Comunicare la "Zile şi nopţi de literatură"

Leo BUTNARU

EXIL – EXIL INTERIOR – EXIL ÎN PROPRIA LIMBĂ

                          
                             (Contrafort, Nr. 5-6 2011)

În eseul Avatarii lui Ovidiu, Laurenţiu Ulici dădea o listă de noţiuni ce ar trimite, mai mult sau mai puţin, spre termenul „exil”, şi anume: fugă, fugărire, sancţiune, opţiune, aventură, destin, salvare, terapie, revanşa, refuz, revoltă, regăsire, motive politice-economice-personale-psihologice, dor de ducă, lehamite, întâmplare, frică, curaj, soluţie, lipsă de soluţie, – ca să încheie cu exclamaţia: „Asta e! Exilul ca fenomen.”

Astfel, e de înţeles cât de sumari, de fugari-fugitivi pot fi cei puşi în situaţia de a spune ceva despre literatura fără frontiere? – exil – exil interior – exil în propria limbă în doar 10 minute. Să sperăm însă că toţi cei care vorbim aici în această situaţie de ne-deplinătate, de rezumat ne vom completa reciproc, pentru ca, în fine, să se contureze o imagine, dar mai important – o idee, câteva idei esenţiale ce ar fi de suport temei în discuţie.

Până în august 1991, eu, cel care vi se confesează acum, eram unul dintre scriitorii care vieţuia, parcă, în două ţări concomitent: în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească şi în Uniunea Sovietică, imperiu bolşevic care o înglobase, forţat, pe prima şi încă pe alte 13 aşa-zise republici-surori (Rusia nu intră în ecuaţie, ea avea statutul de acaparatoare, înglobatoare). Şi aceste republici erau declarate, obligatoriu – „înfloritoare”! Împreună cu republica moldovenească socialistă, cu cetăţile ei de la Nistru, eu mă simţeam ca în burta nesăţiosului moloh în care ne încarcerase Molo(h)tov, ca să amintesc de cinicul pact Ribentrop-Molotov care a împărţit Europa; a secţionat cu cruzime popoarele, limbile ce se vorbea în ea, făcând-o de omanieră aberantă, de o convenţionalitate criminală, exact în spiritul anticului  dicton sfidător: Divede et impera. În consecinţă, şi Moldova Estică, numită şi Basarabia, a fost ruptă din trupul integru al României şi din firescul unei existenţe socio-culturale, lingvistice româneşti.

Deci, dacă e să vorbim de exilul în propria limbă, eu eram printre cei… expatriaţi din propria-mi limbă, aşa cum limba în care scriam, româna (numită însă moldovenească de politicienii comunismului mincinos) era oprimată, ostracizată, trunchiată, mereu constrânsă în spaţii şi sensuri de comunicare, împinsă spre… necomunicare! Trăind ca şi cum în… propriile ţări, republica şi uniunea, ambele socialiste, eu, dimpreună cu conaţionalii mei, eram izgoniţi din ceea ce Nichita Stănescu numea „Patria mea este limba română”, într-o sintagmă-parafrază pe care, cu mai mulţi ani până la el, Albert Camus o rostise adecvat situaţiei sale: „Ma patrie, c’est la langue française.” Adică, parcă ne-exilat de facto şi de iure din ţară/ din ţări, eu, cetăţeanul, scriitorul eram alungat, exilat din propria sa limbă. De unde şi paradoxul care ar putea să vă trezească zâmbetul: eu eram omul care ar fi vrut să emigreze dintr-o ţară comunistă într-o altă ţară… comunistă! Visam să ajung în ţara-patrie în care patria mea, limba română, se afla în libertatea ei sau, să zicem, într-o mult mai mare libertate decât în Basarabia: visam să emigrez în România… Ar fi fost parcă un „exil” (aici pun ghilimelele de rigoare) al revenirii la normalitate, un exil al … repatrierii. Inclusiv în patria mea care e limba română, nu? Pentru că observa Ion Vianu: „Ca scriitor, ori eşti cu limba legată, ori legat de limba”.

Dar nu se putea emigra din Republica Sovietică Socialistă Moldovenească în Republica Socialistă România. Nouă, basarabenilor, ne erau interzise până şi simplele vizite în dreapta Prutului… Prin urmare, eu mă aflam într-un spaţiu statal totalitar din care exilul era interzis până şi în ţările „vecine şi prietene”, cele din lagărul socialist şi din fiorosul Pact de la Varşovia. Ca să nu mai vorbim de exilul în Occident. Pentru că, dacă exilul ar fi fost tolerat, URSS ar fi fost ţara unui exod fabulos!

Un lucru şi mai curios, dar de asemenea dramatic, se întâmpla cu unii scriitori din Uniunea Sovietică ce emigrau dintr-o republică sovietică socialistă în altă republică sovietică socialistă! Spre exemplu, cel ce avea să ajungă un eminent scriitor, tânărul poet Leons Briedis, pe când era student, a fost exmatriculat din Universitatea din Riga, Letonia, ca element antisovietic şi el îşi caută refugiu în Moldova (republică sovietică socialistă şi ea), de unde, însă, în 1974 este expulzat, deoarece a refuzat să colaboreze cu KGB-ul („În caz contrar, trebuia să vă denunţ pe voi toţi”, mi-a scris Leons.). Ba chiar, mai târziu, pe când frecventa cursurile institutului de literatură „Gorki”, Briedis a fost „rugat” să plece şi din Moscova, pentru aceeaşi poziţie în răspăr cu puterea oficială. Şi iată finalul de răvaş de la prietenul leton: „Am avut neplăceri şi cu securitatea română din cauza legăturilor mele cu Ana Blandiana, Mircea Dinescu, Dorin Tudoran, Ion Caraion, Ştefan Augustin Doinaş, Norman Manea şi aşa mai departe...” Ce ar mai fi de comentat?...

Dar să ne oprim mai pe îndelete la sintagma „exilul interior”, „exilul de acasă” ce se referea la viaţa şi activitatea scriitorilor care cădeau sub interdicţia cenzurii. Într-o anumită măsură, un atare exil l-am încercat şi eu personal. Pe 9 septembrie 1976 (ţin minte, de… Ziua Republicii Populare Bulgare, – precum indica, grijuliu-internaţionalist, fila de calendar sovietic), la insistenţa ştabilor comsomolişti-comunişti de la Chişinău, aceştia securişti ei înşişi sau presaţi de securitate, eu am fost dat afară din postul de redactor de secţie al ziarului „Tinerimea Moldovei”, suspendându-mi-se dreptul la semnătură. Motivul? Promovarea spre publicare a unui eseu despre „clasicul literaturii moldoveneşti” Mihail Kogălniceanu (de la a cărui naştere se împlineau 160 de ani), în care se spunea că ilustrul înaintaş a fost unul din protagoniştii Actului Unirii Principatelor Române. Tot acolo se amintea şi despre munteanul Ghrigore Alexandrescu, ceea ce îi înfuriase la culme pe băgătorii de seamă, pe agenţii de circulaţie în ideologie. Tot ce era „extra-moldovenesc”  – muntenesc, transilvan, oltenesc, bănăţean, în genere românesc, în RSSM era interzis! Ţi se impunea parcă să vieţuieşti sau să vegetezi într-o permanentă improbabilitate, într-o perpetuare de situaţii anormale, sufocante. Nu în lipsă de probe, ci în lipsa dreptului de a-ţi face publice propriile probe. De parcă te-ai fi decupat din realitate, trecând în virtualitate.

Astfel că, tânăr scriitor şi jurnalist scos din pâine, cu dreptul la semnătură suspendat, iar şi iar îţi dădeai seama că exilul interior ar fi fost ineficace fără elaborarea conştientă a unei pedagogii a propriei tale rezistenţe în numele a ceva ce ţi se pare a fi, totuşi, extra-exil, ceva ca şi cum în libertate. E drept, relativă, dar libertate, totuşi, în comparaţie cu exteriorul socio-politic, ideologizat, agresiv, dezumanizant. Ţi se părea, totuşi, că poţi săvârşi un salt în timp, spre o libertate, fie ea numai şi numai abstractă, dar, totuşi, oarecum benefică modului tău de existenţă în creaţie, prin creaţie, în cuvânt, prin cuvânt, chiar dacă acesta, cuvântul, scrisul tău nu are totdeauna dreptul să ajungă şi la alţii.

Exilul interior era spaţiul în care te puteai, dacă reuşeai, să te particularizezi, izolându-te de banalitatea gri a standardului realismului socialist otova, să zic. Să eviţi capcanele realismului socialist şi ale angajării scrisului tău în propaganda comunistă găunoasă. Şi în acel exil interior se întâmpla parcă o imprevizibilă regie a existenţei umane şi de creator cu multiple traiectorii, avataruri, cu vectori, simbioze şi raporturi ascunse însuşi omului, însuşi actantului.

Exilul interior a emanat mereu sugestia, alegoria, simbolismul vag ce ţin de ceea ce s-ar numi legitatea conţinutului psihic. A sugerat teme, subiecte, stiluri, modalităţi de creaţie şi de supravieţuire ca om al creaţiei. În genere, aş risca să afirm că mai multe din poemele, prozele noastre scrise pe timpul comunismului sunt incontestabile psihoprofesiograme care ne exprimă pregnant anume în stări de a ne opune comunismului, realismului socialist ca metodă castratoare de har. Din aceste psihoprofesiograme se poate retro-înţelege că exilul interior cere tenacitate întru speranţă că nu e totuşi zadarnică încercarea lui de către cel care şi-l asumă. Strădania ca exilul interior să nu ducă la anihilarea ta ca actant al unui destin de creator.

Exilul interior era forma de a te ocroti de maşinăria de corupere şi de distrugere a caracterului, principialităţii, rezistenţei – maşinărie KGB-ului, a cenzurii, pur şi simplu a – urii partinice de clasă, cea mai mare parte din această ură, se ştie, fiind focalizată asupra intelectualităţii de creaţie, a scriitorilor în special. Anume aşa se întâmpla: sub incidenţa censului şi urii, alias cenz-urii, cădeau, înainte de toate, intelectualii nonconformişti. Curajul le era impozitat până la confiscarea tuturor roadelor acestuia – adică, se confisca însăşi fapta artistică, materializată în vreun manuscris, în vreo carte tipărită, dar retrasă din librării, sau dată la topit înainte de a ieşi din editură.

Deoarece comunismul era într-o permanentă luptă cu ceva, cu cineva, dar mai ales cu Occidentul. Să ne amintim că în ţările socialiste, în special în URSS, era utilizată prohibitiva noţiune de diversiune ideologică la nivel guvernamental, oficial, de politică de stat. De unde derivatele conotative de „front ideologic”, „combatant al frontului ideologic”, „luptă ideologică”, ce aveau – în civilitate! – un acut şi aberant caracter militar antagonist, astfel că, din nefericire, mai mulţi din participanţii la Zilele şi nopţile de literatură de la Neptun sunt şi ei nişte… invalizi ai războaielor ideologice, mai cu seamă ai războiului rece. Aceste noţiuni intraseră în instrumentarul cotidian şi în lexiconul de lemn ale activităţii ideologice a comuniştilor, cu mentalitatea lor iremediabil militarizată, astfel că „Dicţionarul militar” rusesc, adică şi sovietic, definea noţiunea de „diversiune ideologică” drept „acţiuni de subminare provocatoare ale propagandei statelor imperialiste, orientată spre ţările socialiste şi cele în curs de dezvoltare, una din formele de manifestare a căreia este războiul psihologic”. Mult mai pe larg este explicată noţiunea respectivă în „Dicţionarul de contraspionaj”, editat în anul 1972 de Şcoala Superioară a KGB-ului.

În astfel de condiţii de militarizare a spiritului civil, scriitorul român din stânga Prutului a avut un destin constrâns, un destin amputat, de semi-clav. Şi la ce ducea un atare destin? La obedienţă? Sau la rezistenţă prin cultură? Sau rezistenţă prin – doar – ură, fără – cult? Ură faţă de regim şi torţionarii, slugoii săi. Ura faţă de totalitarism. În consecinţă, ţie, prizonierului comunismului, nu-ţi rămânea decât să înveţi, dar şi să ai curajul, demnitatea, caracterul de a evita confuziile dintre propagandă şi cultură în ce priveşte scrisul tău. Să încerci a evita starea de margine, de marginalizat.  Cel puţin, de a nu o lăsa să te împingă dincolo, în neant. Astfel că porneai în exod spre propriul tău interior, unde să afli şi să fortifici esenţele propriei tale fiinţe şi vocaţii. Or, precum remarca prozatorul Titu Popescu, azilant român în Germania: „…problema care se punea pentru scriitori era de a-şi putea păstra modul personal de exteriorizare, sub acest clopot invizibil de sticlă sub care aerul se împuţina pe zi ce trece. Era, deci, o problemă de adaptare, fiindcă nu se putea face altceva sub presiunea venită din toate părţile, egală şi apăsătoare: dinspre partid şi securitate, dinspre forurile care dirijau scrisul şi organizaţia scriitoricească, dinspre şefii ierarhici care ţineau cu dinţii de scaunul lor, chiar dinspre cititori…”.

Şi dacă colegul Titu Popescu e un azilant… pur, să zic, în ce ne priveşte pe noi, românii din stânga Prutului, ciudăţeniile şi paradoxurile par a persevera în auto-plodirea lor. Deoarece Republica Moldova astăzi este înţeleasă de unii şi ca o – atenţie! – diasporă a  Statului Român, dacă apelăm la sensul etimologic al noţiunii diaspora, definit ca dispersare a unei etnii în lume. Noi, basarabenii, suntem „lumea”, diaspora lipită de hotarele Statului Român. E un noroc, totuşi. Trist, dar noroc, totuşi, dacă ne gândim la conaţionalii noştri din teritoriile încorporate în Ucraina, să zicem. Dar şi mai curios-paradoxal lucru e că, până în prezent,  noi, basarabenii, suntem uneori consideraţi şi ca… azilanţi. Fie şi dintr-o confuzie sau neclarificare de nuanţe ale termenului, citesc astea într-o curiculă a Universităţii „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia, unde e scris chiar aşa: „De asemenea, cazuri speciale (de azil) sunt considerate cele ale scriitorilor români de origine evreiasca, emigraţi în Israel (întoarcere „acasă”, dar exil „artistic”) şi ale scriitorilor români din Basarabia, Bucovina sau Banatul sârbesc  (rezistenţa prin cultura într-un teritoriu căruia îi aparţin).” (A se vedea: http://www.scritube.com/jurnalism/exilul-romnesc-dup-al-iilea-rz10314191011.php). Adică, reiese că noi, basarabenii, suntem azilanţi în propriul nostru teritoriu… Expatriaţi în propria patrie. Ciudată stare… Zău că traumatizează oarecum o atare interpretare paradoxală, ciudată, confuză…

După destrămarea şi aneantizarea lagărului socialist, nu s-a putut să nu se constate că majoritatea celor care, în comunism, s-au aflat în ceea ce numim, convenţional, exilul interior sau exilul în propria limbă, au ieşit din acea stare de captivi nu doar traumatizaţi psihic, ci şi împliniţi parţial ca destin, ca vocaţie, ca profesionalism. Acesta este homo post-soveticus, artistul constrâns, mereu ameninţat în libertatea sa de cetăţean şi de creator, privat de posibilităţile de a-şi pune la încercare, la contribuţie în întreagă deplinătate harul, talentul. Privat de posibilităţile de a-şi aplica şi dezvolta perpetuu capacităţile sale. Privat de dreptul de a experimenta, de a inova în virtutea legităţilor libertăţii artei şi ale existenţei umane dincolo de sârma ghimpată, imaginată sau reală, a politicului absurd, a ideologicului toxic, descurajant, derutant. Privat de dreptul de a avea contact şi de a stabili o capilaritate cu alte culturi, cu creaţia altor confraţi de oriunde, însă afini lui, refugiatului, azilantului în propria limbă, celui aflat în exilul interior, în exilul de acasă. Privat de dreptul de a visa la o şansă, de a pretinde o şansă de afirmare plenară.

După căderea cortinei de fier avea să se înţeleagă, de cei care au avut curajul să înţeleagă, că, în comunism, aşa-zisele uniuni de creaţie, inclusiv cea a scriitorilor, au fost ceva ai căror membri s-au înmulţit în... captivitate, totuşi, în perimetrul cuştii. Drept rezultat, precum, în cele mai multe cazuri, vietăţile ţinute la zoo, să zicem, nu mai sunt în stare să supravieţuiască odată ce sunt lăsate în mediul natural, astfel şi mulţi scriitori, care au trăit cu trup şi suflet în mediul Uniunii Sovietice de acum douăzeci de ani, nu mai sunt în stare să creeze ceva valoros în libertate, graţie libertăţii: ei sunt ca şi atrofiaţi... Parafrazând un vers al lui Pasternak despre Dumnezeu, se pare că mulţi români, inclusiv scriitorii „lor”, cunosc libertatea doar în... traducere; varianta originală a ei nu ajunge la mintea, voinţa şi fapta lor.

Ceea ce, însă, nu trebuie să ne facă să nu constatăm că, un alt număr de scriitori ieşiţi din spaţiile comuniste, au reuşit cu brio să-şi valorifice şi experienţele privaţiunilor la care erau impuşi, şi opresiunile, şi interdicţiile de orice fel, convertindu-le în scrisul lor prezent, de o vibrantă personalitate, intensitate, de o autoreferenţialitate ca şi… generalizată, s-ar putea spune, deoarece, implicit, în ea îşi regăsesc destinul şi poate că, într-o anumită măsură, scrumul acestuia mulţi cititori. (Să sperăm – scrumul fertil!) Şi tot aici trebuie să spunem că, doresc unii sau nu, dar literatura română contemporană are şi un strat-substrat al ei creat în condiţiile regimului sovietic de către scriitorii, cei mai buni, din Moldova Estică, Prutonistreană, alias Basarabia. Cei care au scris o literatură a anti-realismului socialist. Altfel spus şi realist vorbind, situaţia şi opera scriitorului român din stânga Prutului pune, implicit, problema unei noi abordări, obiective şi principiale, a raportului faţă de tradiţiile literaturii şi culturii române în ansamblul ei, ca integrare şi integritate.

În încheiere, vin cu o remarcă: pe hiper-extinsa reţea facebook reţin o adresă românească, după care, bineînţeles, se tăinuieşte un om concret. Adresa e următoarea (o puteţi accesa): exil interior. Chiar aşa, azi, în deplină libertate românească, europeană, cineva scoate în evidenţă prezenţa sau necesitatea exilului interior.

Dar, a vorbi, a discuta despre motivaţiile exilului interior în libertate ar fi, parcă, o cu totul altă temă decât cea prezentă, tot a exilului, pe care am abordat-o noi astăzi.