duminică, 10 iulie 2011

Filosofia - o ţară a tuturor?

           
     (Fragment din eseul omonim inserat în vol. "A opta zi")



            
În ceea ce priveşte filosofia propriu-zisă, în estimările ei teoretice s-a insinuat deja destul scepticism, motiv din care, după cum observa Anton Dumitriu, în secolele de la urmă „filosofia s-a transformat cel mai adesea într-o speculaţie abstractă, posibilă oricui, fără o precizare de obiect, constând din consideraţii particulare, astfel că personajele de roman „fac filosofie” în jurul oricărui gen de probleme”. Să exemplificăm: un personaj al lui Celine din „Moartea pe credit” spune, monologând: „N-am să mă apuc eu acum să număr stelele! 1, 2, 3, 4! Nu cred că-mi este chiar totul permis! Că am dreptul să limitez! Să corectez! Să cos la loc!... Cine-mi dă acest drept? Cumva infinitul? Viaţa lucrurilor? Nu-i firesc, băiatule!... Eu mă simt bine în Univers! Îl las aşa cum l-am găsit! Nu eu am să-l rectific! Nu!... Universul e la el acasă! Eu îl înţeleg! El mă înţelege! E lângă mine, când îl chem! Dacă nu am nevoie de el, îi dau pace!... O chestiune de cosmogonie! Nu dau eu ordine!... Nici tu! Nu există ordine!”
Pornind de la ideea că, de la un timp încolo, filosofia nu se mai bazează pe vreun sistem bine articulat, închegat cap-coadă, ci ea, cândva divina filosofie, n-a ajuns decât o philosophia garrula, adică a lui „a vorbi”, reiese că şi respectivul personaj din „Moartea pe credit” filosofează în felul său şi poate că în conformitate cu esenţa latinei noţiuni garrula care înseamnă – pardon! – flecară, vorbăreaţă. Anton Dumitriu mai spune: „Disciplina (filosofia) însăşi a devenit o speculaţie interesată să poată părea originală, măcar prin interpretările ei expresive, ceea ce i-a dat dreptul lui Bertrand Russell să califice filosofia drept o ţară a nimănui. Noi am spune o ţară a tuturor, unde fiecare îşi îngăduie să spună ceva”. Pentru că el (...nimănuiul...) admite, de fapt, pe oricine în iluzoriile şi ademenitoarele tărâmuri ale philosophia garrula sau, oarecum mai sobru vorbind/ scriind (spre a ne îndepărta de relativ descalificantul adjectiv care-n traducere românească înseamnă flecară, vorbăreaţă) îl ademeneşte pe acel oricine spre ispititoarele necuprinsuri ale filosofiei lui dico-dixi-tum-ěre care presupune şi următoarea pluralitate semantică: a zice, a zice da, a spune, a arăta, a afirma, a susţine, a asigura că este aşa, a povesti, a anunţa, a... preveni... a da cuiva nume etc. (!!) Atâtea verbe, propuneri, presupuneri, îndemnuri de a face – de ce nu? – filosofie! Filosofie care, indiscutabil, revendică un efort de viziune, ca metamorfozare şi esenţializare (!) prin moşire ideatică (de la Socrate... vorbire!), a nestinsei curiozităţi umane hălăduinde la contingenţa celor două planuri, ale relativului şi eternului. Filosofia ca formă de expansiune a curiozităţii, a cunoştinţei noastre în condiţia ei de idee-gândire întrebând şi întrebându-se a infinita oară despre misterul existenţei universale, despre Timp şi Spaţiu. Fireşte, aceste interogaţii şi eventualele, mereu parţialele răspunsuri pe care le presupun nu-ţi garantează nicidecum o stare de beatitudine (de care vorbea Sf. Augustin), însă conturează ceva mai clar imaginea acelui adam elyon (om suprem) înţeleasă ca întreg şi parte a Atotîntregului.

       

joi, 7 iulie 2011

Poemul de ieri, poemul de azi


1812

Aşa e poete Vasile Romanciuc:
Prut – trup rupt
dimpreună cu tine
dimpreună cu ai noştri
şi eu simt acut
                       durut
anul 1812
anul câine turbat
pe care şi astăzi hăitaşii
îl mai asmut:

între Nistru şi Prut –
ţinut deţinut…

6.VII.2011



miercuri, 6 iulie 2011

Fragment din poemul "Zoo"





PĂUNII

Bibilicile ca ceremonioase soţii de politicieni
păuni care te duc cu gândul dincolo de podoabe pestriţe – spre pasărea gloriei
cu aripile-evantaie din frunze de laur şi care nu poate fi adusă la zoo
                              (Printre păsări
dar poate şi printre oameni păunul e ceva intermediar sau ori-ori între monah
şi  monarh – în dependenţă de cum îşi ţine coada – strânsă
sau desfăcută...)
                                De fascinaţia magnetică a păunilor nu scapi uşor
nu poţi să nu scrii versuri: O, grădină, grădină! O, maestre Hlebnikov.
Hlebnikov, O!
„Grădină tristă e iubirea / Iar inima – păun ucis, – O, Navoi, moderna fire /
putea s-o spună mai precis?”
                                     Păunii ne populează viaţa întâmplările amintirile visele.
Pentru mine ei sunt unele dintre cele mai frumoase şi stranii năluci care mă urmăresc
ca nişte culori ţipătoare ca nişte ţipete aurorale ca nişte... acolo
în parcul de la Aluşta din Crimeea în 1976 – chiar aşa – în preajma vilei
în care troika (nu nu troika NKVD...) Stalin-Roosevelt-Chourchil au semnat
nu extrem de curatul pact de la Ialta – acolo văzusem masa la care
îşi fulgeraseră cerneala semnăturilor – acolo
prin cedri şi chiparoşi prin pini răşinoşi auzeam 
chiţcăitul de lilieci al veveriţelor prinse-n fapta jocului de dragoste
chiţcăit brusc întrerupt de ţipătul fără vreo culoare agreabilă al păunului
împopoţonat
ţipătul ca o ţâşnitură de cremă cărbunie eruptă din tubul nimerit întâmplător
sub călcâiul ghetei căreia îi faci lustru (poate că sub
călcâiul cizmei imperialiste); ţipătul  neagreabil dar desăvârşit al păunului –
desăvârşit fiindcă oricine înţelege ce exprimă: singurătate şi trufie...
                             Peste ani
pe celălalt ţărm al Mării Negre pe ţărmul românesc la hotelul Ambasador
mi-a fost dat să văd ceva ciudat: coada pianului lucitor lăcuită ce oglindea
coada păunului cocoţat pe creasta pianului cu coadă
într-o opţiune de natură (moartă sau statică)
natură vie în valorizarea culorilor lăudăroase-n adânc de negru lac
dat atât de subţire peste ebenul pianului; oricum lac negru ca
Techirghiolul nămolurilor aluviunilor de aur ale muzicii
în vălurire de atmosferă preclasică
odată ce nu exista niciun motiv suspect în acele locuri comme il faut
deoarece fortepianul nu ţinea de oarece tradiţie ocultă şi barem
că ar di ciupit nervii păunului care – vedeam – stă liniştit-oglindit
în lacul negru ca Techirghiolul (de cameră
ca şi muzica) aluviunile de aur ale sonatei ce avea să răsune
doar că fortepianul (sau poate păunul) sta  într-o poziţie cam incomodă
pentru delicata natură moartă  sau sensibila natură vie a cozii ca
o streaşină colorată peste alb-negrul claviaturii
oglindind şi ea oarecum zebrat-curcubeic-înstelat ceea ce era peste:
forte-păunul – natură ţipătoare.
                                                     Iar în altă vară altă vacanţă
altă întâlnire a scriitorilor români de pretutindeni
se dădea o altă recepţie la hotelul President vecin cu hotelul Ambasador...
Galaxiile iluzorii din cristale pocale plesnet mărunt de bule de şampanie;
orice microcosmos e spumos motiv serios să nu-ţi faci iluzii în plus
în minus de cota zero. – Ceva abandonează altceva
altceva abandonează ceva – paradoxul aceasta însemnând re-adunare
concentrare împuţinarea risipirii, îmi ziceam la President...
                                                                Dar – brusc! – erupse
ţipătul păunilor... Al celui din Crimeea şi al celuia din Euxin...
Ţipetele  din preajma vilei prezidentului ăluia
şi din coasta vilei prezidentului ăstuia – stridente ţipetele puternice
cam sinistre...
                      Şi chiar dacă nu ar fi răzbătut de la un ţărm la altul
de pe cel de Crimeea pe cel de Euxin
de pe cel de Euxin pe cel de Crimeea – săgetătoare între Aluşta şi Neptun
între Neptun şi Aluşta – sigur că ţipetele mieunate ale păunilor răzbeau barem
până la mijlocul mării ciocnindu-se acolo ca o curată nedumerire
peste jocul delfinilor...
                                  Între aceste întâmplări cu păuni ţipători mieunători
fiind un interstiţiu-motto din Hlebnikov
ce scria despre Preşedinţii globului pământesc (poeţii bineînţeles)
de care îmi adusesem aminte în miez de noapte aici la noi la Neptun
şi poate că îşi amintea în acelaşi miez de noapte cineva acolo la ei în Crimeea
unde – în ambele cazuri – nu are cum să cânte cocoşul – acesta
pur şi simplu nu e unul de-al casei la vilele mahărilor...
                                                                                        Aici, acolo        
în miez de noapte ţipă mieunat păunii Dobrogei păunii
Ialtei Aluştei... De cum ţipă-ntâia oară peste ţărmuri vuitoare
naiba şi vârcolacii se chircesc
mai să dispară fac pe ele de spaimă! Prin urmare
domnilor preşedinţi ai globului pământesc
ebenicul ţipăt al păunului e benefic pentru a ocroti lumea pentru a o descânta
cu mieunat pasăresc-pisicesc şi cu podoaba penetului rotitor în bătaia lunii
încât îţi trebuie ceva spirit de imaginaţie (şi aici ar putea avea o contribuţie serioasă
japonezii) chiar şi atunci când o vezi aievea...

leo butnaru
 *      *      *
Poză din anul 2004, Hotelul "Ambasador", Neptun

duminică, 3 iulie 2011

Comunicare la "Zile şi nopţi de literatură"



Leo BUTNARU

EXIL – EXIL INTERIOR – EXIL ÎN PROPRIA LIMBĂ
                          
                             (Contrafort, Nr. 5-6 2011)

În eseul Avatarii lui Ovidiu, Laurenţiu Ulici dădea o listă de noţiuni ce ar trimite, mai mult sau mai puţin, spre termenul „exil”, şi anume: fugă, fugărire, sancţiune, opţiune, aventură, destin, salvare, terapie, revanşa, refuz, revoltă, regăsire, motive politice-economice-personale-psihologice, dor de ducă, lehamite, întâmplare, frică, curaj, soluţie, lipsă de soluţie, – ca să încheie cu exclamaţia: „Asta e! Exilul ca fenomen.”
Astfel, e de înţeles cât de sumari, de fugari-fugitivi pot fi cei puşi în situaţia de a spune ceva despre literatura fără frontiere? – exil – exil interior – exil în propria limbă în doar 10 minute. Să sperăm însă că toţi cei care vorbim aici în această situaţie de ne-deplinătate, de rezumat ne vom completa reciproc, pentru ca, în fine, să se contureze o imagine, dar mai important – o idee, câteva idei esenţiale ce ar fi de suport temei în discuţie.
Până în august 1991, eu, cel care vi se confesează acum, eram unul dintre scriitorii care vieţuia, parcă, în două ţări concomitent: în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească şi în Uniunea Sovietică, imperiu bolşevic care o înglobase, forţat, pe prima şi încă pe alte 13 aşa-zise republici-surori (Rusia nu intră în ecuaţie, ea avea statutul de acaparatoare, înglobatoare). Şi aceste republici erau declarate, obligatoriu – „înfloritoare”! Împreună cu republica moldovenească socialistă, cu cetăţile ei de la Nistru, eu mă simţeam ca în burta nesăţiosului moloh în care ne încarcerase Molo(h)tov, ca să amintesc de cinicul pact Ribentrop-Molotov care a împărţit Europa; a secţionat cu cruzime popoarele, limbile ce se vorbea în ea, făcând-o de omanieră aberantă, de o convenţionalitate criminală, exact în spiritul anticului  dicton sfidător: Divede et impera. În consecinţă, şi Moldova Estică, numită şi Basarabia, a fost ruptă din trupul integru al României şi din firescul unei existenţe socio-culturale, lingvistice româneşti.
Deci, dacă e să vorbim de exilul în propria limbă, eu eram printre cei… expatriaţi din propria-mi limbă, aşa cum limba în care scriam, româna (numită însă moldovenească de politicienii comunismului mincinos) era oprimată, ostracizată, trunchiată, mereu constrânsă în spaţii şi sensuri de comunicare, împinsă spre… necomunicare! Trăind ca şi cum în… propriile ţări, republica şi uniunea, ambele socialiste, eu, dimpreună cu conaţionalii mei, eram izgoniţi din ceea ce Nichita Stănescu numea „Patria mea este limba română”, într-o sintagmă-parafrază pe care, cu mai mulţi ani până la el, Albert Camus o rostise adecvat situaţiei sale: Ma patrie, c’est la langue française. Adică, parcă ne-exilat de facto şi de iure din ţară/ din ţări, eu, cetăţeanul, scriitorul eram alungat, exilat din propria sa limbă. De unde şi paradoxul care ar putea să vă trezească zâmbetul: eu eram omul care ar fi vrut să emigreze dintr-o ţară comunistă într-o altă ţară… comunistă! Visam să ajung în ţara-patrie în care patria mea, limba română, se afla în libertatea ei sau, să zicem, într-o mult mai mare libertate decât în Basarabia: visam să emigrez în România… Ar fi fost parcă un „exil” (aici pun ghilimelele de rigoare) al revenirii la normalitate, un exil al … repatrierii. Inclusiv în patria mea care e limba română, nu? Pentru că observa Ion Vianu: „Ca scriitor, ori eşti cu limba legată, ori legat de limba”.
Dar nu se putea emigra din Republica Sovietică Socialistă Moldovenească în Republica Socialistă România. Nouă, basarabenilor, ne erau interzise până şi simplele vizite în dreapta Prutului… Prin urmare, eu mă aflam într-un spaţiu statal totalitar din care exilul era interzis până şi în ţările „vecine şi prietene”, cele din lagărul socialist şi din fiorosul Pact de la Varşovia. Ca să nu mai vorbim de exilul în Occident. Pentru că, dacă exilul ar fi fost tolerat, URSS ar fi fost ţara unui exod fabulos!
Un lucru şi mai curios, dar de asemenea dramatic, se întâmpla cu unii scriitori din Uniunea Sovietică ce emigrau dintr-o republică sovietică socialistă în altă republică sovietică socialistă! Spre exemplu, cel ce avea să ajungă un eminent scriitor, tânărul poet Leons Briedis, pe când era student, a fost exmatriculat din Universitatea din Riga, Letonia, ca element antisovietic şi el îşi caută refugiu în Moldova (republică sovietică socialistă şi ea), de unde, însă, în 1974 este expulzat, deoarece a refuzat să colaboreze cu KGB-ul („În caz contrar, trebuia să vă denunţ pe voi toţi”, mi-a scris Leons.). Ba chiar, mai târziu, pe când frecventa cursurile institutului de literatură „Gorki”, Briedis a fost „rugat” să plece şi din Moscova, pentru aceeaşi poziţie în răspăr cu puterea oficială. Şi iată finalul de răvaş de la prietenul leton: „Am avut neplăceri şi cu securitatea română din cauza legăturilor mele cu Ana Blandiana, Mircea Dinescu, Dorin Tudoran, Ion Caraion, Ştefan Augustin Doinaş, Norman Manea şi aşa mai departe...” Ce ar mai fi de comentat?...
Dar să ne oprim mai pe îndelete la sintagma „exilul interior”, „exilul de acasă” ce se referea la viaţa şi activitatea scriitorilor care cădeau sub interdicţia cenzurii. Într-o anumită măsură, un atare exil l-am încercat şi eu personal. Pe 9 septembrie 1976 (ţin minte, de… Ziua Republicii Populare Bulgare, – precum indica, grijuliu-internaţionalist, fila de calendar sovietic), la insistenţa ştabilor comsomolişti-comunişti de la Chişinău, aceştia securişti ei înşişi sau presaţi de securitate, eu am fost dat afară din postul de redactor de secţie al ziarului „Tinerimea Moldovei”, suspendându-mi-se dreptul la semnătură. Motivul? Promovarea spre publicare a unui eseu despre „clasicul literaturii moldoveneşti” Mihail Kogălniceanu (de la a cărui naştere se împlineau 160 de ani), în care se spunea că ilustrul înaintaş a fost unul din protagoniştii Actului Unirii Principatelor Române. Tot acolo se amintea şi despre munteanul Ghrigore Alexandrescu, ceea ce îi înfuriase la culme pe băgătorii de seamă, pe agenţii de circulaţie în ideologie. Tot ce era „extra-moldovenesc”  – muntenesc, transilvan, oltenesc, bănăţean, în genere românesc, în RSSM era interzis! Ţi se impunea parcă să vieţuieşti sau să vegetezi într-o permanentă improbabilitate, într-o perpetuare de situaţii anormale, sufocante. Nu în lipsă de probe, ci în lipsa dreptului de a-ţi face publice propriile probe. De parcă te-ai fi decupat din realitate, trecând în virtualitate.
Astfel că, tânăr scriitor şi jurnalist scos din pâine, cu dreptul la semnătură suspendat, iar şi iar îţi dădeai seama că exilul interior ar fi fost ineficace fără elaborarea conştientă a unei pedagogii a propriei tale rezistenţe în numele a ceva ce ţi se pare a fi, totuşi, extra-exil, ceva ca şi cum în libertate. E drept, relativă, dar libertate, totuşi, în comparaţie cu exteriorul socio-politic, ideologizat, agresiv, dezumanizant. Ţi se părea, totuşi, că poţi săvârşi un salt în timp, spre o libertate, fie ea numai şi numai abstractă, dar, totuşi, oarecum benefică modului tău de existenţă în creaţie, prin creaţie, în cuvânt, prin cuvânt, chiar dacă acesta, cuvântul, scrisul tău nu are totdeauna dreptul să ajungă şi la alţii.
Exilul interior era spaţiul în care te puteai, dacă reuşeai, să te particularizezi, izolându-te de banalitatea gri a standardului realismului socialist otova, să zic. Să eviţi capcanele realismului socialist şi ale angajării scrisului tău în propaganda comunistă găunoasă. Şi în acel exil interior se întâmpla parcă o imprevizibilă regie a existenţei umane şi de creator cu multiple traiectorii, avataruri, cu vectori, simbioze şi raporturi ascunse însuşi omului, însuşi actantului.
Exilul interior a emanat mereu sugestia, alegoria, simbolismul vag ce ţin de ceea ce s-ar numi legitatea conţinutului psihic. A sugerat teme, subiecte, stiluri, modalităţi de creaţie şi de supravieţuire ca om al creaţiei. În genere, aş risca să afirm că mai multe din poemele, prozele noastre scrise pe timpul comunismului sunt incontestabile psihoprofesiograme care ne exprimă pregnant anume în stări de a ne opune comunismului, realismului socialist ca metodă castratoare de har. Din aceste psihoprofesiograme se poate retro-înţelege că exilul interior cere tenacitate întru speranţă că nu e totuşi zadarnică încercarea lui de către cel care şi-l asumă. Strădania ca exilul interior să nu ducă la anihilarea ta ca actant al unui destin de creator.
Exilul interior era forma de a te ocroti de maşinăria de corupere şi de distrugere a caracterului, principialităţii, rezistenţei – maşinărie KGB-ului, a cenzurii, pur şi simplu a – urii partinice de clasă, cea mai mare parte din această ură, se ştie, fiind focalizată asupra intelectualităţii de creaţie, a scriitorilor în special. Anume aşa se întâmpla: sub incidenţa censului şi urii, alias cenz-urii, cădeau, înainte de toate, intelectualii nonconformişti. Curajul le era impozitat până la confiscarea tuturor roadelor acestuia – adică, se confisca însăşi fapta artistică, materializată în vreun manuscris, în vreo carte tipărită, dar retrasă din librării, sau dată la topit înainte de a ieşi din editură.
Deoarece comunismul era într-o permanentă luptă cu ceva, cu cineva, dar mai ales cu Occidentul. Să ne amintim că în ţările socialiste, în special în URSS, era utilizată prohibitiva noţiune de diversiune ideologică la nivel guvernamental, oficial, de politică de stat. De unde derivatele conotative de „front ideologic”, „combatant al frontului ideologic”, „luptă ideologică”, ce aveau – în civilitate! – un acut şi aberant caracter militar antagonist, astfel că, din nefericire, mai mulţi din participanţii la Zilele şi nopţile de literatură de la Neptun sunt şi ei nişte… invalizi ai războaielor ideologice, mai cu seamă ai războiului rece. Aceste noţiuni intraseră în instrumentarul cotidian şi în lexiconul de lemn ale activităţii ideologice a comuniştilor, cu mentalitatea lor iremediabil militarizată, astfel că „Dicţionarul militar” rusesc, adică şi sovietic, definea noţiunea de „diversiune ideologică” drept „acţiuni de subminare provocatoare ale propagandei statelor imperialiste, orientată spre ţările socialiste şi cele în curs de dezvoltare, una din formele de manifestare a căreia este războiul psihologic”. Mult mai pe larg este explicată noţiunea respectivă în „Dicţionarul de contraspionaj”, editat în anul 1972 de Şcoala Superioară a KGB-ului.
În astfel de condiţii de militarizare a spiritului civil, scriitorul român din stânga Prutului a avut un destin constrâns, un destin amputat, de semi-clav. Şi la ce ducea un atare destin? La obedienţă? Sau la rezistenţă prin cultură? Sau rezistenţă prin – doar – ură, fără – cult? Ură faţă de regim şi torţionarii, slugoii săi. Ura faţă de totalitarism. În consecinţă, ţie, prizonierului comunismului, nu-ţi rămânea decât să înveţi, dar şi să ai curajul, demnitatea, caracterul de a evita confuziile dintre propagandă şi cultură în ce priveşte scrisul tău. Să încerci a evita starea de margine, de marginalizat.  Cel puţin, de a nu o lăsa să te împingă dincolo, în neant. Astfel că porneai în exod spre propriul tău interior, unde să afli şi să fortifici esenţele propriei tale fiinţe şi vocaţii. Or, precum remarca prozatorul Titu Popescu, azilant român în Germania: „…problema care se punea pentru scriitori era de a-şi putea păstra modul personal de exteriorizare, sub acest clopot invizibil de sticlă sub care aerul se împuţina pe zi ce trece. Era, deci, o problemă de adaptare, fiindcă nu se putea face altceva sub presiunea venită din toate părţile, egală şi apăsătoare: dinspre partid şi securitate, dinspre forurile care dirijau scrisul şi organizaţia scriitoricească, dinspre şefii ierarhici care ţineau cu dinţii de scaunul lor, chiar dinspre cititori…”.
Şi dacă colegul Titu Popescu e un azilant… pur, să zic, în ce ne priveşte pe noi, românii din stânga Prutului, ciudăţeniile şi paradoxurile par a persevera în auto-plodirea lor. Deoarece Republica Moldova astăzi este înţeleasă de unii şi ca o – atenţie! – diasporă a  Statului Român, dacă apelăm la sensul etimologic al noţiunii diaspora, definit ca dispersare a unei etnii în lume. Noi, basarabenii, suntem „lumea”, diaspora lipită de hotarele Statului Român. E un noroc, totuşi. Trist, dar noroc, totuşi, dacă ne gândim la conaţionalii noştri din teritoriile încorporate în Ucraina, să zicem. Dar şi mai curios-paradoxal lucru e că, până în prezent,  noi, basarabenii, suntem uneori consideraţi şi ca… azilanţi. Fie şi dintr-o confuzie sau neclarificare de nuanţe ale termenului, citesc astea într-o curiculă a Universităţii „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia, unde e scris chiar aşa: „De asemenea, cazuri speciale (de azil) sunt considerate cele ale scriitorilor români de origine evreiasca, emigraţi în Israel (întoarcere „acasă”, dar exil „artistic”) şi ale scriitorilor români din Basarabia, Bucovina sau Banatul sârbesc  (rezistenţa prin cultura într-un teritoriu căruia îi aparţin).” (A se vedea: http://www.scritube.com/jurnalism/exilul-romnesc-dup-al-iilea-rz10314191011.php). Adică, reiese că noi, basarabenii, suntem azilanţi în propriul nostru teritoriu… Expatriaţi în propria patrie. Ciudată stare… Zău că traumatizează oarecum o atare interpretare paradoxală, ciudată, confuză…
După destrămarea şi aneantizarea lagărului socialist, nu s-a putut să nu se constate că majoritatea celor care, în comunism, s-au aflat în ceea ce numim, convenţional, exilul interior sau exilul în propria limbă, au ieşit din acea stare de captivi nu doar traumatizaţi psihic, ci şi împliniţi parţial ca destin, ca vocaţie, ca profesionalism. Acesta este homo post-soveticus, artistul constrâns, mereu ameninţat în libertatea sa de cetăţean şi de creator, privat de posibilităţile de a-şi pune la încercare, la contribuţie în întreagă deplinătate harul, talentul. Privat de posibilităţile de a-şi aplica şi dezvolta perpetuu capacităţile sale. Privat de dreptul de a experimenta, de a inova în virtutea legităţilor libertăţii artei şi ale existenţei umane dincolo de sârma ghimpată, imaginată sau reală, a politicului absurd, a ideologicului toxic, descurajant, derutant. Privat de dreptul de a avea contact şi de a stabili o capilaritate cu alte culturi, cu creaţia altor confraţi de oriunde, însă afini lui, refugiatului, azilantului în propria limbă, celui aflat în exilul interior, în exilul de acasă. Privat de dreptul de a visa la o şansă, de a pretinde o şansă de afirmare plenară.
După căderea cortinei de fier avea să se înţeleagă, de cei care au avut curajul să înţeleagă, că, în comunism, aşa-zisele uniuni de creaţie, inclusiv cea a scriitorilor, au fost ceva ai căror membri s-au înmulţit în... captivitate, totuşi, în perimetrul cuştii. Drept rezultat, precum, în cele mai multe cazuri, vietăţile ţinute la zoo, să zicem, nu mai sunt în stare să supravieţuiască odată ce sunt lăsate în mediul natural, astfel şi mulţi scriitori, care au trăit cu trup şi suflet în mediul Uniunii Sovietice de acum douăzeci de ani, nu mai sunt în stare să creeze ceva valoros în libertate, graţie libertăţii: ei sunt ca şi atrofiaţi... Parafrazând un vers al lui Pasternak despre Dumnezeu, se pare că mulţi români, inclusiv scriitorii „lor”, cunosc libertatea doar în... traducere; varianta originală a ei nu ajunge la mintea, voinţa şi fapta lor.
Ceea ce, însă, nu trebuie să ne facă să nu constatăm că, un alt număr de scriitori ieşiţi din spaţiile comuniste, au reuşit cu brio să-şi valorifice şi experienţele privaţiunilor la care erau impuşi, şi opresiunile, şi interdicţiile de orice fel, convertindu-le în scrisul lor prezent, de o vibrantă personalitate, intensitate, de o autoreferenţialitate ca şi… generalizată, s-ar putea spune, deoarece, implicit, în ea îşi regăsesc destinul şi poate că, într-o anumită măsură, scrumul acestuia mulţi cititori. (Să sperăm – scrumul fertil!) Şi tot aici trebuie să spunem că, doresc unii sau nu, dar literatura română contemporană are şi un strat-substrat al ei creat în condiţiile regimului sovietic de către scriitorii, cei mai buni, din Moldova Estică, Prutonistreană, alias Basarabia. Cei care au scris o literatură a anti-realismului socialist. Altfel spus şi realist vorbind, situaţia şi opera scriitorului român din stânga Prutului pune, implicit, problema unei noi abordări, obiective şi principiale, a raportului faţă de tradiţiile literaturii şi culturii române în ansamblul ei, ca integrare şi integritate.
În încheiere, vin cu o remarcă: pe hiper-extinsa reţea facebook reţin o adresă românească, după care, bineînţeles, se tăinuieşte un om concret. Adresa e următoarea (o puteţi accesa): exil interior. Chiar aşa, azi, în deplină libertate românească, europeană, cineva scoate în evidenţă prezenţa sau necesitatea exilului interior.
Dar, a vorbi, a discuta despre motivaţiile exilului interior în libertate ar fi, parcă, o cu totul altă temă decât cea prezentă, tot a exilului, pe care am abordat-o noi astăzi.   

                        

vineri, 1 iulie 2011

FĂCÂNDU-I DREPTATE UNUI TEXT TRUNCHIAT FĂRĂ VOIA AUTORULUI SĂU



                În numărul de astăzi (1.VII.2011) al cotidianului „Timpul" este publică replica la articolul meu „Amicus Mircea, sed magis amicus veritas”, inserat aici, pe blog. Textul respectiv Mircea V. Ciobanu mi l-a trimis şi mie, astfel că l-am publicat neamânat sub opiniile mele, dar am plasat şi  o schiţă de răspuns, însă, din păcate, redacţia nu a preluat şi explicaţiile mele. Plus că, în acelaşi număr de ziar, textul meu apare doar (foarte!) parţial, tocmai trei sferturi din el fiind lăsate pe dinafară!... (Şi aici, bineînţeles, nu este implicat prietenul M.V.C. căruia - regret - în varianta iniţială a acestui segment de text - i-am făcut o nedreptate, pentru care mi-am cerut scuzele de rigoare).

                                *          *          *

          Spre a face dreptate textului în cauză, reproduc sferturile omise din el (în caz contrar, titlul preluat de ziar de pe acest blog - I, Ci - sau - Y, Ch? -, dar care nu are sub el anume aceste repere, lăsate pe dinafară, e de-a dreptul deocheat!):
         "Apoi colegul [Mircea V. Ciobanu] îşi etalează erudiţia care, de fapt, mai mult e supoziţie, scriind că – să vezi! – unui rus i-am articulat, româneşte, numele „Iarkevici” şi nu… Yarkevich, pentru că el, opinentul, ar fi dorit să-i subliniez(e) originea… sârbă! [„Am citit, în acest context, aplauzele lui Virgil Mihaiu pentru o traducere publicată în România literară (aplauze care confirmă vorbele mele despre valoarea traducerilor textelor bune, de data asta – chiar a unui text actual). Nu comentez traducerea, dar o obiecţie tehnică (importantă pentru acţiunea de culturalizare): Igor Iarkevici este, de fapt, Yarkevich (iar dacă vrem să accentuăm originea sârbă a numelui, atunci: Jarkevič)"].
Primo: eu nu am tradus un scriitor… sârb, pentru că Iarkevici e un scriitor rus – nu? – ca şi Lermontov-„scoţianul” (nu… Lermon), ca şi (C)Kantemir (Antioh) moldo-valahul. Secundo: în limba română „Y” nu are trecere în faţa lui „I”, când e vorba să se transcrie nume slave. Nici ch în faţa simplisimului ci (aici e prea de tot, colega!). Deci, cum ortografiem numele (lui) Iaroslav (şi a celui înţelept, kievean, şi a celui de rând)? Sau pe cel al oraşului Iaroslavl.  (Pentru ambele cazuri, vezi „Dicţionar Enciclopedic”, Bucureşti, 1999, vol. III, p. 145.) Prietene Mircea V. Ciobanu, nu vei reuşi să mă (ne) convingi că, sub aspect structural, „Iar”-ul din Iarkevici e „altul” decât, acelaşi, slavon, din numele propriu Iaroslav sau cel din toponimicul Iaroslavl.  
Alte exemple? În româneşte se ortografiază Babii Iar şi nu Babii Yar ( „65 de ani de la masacrul de la Babii Iar” – Vezi http://www.romanianjewish.org/db/pdf/nr259_260/pagina7.pdf.) Oare Iar-ul din Iar-kevici este diferit din „Iar”-ul din… Babii? Sau Iarvet Iuri şi nu Yarvet Iuri, celebru actor baltic? [Vezi: http://ro.wikipedia.org/wiki/Solaris_(film_din_1972)]. Iar pentru ci şi nu ch a se vedea mai multe adrese, inclusiv acestea cu numele rău-famatului Purişkevici (care conform logicii lui M.V.C ar trebui ortografiat… Purishkevich, pentru ca românul nostru să citească… Puriskevik): cersipamantromanesc.wordpress.com/2010/06/28/page/2/; romanism.ro/tag/invatamant.
În cazul de ar fi altfel, precum sugerează colegul, ar trebui să ortografiem şi pe la noi, dar şi prin dreapta Prutului – Yarovoi şi nu Iarovoi (Ion, Gheorghe, Petru…). Acelaşi lucru (în răspăr…) ar ieşi cu (I)Yarâghin, (I)Yarkov (vezi pe net: View Alexandre Iarkov's professional profile on LinkedIn. LinkedIn is the), Iaroşevici (nu cu ch la… coadă!), Iarmolaev, Iarki(i), Iarţev, Iarmolenko, Iaremciuk (şi nu Yaremchuk!), Iaremcea (nu cu…ch), Boiarski, Poluiarov…  – cum s-ar spune –  ≈∞ (aproape la infinit…), fără a se reuşi detronarea „I”-ului, „ci”-ului şi întronarea (…intonarea) după bunul plac a „Y”-ului şi „ch”-ului… Pentru că, dragă Mircea, presupunând, tu nu ai propus şi o altă regulă, explicită, credibilă, admisibilă întru ghilotinarea lui Iar şi ci şi încoronarea lui Yar şi ch… Deductiv: şi a lui sh în loc de ş, astfel că noi, românii, ar trebui să revedem sute de mii de texte, ca să „corectăm”, scriind: Pushkin în loc de Puşkin, Gorbachiov/ Goncharov în loc de Gorbaciov/ GonciarovУж нет, приятель, нет!**
Prin urmare, fiind ceva mai flexibil în opţiuni, eu cred că nimeni nu ar face caz, dacă cineva ar ortografia: Yarkevici, Yar, Yarovoi, Yarkov etc. – în unele texte româneşti s-ar putea întâlni şi atare variante, chiar dacă cea recomandată, tradiţional, e cu Iar. Mai mult ca atât, nimeni nu ar trebui să impute cu aplomb că – băgaţi de seamă! – „abaterea” nu se cade trecută cu vederea, pentru că e – zici – „importantă pentru acţiunea de culturalizare”. Unde mai pui că, nemodest vorbind, eu dau texte (şi nu de ieri-azi) de dincolo de respectiva acţiune de primă treaptă de culturalizare, texte niţel superioare novicilor (sper ca aceştia să nu să supere, ci să „urce”, să zicem, spre ceva mai complicatul Velimir Hlebnikov).
Deci, nu ar fi un delict dacă am scrie (şi) cu „Y”, numai că, în principiu, consolidat, tradiţional deja, varianta propusă de Academia Română e cea cu „Iar”… Prin urmare, colegul şi  opinentul meu ar trebui să-şi adreseze (su)poziţia (…convingerea?) şi „principialitatea” respectivei instituţii (a… instituţiilor), să vadă cum rămâne, totuşi, cu respingerea lui „y” şi „ch” şi „afecţiunea” pentru „i” şi „ci”, indicată, de altfel, şi de corectorul ortografic electronic. (Eu unul presupun că preferinţa vine şi din considerentul că pe i se poate pune punct… la timp şi instructiv). Punct.

P.S. Trebuie să recunosc că, gentil şi prevenitor precum este, colegul Mircea V. Ciobanu îmi trimisese prin poşta electronică textul la care mă refer, eu atrăgându-i atenţia doar la inexactităţile şi confuziile la care m-am referit şi aici. Autorul, însă, a ţinut morţiş să le scoată în lume, eu unul necunoscând motivul perseverenţei sale în eroare. Pentru că, mai recent (ne-am întâlnit la USM), tot Mircea mi-a spus: „Nu este exclus că chiar ai putea avea dreptate”. Eu unul cred că chiar o am.

            P.P.S. Nu m-am referit la opiniile colegului Mircea V. Ciobanu despre cartea mea de nuvele Ruleta românească – ele sunt bazate-inspirate pe/ de studiile, cultura, gustul, preferinţele sale. Ale altora ar putea fi altele (chiar au fost  - scrise şi ele, chiar sunt), inclusiv ale mele care, bineînţeles, ţin de o altă formaţie, experienţă, mod de a-mi aplica vocaţia şi, poate, chiar viziunea. Astfel că aici m-am referit doar la lucruri care sau n-au fost argumentate prin exemple, sau bazate doar pe supoziţii, pe chef-moft personal, ceea ce ar deruta pe unii cititori mai puţin avizaţi, – eu unul sperând că astfel le-am putea elucida  pe cât posibil mai obiectiv, inclusiv în lumina rigorilor academice sau a celor ce ţin doar de o anumită tradiţie".

                             *         *          *
Deci, dragă cititorule, aici, pe blog, ceva mai jos, poţi vedea textul integral meu şi pe cel al lui Mirecea V. Ciobanu căruia, aproape telegrafic, prin teze formulate succint,  ţin să-i (re)răspund următoarele:
Este absurd să judeci traducerile sub aspect bucheristic, mot a mot-ist. Din elementarul motiv că limbile lumii sunt diferite ca structură. Traducătorul nu e cel ce foloseşte cămaşa de forţă, ci este cel care aprinde o torţă de la altă torţă, fără a garanta că lumina acestora, configuraţia flăcării, dacă vreţi, ar fi identice. (Dacă aş fi mai orgolios, aş pretinde că am dat un adagiu…)
Noi nu suntem chiar în situaţia japonezilor (inclusiv a celor ce traduc în ţara lui Basho) care, având în comunicare o ordine inversată a cuvintelor, se văd nevoiţi să-şi organizeze gândurile şi priorităţile în mod diferit decât noi, europenii. Dar totuşi, între limba română şi cea rusă există suficiente  diferenţe care nu permit, în traducere, un fel de spegel im spegel (oglindă în oglindă) a originalului şi reflectării sale în una dintre aceste două limbi, lucru elementar, cunoscut fiecărui om familiarizat cât de cât cu istoria, teoria şi practica traducerii în plan universal. Altfel sus, implicaţia cuvintelor în limbi, ba şi în lumi diferite va fi diferită, nu? Pentru că, din păcate, fondurile lingvistice a două limbi nu sunt nicidecum similare şi nici nu pot fi armonizate într-un singur mod, cel al identităţii aproape sută la sută.
           Prin urmare, traducând din poemele lui Velimir Hlebnikov (la el se referă opinentul meu) a trebuit să accept inevitabila stare de fapt, că  nimănui nu-i este uşor să stabilească o echitate între a respecta posibile „similitudini”, „corectitudini”  lingvistice şi de a păstra mesajul artistic, pe alocuri – în detrimentul celui eufonico-semantic. Tentativa de a crea şi în română eufonii hlebnikoviene ar conduce la imanente ambiguităţi şi decalaje faţă de mesajul ideatic-artistic al textului original. (Poate să încerce pe cont propriu acest moment însuşi M.V.C., dacă are anumite abilităţi de dragoman.) Prin urmare, arsenalul eufonic rusesc devine imposibil în limba română şi, deci, „inutil”, fiind trecut la inevitabila cotă parte de jertfă/ jertfe, la pierderi. Unde mai pui că poeţii români, spre deosebire de foarte mulţi colegi de-ai lor ruşi, nu au mizat şi nu mizează pe eufonii în mod special (cu foarte puţine excepţii, totuşi), nu îşi zic că – asta e! – în asociaţii, sugestii lingvistico-eufonice se află prea multă poezie. Pe când ruşii exploatează şi astăzi tehnica prozodică la nivel fonic, ceea ce nu-i „emoţionează” deloc pe traducătorii occidentali care, pur şi simplu, fac abstracţie de astfel de luciditate străină spiritului limbilor lor care preferă – de ce nu? – luciditatea. Plus că, astăzi, majoritatea traducătorilor occidentali transpun în limbile lor poezia clasică rusă, „îmbumbată” la toţi nasturii formei rigide, ritmate-rimate „perfect”, în vers liber, mai rar – în vers alb. Traducătorii români, însă, continuă să încerce a păstra valenţele acestei prozodii cât mai plenar posibil, de unde şi variantele, uneori atât de diferite, din unul şi acelaşi autor. A se vedea, spre exemplu, versiunile Esenin ale lui Stancu, Lesnea, Olteanu, Sorescu, Creţu etc., etc. – atât de diferite una de celelalte. Bineînţeles, toţi ei conştientizând, oricum ar da-o, totuşi se pierde ceva din original – asta e, vorba românului ce s-a născut poet şi, deopotrivă, traducător: Povestea lui?/ Hm!.../ Povestea mea –/ A mea,/ A ta/ Şi-a altora!...
Alt adevăr de abecedar: de cele mai multe ori, poezia depăşeşte cu greu frontierele naţionale în deplina ei naturaleţe, în special cea stilizată, „estetiza(n)tă” cu bună ştiinţă şi în concordanţă cu limba în care e plăsmuită. În ce mă priveşte, renunţând la posibile eufonii forţate în limba română, am optat pe simţul perspectivei artistice a traducerii, necrezând că un cititor român ar pune mare preţ pe oarece nuanţă gen „день его – Тургенева” care mie nu mi s-a părut, cum exagerat i se pare colegului, o bijuterie. (Uite, am dat o asonanţă interioară: „care mie” – „bijuterie”… Ei şi?)
Bineînţeles, nu putem face complet abstracţie de dezideratul (potolit) că, într-un anumit grad, trebuie să ţinem cont de ceea ce s-ar numi stil naţional nu doar sub aspect psiho-etnic, ci, dimpreună cu acesta, şi sub aspect lingvistic, artistic (poetic). Concomitent însă, nu poţi să nu-ţi dai seama că diferenţele culturale au dus la concluzia inevitabilă (dacă nu pentru toţi acceptabilă, din varii motive sau intenţii personale) că în diferite contexte, inclusiv cele lingvistice şi artistice, valorile sunt relative, motivate de o anumită formă de spirit naţional care admite că însuşi Universul este înţeles diferit de la un popor la altul, dar mite poezia. Cu alte cuvinte, în traducere echivalenţa va fi totdeauna o lipsă de… echivalenţă (de deplinătate), deoarece transpunerea dintr-o limbă în alta a elementelor unor structuri eteroglote presupune să se pornească de la invariantele dintr-o anumită limbă, pentru a li se căuta formele funcţionale (mai multe posibile), în cazul nostru – artistice,  de prezenţă a lor în altă limbă.
Astfel că, volens nolens, traducătorul conştientizează problema diferenţelor în toată amploarea ei, dar şi pe segmente aparte, inclusiv cel în aria căruia acţionează el însuşi, traducătorul, ţinând cont de Weltanschauung-ul (viziunea) autorului străin din care românizează texte în tendinţa de a atinge un cât mai mare grad de comunicare cu cei cărora li se adresează traducerea sa, în măsura în care mentalităţile şi posibilităţile noastre diferite permit aşa ceva. Inclusiv, nu poate să nu conştientizeze diferenţa de valori funcţionale şi posibilităţi sintagmatice a celor două limbi în care este implicat ca receptor şi co-creator. Iar dacă posibilităţi sintagmatice e spus „strict gramatical”, dincolo de ele, sau poate ca un halou al lor, apar formele metaforice, eufonice, să zic, şi ele supuse imanent posibilităţii sau imposibilităţii de stabilire a echivalenţelor nu doar în traducere, ci şi în mentalitatea, în modul de recepţie culturală, artistică a unui popor.
Ca să recurg la un exemplu, de asemenea elementar (de abecedar, ziceam), să ne amintim că există patru forme de participii ruseşti cărora limba română le „contrapune” doar una singură, iată de ce expresia frazeologică poate propune, în anumite cazuri, echivalenţe plauzibile, ceea ce cred că mi s-a întâmplat mie în românizare unor texte hlebnikoviene (puţine, totuşi, în comparaţie cu cele de o structură mai explicită de, pur şi simplu, vers liber, mult mai uşor de adus în spaţiul nostru lingvistic). Adică, în paza participiilor ruşii pot „eufoniza” (…euforiza) împătrit mai abitir ca românii! De unde şi concluzia că asimetriile sunt inevitabile în relaţiile transformaţionale text original – text tradus.
Asta e cu fondurile lingvistice, dar şi cu posibilităţile prozodice contrastive şi cu unele probleme de morfosintaxă uneori de nedepăşit, ci doar posibil de aproximat prin variante-parafraze. În procesul traducerii eu (tu, el) nu apelez (nu apelaţi), selectiv, decât la una din posibilităţile de conversie care ţi se par ţie, ca traducător, mai acceptabilă. E un rezultat ce ţine, bineînţeles, de preferinţele subiective ale traducătorului. Ale altora au dreptul să fie altele, ceea ce însă nu cred că trebuie să pretindă că sunt „definitive”, în ultimă instanţă.
Cine nu vrea să se împace cu atare situaţie generală în satul nostru global, Terra, nu are decât să viseze în continuare la echivalenţe ideale – atare îndeletnicire mie unuia părându-mi-se un gen… SF! caracteristic bietului om căruia nu-i stau, totuşi, toate în puteri. Punct. Ca să nu mergem mai departe în subiect, ajungând la hăţişurile lingvisticii contrastive întru evidenţierea diferenţelor şi analogiile dintre unele limbi neînrudite. Să rămânem, uşor resemnaţi, la inevitabilitatea dihotomică a comunităţii valorilor perfectiv-imperfective…

Leo Butnaru

miercuri, 29 iunie 2011

Grafică

                                  
       Din revista CLIPA  (Nr. 2, 2011)

 


          Leo Butnaru se face remarcat graţie unor lucrări uluitoare prin accesibilitatea, limpezimea şi profunzimea lor (Flori, Suav floral) sau prin complexitatea sugestivă, concentrată, aproape mitică (Hoardă). Simbolurile intense îşi fac loc pe firul creativ al artei, aflându-se parcă în bătaia vântului, dăinuind printr-o unicitate inexplicabilă, dar persistentă, asemenea unei amprente eterne.
                 Victoria Mărgineanu,
                     cl. a XII-a, Liceul Teoretic „Olymp”, comuna Costeşti, Ialoveni.


                

luni, 27 iunie 2011

GHEORGHE VODĂ



OMUL CU ARIPI DE CASĂ, POETUL CU ARIPI CELESTE

La sosirea mea în Chişinău, printre scriitorii pe care i-am cunoscut, bineînţeles – mai întâi şi mai mult de la distanţă, la diferite manifestări literare, culturale sau la şedinţe de cenaclu, la care unii dintre ei apăreau ca protagonişti (eram student abia înmatriculat la Alma mater care, în acea perioadă, prin ciudăţenia cursurilor şi bizareriile unor lectori părea mai curând o Alta mater; deci, eram un învăţăcel şi nu îndrăzneam să mă prea bag în sufletul  condeierilor consacraţi), Gheorghe Vodă mi se arăta – aşa l-am înţeles de la bun început – ca un cavaler autentic, firesc, să zic, în comparaţie cu alţi colegi de-ai domniei sale, care de asemenea nu păreau lipsiţi de distincţia nobleţei comportamentale, însă dânşii arătau, parcă, mai puţin convingător, unii cam scorţoşi şi distanţi, alţii uşor caraghioşi prin băţoşenia lor, un altul – încercând să îmbine prestanţa cu scâncetul, cu lamentaţia păşunistă dusă până la smiorcăială de calicie, cu toate că, se părea, nu ar fi avut nevoie de auto-umilinţă, însă aceasta îi aducea „profit” – simpatia şi căinarea celor din jur. Adică, erau mai multe soiuri de cavalerism, însă Gheorghe Vodă se arăta cel mai conform cu legile şi ţinuta cavalerilor – elegant, uşor pedant, delicat în atitudini, deloc cu nasul pe sus, ca ăilalţi. Mai mult ca atât, Vodă părea un Don Quijote neobişnuit: cam scund (el însuşi îşi permitea să autoironizeze: „Un metru jumătate cu tot cu bască…”), acest cavaler părea să fie, concomitent, sieşi şi scutier, adică, în acelaşi timp – Don Quijote şi Sancho Panza.  Avea un pitoresc al său, într-o combinaţie de nobleţe rustică şi fineţe intelectuală. În acea perioadă, Gheorghe Vodă era în graţiile binemeritate ale mai tinerilor săi colegi, care îi apreciau în mod special anumite poeme din volumele „Ploaie fierbinte” (1967) şi „Aripi pentru Manole” (1969), secundul trebuind să se numească, precum îmi spune mai târziu autorul, „Aripi pentru cădere”, titlu care, însă, a fost respins de cenzura editorială, dat fiind că în URSS doar se înălţa, orice, şi nu cădea nimic. În subtexte vibra o atitudine ideatică temerară, însă cel puţin mie îmi plăcea şi stilistica metaforică a versului liber, căruia, pe atunci, abia de i se permitea să fie cultivat în atât de accidentata prozodie dintre Prut şi Nistru, unde continua să domine versificaţia rudimentară, toxică sub aspect ideologic, pe care mahării de la partid ţineau să o declare culme a realizărilor literaturii sovietice socialiste moldoveneşti. În prim-plan erau scoase bicisnicele, neajutoratele însăilări prozodice ale lui Darienco, Balţan sau Cruceniuc, Istru sau Lupan (acestor doi, care, ici-colea, aveau şi câte vreun text mai de Doamne ajută li se scoteau în evidenţă anume caraghioslâcul altor texte ca „Primăvara în Carpaţi”, „Pohoarnele” sau „Sat uitat” etc.), ba chiar Corneanu – încă! – şi nestăvilitul grafoman Barjanschi. Nu se putea şi fără o doamnă, Irina Stavschi (cu studii la Universitatea din Cernăuţi, însă – curios lucru! – cu optică realist-socialistă atât de partinică pro-kremliniană; e drept, la panegiricele pro-partinice o mai „ajuta” şi colega Agnesa Roşca)… Aceştia şi alţii – oameni buni, dar ca scriitori… Prea neputincioşi, unii, prea alunecoşi, alţii, modelul de şui, în sensul DEX de  zvelt, subţire; îngust, mic; înalt, mlădios  – reprezentat, mai ales, de Bogdan Istru care, într-adevăr, arăta zvelt, subţire, înalt ca alcătuire trupească, şi îngust, mic, mlădios (în sensul de pliere oportunistă) în scris, din numele dumisale la naştere Bădărău ajungând pentru partinicii poruncitori un fel de Bă-dă-bine… Iar Andrei Lupan chiar părea să creadă în beneficiul prăpăstiilor date de bolşevici drept culmi, piscuri, ceea ce era cu atât mai regretabil, întrucât, în unele pagini, cel numit „Bătrânul Lupan” încă de pe la vârsta-i de 40-50 de ani, parcă ar fi învederat aptitudini poetice demne de atenţie… Dar, din nenorocire pentru autor, propriile aptitudini erau anihilate de propriile-i… atitudini… Oricât ar fi fost lustruite  „meritele operei” acestora, cine mai ştie de ei, de scrisul lor, ca şi de „proza” lui Barschi, Lipcan, Şleahu?...
Astfel că poezia lui Gheorghe Vodă, dar şi cea a lui Ion Vatamanu sau Liviu Damian, venea în răspăr cu sforăitul versificat al tribunilor şi  cumularzilor acelor timpuri. (Da, poezia din acele timpuri… – pentru că, peste ani, au mai cedat şi unii  dintre cei care aduceau pe atunci un suflu înnoitor în stătuta literaturică rssm-istă, înrobindu-se slăbiciunilor de a plăcea sus, de a umbla la teme „etern la modă” – comuniste, comsomoliste, leniniste, de a scrie texte kilometrice care, se ştie, se plăteau din gros; de a încăleca tribune, duduind cu rime clamoroase…)
Uniunea Scriitorilor se afla în actualul edificiu al Muzeului Naţional de Arte Plastice, care încă nu avea construită, adaptată arhitectural, „lipită”, jumătatea ei dinspre Casa Presei. Acolo, într-un birou, consultantul pentru poezie Gheorghe Vodă punea în discuţie manuscrisele pretendenţilor de a debuta editorial, de a păşi pe treapta a treia a promovării în spaţiul unei posibile cariere de scriitor, poate că şi avansarea într-un destin determinat, treapta. De ce a treia? Pentru că prima ar ţine de cele dintâi încercări literare propriu-zise, a doua treaptă – debutul în presă, a treia – debutul editorial. Eram invitaţi şi acceptaţi la şedinţe şi noi, cei ce lăsaseră deja două trepte „în spate”, numele cărora figura ici-acolo în vreo publicaţie periodică. Bineînţeles, presupuneam că, odată şi odată, voi trece şi eu prin acel birou în care poetul, cavalerul Gheorghe Vodă, îmi va pune în discuţie manuscrisul pre-primordiului editorial. Astfel, când a fost să încropesc acea posibilă carte ce ţintea colecţia „Debut”, căreia i se mai spunea şi „De băut”, mă gândeam cum să-mi fac eu curajul să o prezint „la secţie”. Odată, mai bine zis la începutul de toamnă al anului 1974, pe când mă plimbam, făcând turul Lacului din Valea Morilor – azi, al comsomoliştilor – atunci, la terasa cafenelei „Rândunica” din perimetrul EREN (expoziţia realizărilor economiei naţionale), îl văd pe Gheorghe Vodă stând la masă cu soţia sa, actriţa Eugenia Vodă-Mocreac, pe care o cunoşteam din mai multe spectacole la Teatrul „Luceafărul”, mai ştiind că doamna se născuse şi învăţase în satul Vadul lui Leca de pe Răut, ce se află cam la 3 kilometri de Negurenii mei de baştină. În fine, îmi iau curajul să mă apropii şi, cerându-mi scuzele de rigoare, îndrăznesc să deranjez poetul, spunându-i, cam fâstâcit, despre grandioasele mele planuri ne-cincinale: să-i prezint manuscrisul etc. Cavalerul Vodă mi-a răspuns prin distinse şi destinse formule de politeţe, pe care, de altfel, i le ştiam deja fireşti; îmi spune că mă cunoaşte din unele texte publicate în presă şi că nu există nicio problemă şi aşteaptă să prezint manuscrisul la secţia de poezie a USM. În toamnă adâncă, am făcut acest lucru, după care mă pomenesc cu o propunere care mă surprinse: poetul Gheorghe Vodă îmi… cerea îngăduinţa să-mi prezinte în revista „Nistru” un grupaj de versuri, pe care să-l însoţească cu câteva gânduri care, eventual, ar putea intra şi în prefaţa viitoarei mele cărţi de debut, bineînţeles dacă accept etc. Cum să nu accept?! Eram foarte bucuros, dar – de ce aş ascunde-o? – şi măgulit, pentru că iată, unul dintre cei mai buni poeţi, Gheorghe Vodă, se oferă să etc. Grupajul prefaţat de Cavalerul de Văleni a apărut în primul număr al revistei „Nistru” din 1975, incluzând şi poemul „Cuvinte şi anotimpuri”, cu care avea să se încheia cartea mea de debut „Aripă lumină”, publicată în anul următor. Peste vreo zece ani, mai precis – în noiembrie 1984, într-un interviu pe care i l-am solicitat, Gheorghe Vodă, şeful secţiei poezie, care punea în discuţie viitoarele cărţi ale tinerilor, mărturisea: „A citi un manuscris de versuri e mult mai interesant decât o carte gata, pentru că ai în faţă o alcătuire ce nu a trecut prin teascurile tiparniţei şi tu eşti primul care afli tainele scrise ale unui suflet vinovat de poezie. E mult, e puţin, important este să fie prezentă poezia. Când o descoperi, te bucuri. Lumea, văzută cu ochii îndrăgostiţi ai tânărului poet, este totdeauna încântătoare”.