşertăciunilor şi
devalorizărilor non-stop.
10.VI.2002
Ieri,
în timpul meciului Japonia–Rusia, după marcarea golului de către
extrem-orientali (începutul reprizei a doua), Moscova e cuprinsă de nebunie,
devastată, în flăcări. Turmentaţi şi înrăiţi, vlăjgani, brute fascistoide – mii
– prind a arunca tot ce le cade sub mână, sticle de băutură, incendiază
automobile, atacă până şi o ambulanţă, o maşină a televiziunii, fac ţăndări
vitrine, caută localuri ale patronilor chinezi, niponi, devastându-le. Mii,
zeci de mii de barbari adunaţi pe Piaţa manejului, la doar 50-100 de metri de
Kremlin, de buna intenţie a primăriei metropolei, care îşi zise să instaleze
acolo ecrane enorme de televiziune, pentru ca ruşii, de, să vadă şi ei,
împreună, colectivist ce pot în fotbal; să vadă „absolut paşnic” ca şi
obligatoria… victorie a echipei lor. Dar… nu a fost să fie. Au pierdut. De unde
şi furia gloatei îndobitocite. Au murit două persoane, un miliţian şi un
proprietar de automobil, ambii înjunghiaţi. Miliţia? Vai de ea! Vreo 10
sticleţi călări stăteau sideraţi, înspăimântaţi, fără să îndrăznească a
întreprinde ceva. Abia peste o oră şi jumătate au sosit trupe speciale. Oribil,
apocaliptic; pe scurt, cu adevărat ruseşte…
Apropo
de turmentare. La finala României la fotbal respectivul stadion bucureştean era
„ornamentat” de jur-împrejur cu vreo 40-60 de panouri enorme (în două rânduri!)
ce făceau reclamă numai şi numai vodcii „Stalinskaia” (…pentru… (ne)oameni
puternici… uşor… nemernici…). Nici un altfel de panou, nicio altfel de reclamă,
decât „Stalinskaia”! După o atare panoramare pe o arenă sportivă, e foarte
trist de uşor de imaginat starea economică a societăţii, starea ei existenţială
în general, preocupările cetăţenilor ei… Pe când la mondialele din Koreea de
Sud şi Japonia, pe atâtea şi atâtea stadioane, nu vei vedea reclame pro-alcool.
Însă la noi…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu