Din revista "Argeş", Nr.4, 2011

             Anna AHMATOVA    (1889 – 1966)
 
 

Anna Ahmatova (Gorenko) s-a născut în preajma Odessei, în localitatea Bolşoi Fontan. Tatăl său fusese inginer-mecanic de marină. Curând, familia se stabileşte în nordicul  şi imperialul Ţarskoe Selo, unde Anna avea să se afle până la 16 ani. Învaţă a citi după abecedarul lui Lev Tolstoi. Studiază la gimnaziul de fete. Primele versuri le scrie pe când avea 11 ani. În 1905, părinţii divorţează şi mama cu copiii reiau calea sudului, stabilindu-se în oraşul Eupatoria din Crimeea. Ultima clasă de gimnaziu o face la Kiev, după care e admisă la Facultatea de Drept a Şcolii Superioare din acest oraş. În 1910 se căsătoreşte cu poetul Nikolai Gumiliov, dar după trei ani divorţează. La Petersburg frecventează Cursurile Superioare de Istorie şi Literatură. Scrie versurile ce aveau să intre în prima sa carte, „Seară” (1912), pe care deja o semnează cu pseudonimul Ahmatova (după numele unei străbunici ce se considera descendentă din Hoarda de Aur). În ce priveşte orientarea poeto-canonică, Ahmatova scria: „În 1910 se acutizase criza simbolismului şi poeţii începători nu mai aderau la acest curent.  Unii din ei înclinau spre futurism, alţii – spre akmeism. Împreună cu colegii mei din primul „Atelier al poeţilor” – Mandelştam, Zenkevici şi Narbut – ne-am făcut akmeişti”. Un timp este secretarul asociaţiei „Atelierul poeţilor”, care edita revistele „Apollon” (1909-1917) şi „Hiperboreanul” (1912-1913). Unul din capii de şcoală era Nikolai Gumiliov, ce menţiona: „În schimbul simbolismului vine o nouă orientare care, oricum s-ar numi, akmeism (de la grecescul akme – nivel superior, perioadă a înfloririi) ori adamism (o clară şi sigură privire bărbătească asupra vieţii), necesită un mai pregnant echilibru de forţe şi o mai exactă cunoaştere a relaţiilor dintre subiect şi obiect, decât le avea simbolismul”.

Transgresând experienţele şi achiziţiile estetico-particularizatoare ale simbolismului, akmeismul a constituit primele trepte spre şi în avangardă, introducând în prozodia rusă (şi) versul liber. Discursul se apropie de oralitate şi e subordonat, în principiu, sensului mai direct, mai deschis. În această linie a „prozaizării” poemului, temperării intonaţiilor exaltate, ale simbolismului, Anna  Ahmatova este cu adevărat protagonistul, corifeul akmeismului.

În 1914, editează cea de-a doua carte, „Mătănii”. Peste trei ani îi apare volumul „Stolul alb”. După revoluţie lucrează la biblioteca Institutului de Agronomie. În 1921 publică volumul „Pătlagină” (Podorojnik), iar în anul următor – „Anno Domini MCMXXI”. Scrie studii despre creaţia lui Puşkin. De pe la începutul anilor ’20, versurile nu-i mai sunt solicitate pentru publicare sau re-publicare. După război, scrie eseuri, proză. În 1962 încheie „Poemul fără erou” la care a lucrat circa două decenii. Alte cărţi: „Goana timpului” (1965), „Tainele meseriei” (1936 -1960), „Elegii nordice” (1940-1945). Memorii despre A. Blok şi A. Modigliani. Traduceri, inclusiv din poezia română.

l.b.

VENEŢIA

Hulubărie aurie lângă apa cu unda

Alinătoare, verzuie, tulbur-vetustă.

Un vântişor sărat cu palma

Şterge a bărcilor urmă îngustă.

În mulţime, ce de-a stranii feţe-nduioşate.

În prăvălii – jucării, cu argintiu şi ocru,

Pe-o pernă – leu ce ţine-n labe o carte,

Cu cartea – leu pe marmură de soclu.

Ca pe o pânză de demult, decolorată-pală,

Albastrul ceresc e răcorit de mata boare.

Dar nu e strâmt în această înghesuială

Şi nu-i năbuşitor în umezeală şi dogoare.

1912

ZĂPADĂ ÎN MAI

O pânză transparentă coboară

Pe iarba firavă, şi se trece nevăzut, subit.

O crâncenă şi rece primăvară

Ucide mugurii ce-abia au plesnit.

Atât de groaznică e timpuria moarte,

Încât nu pot privi al lumii chip livid.

Încerc tristeţi ce crăieşte au fost date

Peste lungi milenii de regele David.

1916

Traducere şi prezentare:

                            Leo BUTNARU

Alte poeme vezi pe:

http://www.centrul-cultural-pitesti.ro/index.php?option=com_content&task=view&id=3843&Itemid=104

Un ecou sau - simţul măsurii

Colaj: Leo Butnaru

MANIFESTELE AVANGARDEI RUSE - ANTOLOGIE

                                Antologie, prefaţă, traducere şi note

                                                de

                          Leo BUTNARU

                   (Vatra, 2011, nr. 3-4)

                                   
                      ARGUMENT

Cititorii revistei noastre ştiu deja că fenomenul avangardei e un punct constant în programul Vetrei. Interesul nostru se îndreaptă îndeosebi asupra avangardelor din ţările vecine, unele dintre ele mai puţin cunoscute publicului românesc. Încercăm de fiecare dată să prezentăm aceste fenomene într-un mod, pe cît posibil, monografic, de la manifeste şi creaţii propriu-zise pînă la ilustraţie. Aşa am procedat în cazul avangardei maghiare (în două numere), al celei sîrbe sau ucrainene. Numărul de faţă e dedicat avangardei ruseşti. Faţă de celelalte avangarde „vecine”, cea rusească e, totuşi, mai bine cunoscută şi la noi. Nu-i de mirare, căci avangarda rusească a fost una din cele mai consistente şi mai epice mişcări europene de acest fel, cu reprezentanţi, în toate domeniile artei, de valoare şi circulaţie europeană. Un număr „monografic” ar fi fost cu totul insuficient pentru a ilustra o asemenea efervescenţă programatică şi creativă cum a fost cea din Rusia începutului de secol XX. Am preferat, de aceea, să propunem cititorilor noştri doar un grupaj consistent din manifestele multelor grupări şi orientări din spaţiul acestei avangarde, considerîndu-l relevant prin sine, chiar dacă nu şi suficient. Fără îndoială că avangarda rusească e una din cele mai definitorii mişcări pentru spiritul avangardist. Pe drept sau nu, ruşii şi-au revendicat, în cadrul avangardei europene, nu numai priorităţi, dar şi originalităţi. Cît despre valori, ele sînt, pentru toată lumea, incontestabile. Cît de epică, de agitată şi de tensionată, cît de violentă în negaţii şi limbaj şi cît de întrepătrunsă cu evenimentele politice şi cu ideologia politică a fost avangarda rusească se vede şi din aceste manifeste antologate şi transpuse în româneşte de Leo Butnaru. Am exploatat cam fără milă abilităţile şi amabilitatea lui Leo Butnaru, dar n-are de ce să ne pară rău: traducerile sale, cu o fină nuanţă „moldovenească”, sînt excepţionale, iar numerele realizate cu ajutorul său (cel de faţă şi cel dedicat avangardei ucrainene) sînt, pentru cei interesaţi, de referinţă. Un traducător atît de competent trebuie, de altminteri, exploatat fără cea mai mică milă. Sper s-o mai putem face. Oricum, îi mulţumim din toată inima – sper că şi cu asentimentul cititorilor noştri – pentru prompta întotdeauna bunăvoinţă şi disponibilitate arătate.

                                                Al. Cistelecan

Vasili Kamenski, Tangou cu vacile, 1914 (poeme)

                  C u p r i n s

                 Leo Butnaru:

                            De la o palmă dată gustului public spre deparazitarea creierului (prefaţă)

A k m e i s m u l

Moştenirea simbolismului şi akmeismul

Unele curente in poezia rusă contemporană

Dimineaţa akmeismului

F u t u r i s m u l

O palmă dată gustului public

Academia ego-poeziei

Şcoala intuitivă

Juvelnicul juzilor, II

G r a m a t a asociaţiei intuitiviste

O palmă dată gustului public

Cuvantul autotelic

Primul congres al baiacilor viitorului

De ce ne vopsim

Mănuşă aruncată cubofuturiştilor

Teatrul, cinematografia, futurismul

Egofuturismul

Manifestul psihofuturismului

Duceţi-vă dracului

Suplimentum la un contrapunct poetic

Inceputul poetic

Futurismul rus

Un strop de dohot

Trambiţa marţienilor

Proclamaţia preşedinţilor globului pămantesc

Apel către tinerii artişti plastici

Manifestul zburătoarei federaţii a futuriştilor

Arhitectura ca o palmă dată fierobetonului

Manifestul companiei 41o

Proclamaţia limbajului transraţional

Perspectivele futurismului

S u p r e m a t i s m u l

Cazimir Malevici. Declaraţia u-eli-ştilor

Eu am ajuns

L u c i ş t i i

Luciştii şi viitoriştii

I m a g i s m u l

Declaraţia imagismului

Fundamentul imagismului

Imagistica

E x p r e s i o n i s m u l

Carta expresionismului

Expresionismul

Prefaţă la volumul „Molniianin” („Gromovnic”)

Prefaţă la cea de „1922-a carte de versuri

N i c e v o k i  (N i m i c n i c i ş t i i)

Manifest de la nicevoki (nimicnicişti)

Decret despre nimicniciştii poeziei

B i o c o s m i s m u l

Poezia biocosmică

L u m e n i s m u l

Declaraţia lumeniştilor

Proclamarea lumenismului

F o r m – l i b r i s m u l

Declaraţia form-librismului

C o n s t r u c t i v i s m u l

Construcţia sub jurămant a poeţilor-constructivişti

Declaraţia centrului literar al constructiviştilor

Constructivismul

Despre constructivism

E m o ţ i o n a l i s m u l

Declaraţia emoţionalismului

Emoţionalitatea şi factura

F u i s m u l

Fuism(ul)* (ptiu!-ismul)

L e f

Pentru ce luptă LEF (Frontul de Stanga al Artelor)?

A r t a  r e a l ă

OBERIU (asociaţia artei reale)

A l t e    c u r e n t e    ş i    a s o c i a ţ i i

Manifestul lui Anton Sorokin

Manifestul asociaţiei literare „atelierul trei”

Noi

     E necesar oare sangele pe ecran?

A. Rodcenko. Gornistul, 1930

Vă recomand un mare poet: Leons Briedis

Carte editată de Fundaţia Culturală Poezia, Iaşi, 2011

Leons Briedis s-a născut în anul 1949. A studiat Filologia la Universitatea Letonă (1968-1970), apoi Filologia Română şi Spaniolă la Universitatea din Chişinău (1972-1974)*, perioadă care l-a marcat în mod special, precum remarcă însăşi poetul, dar şi exegeţii creaţiei sale: „...Şi este importantă Moldova. Leons Briedis a studiat la Universitatea din Chişinău.  Această perioadă de viaţă nu doar a influenţat esenţialmente destinul său (din Moldova a revenit cu soţia Maria), nu doar i-a dat posibilitatea să înveţe limbile spaniolă, italiană, portugheză, română, dar şi posibilitatea de a cunoaşte nemijlocit bogăţia culturală şi poezia diverselor popoare; să traducă şi astfel să aducă o parte din această bogăţie în contextul culturii letone: traduceri din Tudor Arghezi, Petrarca, Lucian Blaga, Agostino Neto; să alcătuiască antologia poeziei din Moldova – iată doar câteva realizări în acest domeniu”. (Inta Ciacla, Riga, 1986).

În anii 1977-1979 Leons Briedis a frecventat cursuri la Institutul de literatură „Gorki” din Moscova. Este poet, prozator, eseist, publicist şi critic literar, traducător din latină, engleză şi, în mod special, din limbile neolatine – română, spaniolă, italiană, portugheza, catalană. Autor al peste treizeci de cărţi originale (poeme, proză, eseuri, cărţi pentru copii), iar ca traducător a editat 48 de volume. Membru al Uniunii Scriitorilor din Letonia (1974), membru al PEN Centrului Internaţional, din anul 2008 – membru al Academiei de Ştiinţe al ţării sale. Pentru prestigioasa-i activitate literară i s-au acordat distincţii în Letonia (inclusiv, cea mai înaltă: Ordinul celor Trei Stele, 1999), Lituania, România şi Portugalia (Ordem do Merito Comendador, decoraţia supremă a acestei ţări). În prezent publică revista „Kentaurs XXI”, este directorul editurii private „Minerva”.

Din limba română a tradus şi a publicat 21 de cărţi: Poveşti populare, Folclor pentru copii, Antologia prozei scurte a scriitorilor din Moldova, romane de Zaharia Stancu, proză de  Ana Blandiana, Mircea Eliade, Antologia poeţilor din Moldova, poeţi romani şi din Moldova în cărţi aparte (Tudor Arghezi, Liviu Damian, Nichita Stănescu, Lucian Blaga,  Ana Blandiana, Ştefan Augustin Doinaş, Gellu Naum, Ileana Mălăncioiu, Marin Sorescu ş. a.), precum şi nenumărate publicaţii în presa periodică.

Este asistat, dar şi... „concurat” de soţia sa, Maria Briede-Macovei (născută la sudul Basarabiei, pe când avea doar doi anişori a fost deportată împreună cu familia în GULAG) eseistă, traducătoare din română în letonă şi de fiul său Adrians Briedis-Macovei, interesat şi de subiecte din istoria şi cultura românească. Chemat de subiect şi origini, tânărul poet, dramaturg, actor şi cineast vizitează periodic Chişinăul, a călătorit prin România, pentru a-şi redescoperi în adâncurile memoriei limba română pe care o vorbea pe când era copil.

Unele poeme ale prietenului Leons Briedis, cu adevărat mare poet de pe tărâmurile chilimbarului baltic, european, le-am tradus din limbile franceză şi italiană, în alte cazuri beneficiind de variantele juxtalineare, în română sau rusă, ale colegului (poreclit, respectuos, de confraţii mai tineri: NAPOLeons BONAbriedis).

Leo Butnaru

­­­­­­­___________________

*În realitate, lucrurile luaseră o întorsătură dramatică: în anul 1970, studentul Leons Briedis a fost exmatriculat din Universitatea din Riga drept element antisovietic, îşi caută refugiu în Moldova (republică sovietică socialistă şi ea), de unde, însă, în 1974 este expulzat, deoarece a refuzat să colaboreze cu KGB-ul („În caz contrar, trebuia să vă denunţ pe voi toţi”, mi-a scris Leons.). Ba chiar, mai târziu, a fost „rugat” să plece şi din Moscova, pentru aceeaşi poziţie în răspăr cu puterea oficială. Şi iată finalul de răvaş de la prietenul Briedis: „Am avut neplăceri şi cu securitatea română din cauza legăturilor mele cu Ana Blandiana, Mircea Dinescu, Dorin Tudoran, Ion Caraion, Ştefan Augustin Doinaş, Norman Manea şi aşa mai departe...” Ce ar mai fi de comentat?... Briedis nu e doar un mare poet, ci şi un om de caracter.

SUFLET DE-A-NDOASELEA

întreaga viaţă mă simt stânjenit

de parcă m-aş fi născut

cu sufletul de-a-ndoaselea

nici ceilalţi nu sunt altfel

însă-n orice caz dânşii se simt confortabil

deoarece s-au şi obişnuit

cu această bizarerie predestinată de multă vreme

care le-a devenit o chestiune nespus de firească

de fiece zi

chiar bucurându-i

eu unul

nu am

ce

le

reproşa

de asemenea şi eu mă grăbeam a mă naşte

încât fără să vreau mi-am îmbrăcat sufletul de-a-ndoaselea

şi iată că pe întreaga durată a vieţii sale

nimeni nu a reuşit să mi-l potrivească firesc

EU ŞI UMBRA CRUCII MELE

la începuturi eram atât de mulţi

cât firele de nisip în pustiu sau valurile-n mare

ori spicele în holde

însă nimeni nu a reuşit să facă acest drum până la capăt

astfel că astăzi e deja inutil

de a-i imputa cuiva ceva

deoarece fiecare a procedat

precum i-a dictat conştiinţa

încât nici Domnul Dumnezeu

nu are ce reproşa!

pe acest drum al Golgotei

am rămas doar noi doi:

eu şi umbra crucii mele

deoarece până şi propria-mi umbră –

la timp şi ascultătoare – a şi reuşit să se dea la o parte

ALBINELE METAFIZICE

nu zidesc casă

şi nici poporul nu-l îndrum încotrova

ci stau sub albele flori de salcâm

totuna fiindu-mi de sunt la Paris unde Sena curge pe-ndelete

pe-alături de Notre-Dame

sau poate acolo unde străveche

mocneşte lirica doină ce se trage din vremuri

de care deja nimeni nu-şi mai aminteşte

atâta timp cât îmi sunt date

atare senzaţii care în fiece primăvară

ca nişte albine metafizice se afundă în flori de salcâm

răsună o melodie lină şi sinceră

ce-mi reînvie în memorie

arse demult

toate punţile spre Patria mea

La Nichita

La Chişinău, Nichita Stănescu a fost/ este (ce verb minunat: fosteste!) unul dintre cei mai veneraţi Poeţi Români, adică… Lumeşti (din Lume)… Pentru că Nichita a fosteste unul dintre Singularii ce s-au extras din pluralul Poeţi. Anul acesta  Nichita s-a „întâlnit” cu prietenii săi, precum se vede din nişte fotografii. Întru poezia sa s-a plantat un pom (în faţa Casei Scriitorilor din Interriverania Prutonistreană). Precum vedeţi – aici – asta şi alte întâmplări întru memoria celuia care a scris: „Draga mea antichitate dintr-un secol viitor”. (Valabilă fiind şi varianta: „…dintr-un secol ce-a trecut”…)

l.b.

----------------:::::::::::::::-----------------------

Iar la Chişinău, în pofida "exegeţilor" anti-Eminescu, nu se poate să nu treci pe la Conu Mişu, atunci când îl sărbătoreşti pe Nichita Stănescu, precum se vede, aici, mai jos:

l.b.

Iar monumentul lui Nichita Stănescu la Chişinău e acesta:

O veste

Leo Butnaru, Îngerii şi râsu-plânsu (nuvele). Editura „Ideea Europeană”, Bucureşti, 2011.

Îngerii şi râsu-plânsu reprezintă un caleidoscop de proze scurte, diverse ca registru narativ şi plasament tipologic, realiste sau misterioase în explorarea unor universuri afective imprevizibile în dezvoltarea ideaţiei. În mare, e aici ceea ce s-ar numi Active Fictions Show. Naraţiunile sunt de un laconism galo-latin, dar, în anumite pasaje, sintagme, discursuri ceva mai ample, „dându-şi drumul” spre o fantazare lingvistică, verbocreatorie, sau cvasiverbocreatorie, în descrierea existenţei uşor surdinizate, interiorizate, spre vis,  spre supra-realitate a posibilităţii noastre de a ne imagina cu ochii închişi, mijiţi sau chiar larg deschişi. În diversitatea textelor s-ar întâmpla parcă o multiplă deschidere de uşi, dar şi plasare de antene pentru captarea semnalelor din psihocosmicitatea existenţei în fantastic, în basm (intelectual, modern), în vis. E o concomitenţă (şi interacţiune) a cercetării prin artă şi a intuiţiei, a veridicului şi a inefabilului.

I.E.

Vioara şi ceva nervi

Editura Alfa, Iaşi, 2011. Traducere, prefaţă şi note de Leo Butnaru.

DINCOLO DE PREJUDECĂŢI – POETUL AUTENTIC, URIAŞ

Mai presus de cruci şi goarne,
Botezat în foc şi fumu-n răsfir,
Arhanghel cu pasul de tone şi toane –
Fulminant, în veci Vladimir!
                      Marina Ţvetaeva
           

Vladimir Maiakovski e din spiţa nu prea numeroşilor poeţi cărora li se potriveşte cu adevărat calificativul de URIAŞ. Chiar dacă unora dintre noi, în anumite ipostaze ale sale (să zicem, ultimul deceniu de creaţie, 1920-1930), el ni se pare asemeni fantasticului şarpe  Uroboros care, făcându-se inel, cerc, muşcă din propriul său trup (creaţie, destin, şansă, glorie etc.). Da, pare a se autodevora, autoîmpuţina, dar, în esenţă, rămâne integru, cu toate ale sale, bune şi rele, genialitate şi conjunctură pre-realist socialistă. Astfel, Maiakovski nu e cel care trebuie apărat, îndreptăţit din anumite considerente. El ar ieşi ca şi „disculpat”, dacă, pur şi simplu, ar fi readus la lumina adevărului deplin, scos din mrejele prejudecăţilor, uneori de-a dreptul frivole, ce îl încurajează pe oricine-fitecine să spună cu aplomb: „Da, dar ştiţi... vă amintiţi?... Stângismul, începutul proletcultismului... poemul „V. I. Lenin”, cel despre paşaportul sovietic ş. a. m. d.” Sigur, şi astea (cu părerea de rău; în caz contrar, poetul ar fi trebuit să se sinucidă – sau să fie... sinucis! – mai înainte de vârsta-i de 37 de ani). Însă Vladimir Maiakovski cel de până la sfârşitul anilor 20 e Poetul Autentic. Pentru că, se ştie, dânsul a avut cohorte întregi de epigoni, imitatori – da, unii jalnici – pe mai multe continente. Însă deplorabila lor prestaţie (benevol-grafomană) nu avea nimic în comun cu tălăzuirile poetice ale lui Maiakovski care, după Puşkin, se afirma drept un alt mare novator, structural şi conceptual, al prozodiei ruse. Cu o temeritate surprinzătoare, el dărâmă sistemul tradiţional al versificaţiei silabotonice, instituit – se părea pentru totdeauna – încă în secolul XVIII. Astfel că versul maiakovskian nu mai mizează pe muzica ritmului, ci pe accentul semantic, pe intonaţia de o fascinantă descătuşare şi fecunditate sugestivă. Pentru Maiakovski, numărul de silabe în vers şi-a pierdut poziţia de căpetenie, s-a modificat calitativ rolul şi a crescut importanţa organizatorică ale rimei, evidenţiindu-se expresiv caracterul oral (vorbit) al textului poetic, remarca exegetul N. Banikov. Prin urmare, versul citit (cu privirea) şi cel auzit fuzionau într-un (altfel de) tot întreg. (Ilya Ehrenburg remarca sagace: „Când citeşti versurile Ahmatovei, dându-le glas, nu că într-o sală imensă, ci chiar într-un dormitor(aş) strâmt, – asta mai că ar însemna o insultă, pentru că ele nu trebuie vorbite, ci şoptite. Iar un „Maiakovski cameral” – n-ar fi decât o absurditate. Versurile sale trebuie urlate, împroşcate în pieţe... Cu o colosală insistenţă, inventivitate, agerime el lărgeşte baza îngustă a poeziei ruse contemporane”.) Iar peste câteva decenii, ecourile tumultului maiakovskian avea să declanşeze, cred, fenomenul numit „poezia stadioanelor”, ai căror protagonişti fuseseră Andrei Voznesenski, Evgheni Evtuşenko, Bella Ahmadulina, Bulat Okudjava, Robert Rojdestvenski.

Într-o încercare (din atâtea posibile!) de a-i afla poziţionarea cât mai adecvată în contextul fenomenologiei literare în radicală primenire de la început de secol, dar şi în perspectivă istorică de permanentă contemporaneizare (sau, în cazurile altor autori – celor mai mulţi – de iremediabilă... arhaizare), Maiakovski a fost numit Futuristul Nr. 2 (după Hlebnikov, adică), dar – nu mai puţin îndreptăţit, poate că oarecum paradoxal – Comandorul (Valentin Kataev, în romanul autobiografic „Coroana mea de diamant”). Există şi multe alte caracterizări metaforice memorabile, însă, oricare ar fi ele – cele de pe versantul luminilor sau de pe partea adumbrită (a reproşurilor, să zicem), este incontestabil că Vladimir Maiakovski ni se înfăţişează pe nou, în deplina-i statură, confirmând dreptatea altor mari poeţi, care îi preziceau viaţă lungă în literatura rusă, intuiţia lor dovedindu-se a fi perfect valabilă şi pentru cea universală. Aşa e, deducţiile perspicace aparţin anume unor celebri autori, care au fost şi cei mai sensibili şi mai ageri cititori, autorităţi indiscutabile în evaluarea poeziei. Spre exemplu, în 1924, Osip Mandelştam îl includea pe Maiakovski printre poeţii care sunt daţi „nu pentru ziua de ieri, pentru cea de mâine, ci pentru totdeauna”. Iar Marina Ţvetaeva, la doi ani după moartea colegului său, considera că este vorba despre un autor care nu e al secolului în care apăru, scriind: „Cu repezile sale picioare, Maiakovski trecu departe de contemporaneitatea noastră şi, undeva după vreo cotitură, ne va aştepta încă multă vreme”. Deja în timpul dezgheţului post-stalinist (1956), în epoca reevaluărilor axiologice  şi mai justelor tipologizări ale valorilor, Boris Pasternak considera că: „Vremea l-a ascultat şi a făcut întocmai precum rugase el. Chipul i-i zugrăvit „în iconostasul veacului”. Nouă nu ne rămâne decât să cutezăm a opera o mică „rectificare”, trecând veacul – la plural: iconostasul veacurilor.  (l.b.)