Memorii estivale... integrale

      Notă: Acum câteva zile, publicând aici, ceva mai jos, un fragment din memoriile estivale legate de "Vila Stancu" de la Neptun, menţionam că textul a apărut în revista "Discobolul". Dar, remarcând mai apoi că, de un timp, publicaţia în cauză nu şi-a mai plasat numerele pe net, precum o făcea, reproduc eseul integral.

NEPTUNUL, VILA ŞI ÎMPREJURIMILE

Titrând: Neptunul, Vila şi Împrejurimile – cred că spun, că sugerez mai mult, că nu restrâng aria semnificaţiilor, că las liber spaţiile, orizonturile, precum şi sunt de fapt cele marine. În fine (chiar de la început de text!), concluzia ar fi că aici, acolo, la mare, dar şi în amintirile mele, cea mai potrivită titrare e anume cea cu ÎMPREJURIMILE, cu VECINĂTĂŢILE. Pentru că Neptunul, Vila Stancu se fixase, ca de la sine, drept punct/ centru radiant, de la care s-au tot răspândit vectorii  hălăduirilor şi întâlnirilor mele memorabile, într-o Roză a Brizelor ce au adiat mereu uşor sentimental, spre Mangalia sau spre Constanţa, spre Babadag sau spre Tulcea, de aici – spre Delta Dunării cu toate bogăţiile şi farmecele ei. Şi pe aceste căi răspândite prin apropiatele sau depărtatele împrejurimi, de cele mai multe (într-adevăr: de multe) ori am fost împreună cu colegi, prieteni, unii dintre care – personalităţi notorii ale literaturii din România şi din Lume. Nu o singură dată, în acele deambulaţii – pedestre, cu automobilul sau cu vreo ambarcaţie – mi s-a întâmplat să ascult captivantele mărturii ale venerabililor confraţi, unele dintre ele – menite şi cititorului, fiind făcute pentru prima oară, precum chiar specifica, spre exemplu, în dialogul nostru regretatul şi jovialul Domn Mircea Sântimbreanu. Ba chiar ţin minte până astăzi unele din ambianţele de demult în care puneam la cale un interviu sau altul, pentru a-l continua în diverse împrejurări. Cu doamna Ana Blandiana am pornit dialogul în autocarul ce ne ducea spre Tulcea, oprind de scurt popas la Babadag, la geamia de acolo (cel mai vechi monument musulman de pe teritoriul României, edificat de pe la 1609-1610), după care să ne continuăm calea spre port, până unde, de altfel, am şi încheiat conversaţia noastră de un ceas şi ceva vreme. Iar cu domnul Mircea Martin interviul l-am început deja pe drumul de întoarcere, dinspre Tulcea spre Neptun, când reveneam din Deltă, unde muzele interogaţiilor amuţiseră în faţa frumuseţilor şi diversităţilor a toate cele. Mai ţin minte că, la transcrierea conversaţiei de pe banda magnetică, din reportofon răzbea şi o bătaie cam enervantă a sticlei unui geam al autocarului, pe drum noi mai punând sub el vreo bucată de hârtie împăturită, însă calea era lungă şi geamul se elibera din nou, zângănind în voia micilor sau mai marilor denivelări ale asfaltului. Iar cu regretatul critic, istoric literar şi prozator Matei Călinescu am conversat altă dată, deja la bordul ambarcaţiei care ne ducea spre Deltă.



Spre Deltă. Dumitru Ţepeneag, Mircea Martin, Matei Călinescu, Cornel Ungureanu. 22.IX.2002. (Foto - L. B.)

Acolo era şi Dumitru Ţepeneag, sosit din Franţa la Zile şi nopţi de literatură şi care, la rugămintea-mi de a realiza un interviu şi cu domnia sa, mi-a spus că o putem face, în linişte, la Bucureşti, în locuinţa pe care statul i-o confiscase, după ce prozatorul rămăsese în exil şi care, în fine, fusese reîntoarsă stăpânului de drept. Tot pe puntea vaporului de croazieră am conversat şi cu colega Magda Cârneci… Iar interviul cu Zigu Ornea a fost mereu amânat de posibilul meu conlocutor, încât mi se părea că într-adevăr am în faţă, precum spunea Alex. Ştefănescu, Zigu Berlinului… Cu dl Nicolae Breban puneam la cale una dintre conversaţiile noastre pe banca de sub părul generos din curtea-grădină a Vilei Stancu, pentru ca, peste o vreme, să-l continuăm la hotelul „President” din Mangalia… De fapt, în textura dialogurilor am prins, am fixat şi detalii ce ţineau de locul şi atmosfera în care se derulau ele.

Dar, ca să revin, deja titrarea cu vecinătatea sau împrejurimile îşi invocă-sugerează cel de-al doilea sens: a titra – a determina proporţia de aur, de argint etc. Cu adevărat simbolică această extragere de carate din amintirile tale, din acele întâlniri cu colegii de înaltă condiţie creatoare. Astfel că Neptunului şi împrejurimilor le datorez multe file din cărţile mele de dialoguri Micşorarea distanţei ( 2004) şi Răspund, deci exist (2008). Pentru că la mare nu totul este spumă şi aneantizare…

Însă împrejurimile, vecinătăţile ţin nu doar de spaţiu, ci şi de… timp, în timp, prin ani, peste ani. Astfel că, dacă e să rememorez prima mea întâlnire cu Vila de la Neptun a USR, cred că aceasta fusese doar una vizuală, spre sfârşitul lunii august a anului 1987. Atunci, graţie rupturilor de zăgazuri de tot felul ce se întâmplau în URSS în perioada perestroika, împreună cu mai tinerii mei colegi Vasile Gârneţ, Vitalie Ciobanu şi Teo Chiriac am obţinut (deloc uşor!), în sfârşit, şi noi paşaport turistic să călătorim în România, să ne odihnim la Mamaia (Hotelul Pelican). Iar în programul sejurului fusese prevăzut şi un tur al litoralului, astfel că am ajuns şi în preajma Vilei Stancu, fără ca, atunci, să ştim de existenţa ei. Ţin minte că din acel loc al falezei din vecinătatea vilei priveam cu interes spre hotelurile „Moldova”, „Maramureş”, „Oltenia”, „Muntenia”, spre complexul „Belvedere”… Iar când, după 1990, a fost să şi locuim la Vila USR, bineînţeles că în minte îmi vin şi primele meciuri de fotbal pe plajă, unde făcusem cunoştinţă şi ne împrietenisem cu unii confraţi din Ţară, pe atunci şi ei mult mai tineri şi mai rezistenţi la deloc uşoara încercare de a alerga o oră-două după balon prin nisipul în care ţi se afundă picioarele până peste glezne. Primii parteneri la acele întreceri intern-naţionale ne-au fost Marius Tupan, Ioan Flora, Viorel Ştirbu, George Bocşa, Mihai Chicuş, Ion Ţăranu, pare-se Florin Iaru… Eram echipe mixte, astfel că nu juca malul drept cu cel stâng al Prutului, pentru că ţărmul Mării Negre ne amestecase într-un mod firesc, simpatetic (da, uşor… patetic), confratern, amical.

     Leo Butnaru, Mihai Chicuş, Ioan Flora - neptunişti şi parteneri la fotbalul pe plajă.

                   

La primul meu sejur la Vila Stacu pe acolo se înfiripa deja legenda dispariţiei în valuri a poetului Dan Deşliu. Când ascultam – totdeauna presupunerile, niciodată certitudinile – legate de acea dramă, mă înfioram, amuţeam.

Iar dimineţile devreme, cam dincolo de geamanduri, paralel ţărmului, înota voiniceşte şi – se simţea ca o emanaţie metafizică, aş putea spune! – cu deosebită plăcere Octavian Paler. Trecut de şaizeci de ani, celebrul coleg era plin de vigoare, el, interiorizatul, oarecum taciturnul pe ţărm, devenind cu adevărat descătuşat în mare, făcându-mă să-mi amintesc de filmul „Omul amfibie”, turnat după romanul omonim al lui Aleksandr Beleaev, tradus şi astăzi în România. (Invoc aici cinematografia şi din considerentul că despre această artă, inclusiv cea ruso-sovietică, la Vilă am discutat mult cu unii colegi, în special cu Bujor Nedelcovici ce e cu adevărat un cinefil versat, împătimit.)  Iar interviul cu domnul Octavian Paler nu mi s-a întâmplat la Neptun, însă tot pe Marea Neagră, pe corabia Word Renaissance cu care, în toamna târzie a anului 1994, vreo 50 de scriitori români, dimpreună cu alţi vreo trei sute cincizeci de colegi de-ai noştri din întreaga Europă, efectuam o croazieră de mai bună cunoaştere şi apropiere confraternă, de creaţie; apropiere între noi şi între spaţiile geografice, dar mai ales cele spirituale din care descindeam (…îmbarcându-ne!).

Iar acel prim sentiment de misterioasă şi neliniştitoare, de tragică dispariţie a unui poet român în valurile mării, pornit şi el de acolo, din micul golf de la poalele culmii pe care se află Vila Stancu, şi pornit să înoate în larg, avea să mi se insinueze adânc în suflet, în conştiinţă, revenind mereu, la un moment dat cerându-şi ieşire în lume. Pot mărturisi că poemul Poeţi şi poeme ţinându-se de mâini  conţine, implicit, şi percuţii vagi de ecou din tragedia dispariţiei în valuri a unui scriitor român, să zicem – în următoarele versuri:

„…de fapt trecuta şi prezenta zămislire

întâmplându-mi-se la Neptun în dreptul Vilei Stancu unde

marea poartă botniţă şi zăbală de stabilopozi caraghioşi

întinzându-şi pe ţărm balele melanjului de spumă

alge şi meduze lentiloforme*

lunecoase simpatico-greţoase

uneori îngogoşate în placente de petrol 

suprapuse şi supraexpuse ca năzdrăvăniile din textele

zise dadaist-suprarealiste

comentate de veleitari cu ochii încercănaţi

împupilaţi ca un ombilic dedublat al oboselii şi posibil

începutului bolii de rinichi

şi atunci şi acum mirându-mă cum iată

toatele se leagă în lumea aceasta dacă

liantul este reţeaua liberală a poeziei în care

sensurile circulă în toate sensurile

până fireşte se întâmplă accidentul finalului de poem

sau poate de poet precum în cazul Sylviei Plath care

în rochie albă cu trenă lungă de tul transparent

e mireasa ce zboară peste catedralele gheţarilor

eu unul având impresia că bărbatul ce o ţine de braţ

(exact: ca într-o pictură de Chagall)

e unul din viitorii poeţi români sinucigaşi…”

Pentru că legenda admitea că Dan Deşliu s-ar fi putut sinucide…

*              *

                                                                        *

Însă acel prim sejur de 10 zile la Vila Stancu bineînţeles că mi-a trezit amintiri şi sentimente legate nemijlocit de cel al cărui nume e gravat la intrare – a scriitorului Zaharia Stancu. În primul rând, îmi invocă o carte a sa, Cântec şoptit, ce mi-a provocat una din adevăratele surprize pe care le-a trăit debutantul ce eram, student în anul trei la jurnalism, la Chişinău: volumul conţinea „miraculosul” autograf al autorului, al lui Zaha­ria Stancu! De fapt, în egală măsură, acea dedicaţie i se datora poetului Petru Zadnipru care, aflându-se în dele­gaţie la Bucu­reşti (rar scriitor din RSS Moldovenească putea ajunge în Ţară!), s-a gândit, generos precum era, şi la foarte tinerii dumisale confraţi-neofiţi de la Chişinău, solicitându-i domnului preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România autografe. Conotaţiile celor câteva cuvinte din dedicaţie erau multe şi discret sugestive, ca şi un motto la un poem, din acele timpuri, al lui Ion Gheorghe, publicat pare-se în revista Luceafărul: „Ce mai faceţi prin străini, fecioraşi letini?” (Anu­me că, uşor neaoşist: letini!) Cartea cu autograf a lui Zaharia Stancu o am şi astăzi şi, posibil, o voi depune la MLR.

La acea vreme, prin 1970, deja citisem, împreună cu unii colegi de facultate, romanul Şatra căruia eu unul, în interpretări de sensuri (pentru că acolo lucrurile nu sunt completamente deschise, descifrate, limpezi; până şi preşedintele USR nu era peste cenzură, peste tabuuri ideologice, unele – impuse de sovietici etc.), îi găseam conotaţii istorice oarecum… deviate de la linia narativă propriu-zisă. Spre exemplu, în imaginaţia mea, acea şatră de nenorociţi conduşi de Him başa nu era forţată să treacă Dunărea, spre sud, ci era alungată undeva departe, spre nord, peste Nistru, iar marele fluviu de care se tot aminteşte, însă al cărui nume nu este precizat, nu ar fi altul decât Bugul de Sud, cel ce străbate stepele Hersonului şi la gurile căruia se află colonia elenică Olbia care a putut fi cucerită – ne spune ghidul, când o vizitasem, – doar „de regele vostru, Burebista”.

Ca galonat, prins cu arcanul după facultate şi dus la oaste, în anii 1972-1974, mi-a fost dat să străbat acele tărâmuri, să cunosc iarna feroce în timpul aplicaţiilor militare pe imensele poligoane Şiroki Lan şi Tarutiono. În lungile nopţi de iarnă bineînţeles că îmi veneau în minte scene din acel roman al exodului ca expresie a istoriei intrate în delir. Astăzi, când iau din raft Şatra lui Zaharia Stancu, văd unele din sublinierile pe care le făceam în text acum peste patru decenii. Spre exemplu, aceasta: „Acum, de când cu războiul, aurul se ascundea, era mai rar şi mai scump, şi dacă războiul avea să mai dureze, aurul avea să devină şi mai scump. În timp de război, numai oamenii erau ieftini, atât de ieftini, că aproape nu preţuiau nimic.”… Scene în care şătrarii înfometaţi până la disperare îşi taie urşii pentru a-i mânca… Dar cărui tânăr (cititor) nu-i accelerează bătăile inimii cele întâmplate în triunghiul amoros Goşu–Lisandra–Ariston?... „Oamenii oacheşi vor muri sau vor fi omorâţi până la unul”, îşi spune Him Başa, după care se sinucide…

Şi totuşi, o parte dintre oamenii şatrei reuşesc să reziste iernii îngrozitoare şi se îndreaptă spre ţară. Iar ca „abatere” de la sensul iniţial, cel care citea Şatra în Moldova Estică, Prutonistreană, „intervenea” în text, în subiect, zicându-şi că nenorociţii oacheşi se întorceau dinspre Bug spre Nistru, spre Prut, se întorceau la poalele Carpaţilor, fiind însoţiţi de militari sovietice, care le cereau recunoştinţă. Astfel că pe la noi circula şi mai circulă un banc tragi-comic: pe când puterea sovietică le impunea „oamenilor oacheşi” să zică şi ei vreun slogan răsunător despre patria socialismului şi anume – „Trăiască Uniunea Sovietică şi tovarăşul Malenkov!”, aceştia, din ignoranţă mimată cu bună ştiinţă, strigau cu subînţeles: „Trăiască unde şi unde câte un sovietic şi tovarăşul Malenkov!”…

Astăzi, când intri în Vilă, saluţi numele şi umbra celebrului preşedinte al USR, Zaharia Stancu… Cu toate că în privinţa sa, ca om şi scriitor, părerile au fost şi au rămas împărţite, precum se vede şi din acest pasaj, definitoriu, dintr-un text al colegului Constantin Stan: „Mulţi dintre scriitori nu dădeau doi bani pe scrisul lui Stancu şi pentru că, din postura lui de preşedinte al Uniunii Scriitorilor, îşi cultiva numai imaginea sa in lume. Zecile de traduceri –toate plătite de statul român – îl făcuseră pe Zaharia Stancu să şi creadă că este un scriitor universal. «Desculţ-ul meu a străbătut lumea in sandale de aur», obişnuia să spună, iar după un tipic al său relua de la coadă spre cap «În sandale de aur a străbătut lumea Desculţ-ul meu». În schimb, cu toţii apelau la el ca preşedinte când era vorba de rezolvat tot felul de treburi (…) Zaharia Stancu a fost unul dintre cei mai buni administratori ai Uniunii Scriitorilor. Ştia să negocieze cu autorităţile comuniste, cântându-le in strună spre a obţine ceea ce îşi propunea. Au dus-o bine scriitorii in vremea lui Stancu. Vila de la Neptun – printre puţinele proprietăţi ale Uniunii – este opera sa. Nimeni nu ştie cum a reuşit să-l convingă pe Mănescu (toţi marii demnitari comunişti aveau vile de protocol aici) să o cedeze definitiv Uniunii. Fostă «Paltinul», vila îi poartă acum, firesc, numele, iar aleea a primit pompos numele de «Strada Scriitorilor»”.)

Eu unul însă consider că scrisul lui Zaharia Stancu întruneşte şi unele texte de incontestabilă valoare, precum romanul deja amintit Şatra sau excepţionala nuvelă Uruma, acţiunea acesteia petrecându-se, cândva, demult, anume în spaţiul în care se află şi vila scriitorilor, într-o primăvară în care: „Dobrogea toată era de smalţ verde şi crud. Numai stâncile ei rămâneau mereu albe, de var. Numai râpele ei rămâneau mereu roşcate, de parcă ar fi fost din pământ ars pe îndelete, la foc domol”…

Da, Zaharia Stancu a lăsat şi pagini care trebuie recitire, regândite, resimţite. De altfel, ca şi faptele sale ca facere de bine colegilor, inclusiv împroprietărirea lor cu această minunată şi primitoare reşedinţă colectivă, Vila USR…

*             *

                                                                                   *

În dimineaţa zilei de 11 august 2000, sosiserăm, împreună cu soţia, de la Chişinău, autocarul care îşi avea staţia terminus la Mangalia lăsându-ne la intersecţia de unde mai sunt 2 kilometri  până la Neptun, pe care îi străbaţi prin pădurea numită Komarovo (în traducere din slavonă: Ţânţăteasca). Iar „ritualul” de la Vila Stancu e cunoscut: intrarea în cameră a celor sosiţi într-un nou schimb se face după ora 12, astfel că, luându-ţi costumul de baie, lăsând bagajele la recepţie, pleci la plajă, părpălindu-te cam periculos câteva ore la dogoarea soarelui. Dar, de cum am revenit de la plajă ca să iau în primire camera 19 (rezervată basarabenilor), constat că ordinea de zi, firească, ritualică, avea să ne fie modificată… radical, dat fiind că Laurenţiu Ulici, preşedintele USR şi prietenul incontestabil al prutonistrenilor, îmi zice: „Adu-te în bună ordine, pentru că vine basarabeanul tău”. Eu – ochi mari, a interogaţie. „Emil Constantinescu… Ne vine preşedintele în ospeţie… Eu merg la vila Nufărul să-l preiau”, mă lămuri Laurenţiu şi plecă.

Într-adevăr, aflat la sfârşit de mandat, dl Constantinescu şi-o fi zis să se aibă de bine şi cu literaţii, unde mai pui că vilele noastre, Stancu – scriitoricească şi Nufărul  – prezidenţială, se află doar la vreo două-trei sute de metri depărtare una de cealaltă. A venit, ne-a saluta, s-a plimbat ce s-a plimbat prin curtea cu peri, meri şi un brad, după care cei care eram acolo am intrat (unii au refuzat întâlnirea) în sala de şedinţe, să zicem, unde e televizorul, masa rotundă. Nu mai are rost să reamintesc ce s-a vorbi atunci, la un pahar de whisky înfăţişat poporului de către domnul preşedinte al URS. La rândul său, domnul preşedinte al Ţării ne invită, pentru a doua zi, la vila Nufărul la o agapă de răspuns, ceea ce iarăşi a împărţit opţiunile scriitoriceşti: câţiva colegi declarând că nu vor merge în vizită la Emil Constantinescu…

(Nu e sigur că, până în anul 2000 şi după aceea, pe la vila scriitorilor ar fi dat vreun alt preşedinte al ţării. Doar un prim-ministru, Ion Maurer, a locuit – se presupune, dar nu e sigur –  aici, dat fiind că lui, cică, îi şi fusese repartizată respectiva reşedinţă guvernamentală, de protocol, pe care ar fi trebuit, reiese, să o părăsească, pe când ea devenea deja a scriitorilor. Iar până în acest an România Populară nici nu avusese preşedinte, postul acesta fiind instituit abia în 1974 şi ocupându-l, precum se ştie, Ceauşescu care, sigur, ca preşedinte, nu a dat pe la „vecinii” săi, scriitorii; fusese la vilă doar în postură de prim-secretar al partidului, pe 4 august 1971, spunând verzi şi uscate…)

Iar a doua zi, pe 12 august, se întâmplase tragicul accident cu submarinul rusesc Kursk ce se scufundase în marea Barents. Discuţia acestui subiect am întrerupt-o odată intraţi pe teritoriul Vilei Nufărul, unde ne aştepta domnul preşedinte Constantinescu şi cu un ghid-doi care să ne însoţească prin spaţiul acelei reşedinţe, arătându-ne camera Lui, adică a lui Ceauşescu, camera Ei, a Elenei, cea a lui Nicu (care ni s-a părut oarecum deocheată, oarecum… arlechinească) etc. Recepţia dată de domnul preşedinte al Ţării bineînţeles că a fost faină, pe alocuri agreabilă, cam zebrată, dungată, adică – în atmosferă pluteau mai multe nuanţe de dispoziţie, emoţie sau de lipsă a acestora, iar când subiectele se menţineau predilect în sfera politicului (dl Constantinescu spune multe despre planurile sale de viitor, arătându-se destul de… auto-optimist, pedalând pe elita aia de „300, 350 de specialişti excepţionali” pe care o va organiza dânsul pentru ca să modifice spre foarte bine România, la acea vreme – ideea fixă şi cam lăudăroasă a domniei sale), unii dintre noi prindeau să se plictisească şi o luau aiurea prin parc sau spre plajă, aceasta, acolo, bineînţeles – împrejmuită şi păzită. Prin preajmă, inclusiv dinspre Hotelul „Ambasador”, răsunau ţipetele mieunate ale păunilor, de ţi se părea că ele ar răzbate până hăt la mijlocul mării, ciocnindu-se acolo înde ele ca o curată nedumerire peste jocul delfinilor…

Printre cei care a refuzat „să primească” şi „să-i întoarcă” vizita preşedintelui a fost şi poetul Ion Drăgănoiu. Îl amintesc în mod special şi din următorul considerent: atunci dânsul ne dezvălui idee că ar fi necesar ca la Vila Stancu să existe şi un bust al scriitorului-preşedinte Zaharia Stancu care, o recunoaşte obştea, a făcut multe lucruri bune pentru muncitorii condeiului. Poetul nu şi-a uitat ideea, astfel că deja prin anul 2002, văzând că, între timp, ea „nu luase foc” şi la nivelul oficial, şi-a zis să deschidă o listă a celor ce doresc să contribuie la colectarea fondurilor băneşti pentru un bust al lui Zaharia Stancu, care să fie amplasat în micul scuar de la intrarea pe teritoriul „nostru”, dinspre piaţeta ce ne desparte (unindu-ne!) de celebra locandă Cireşica, pe atunci – modestă la înfăţişare, însă foarte atractivă şi ospitalieră pentru cei care ţineau să-şi ducă discuţiile hăt peste miezul nopţii. Ţin minte că lista contribuabililor o deschidea însuşi Ion Drăgănoiu, urmat de Ioana Crăciunescu, printre primii prenumărându-se şi subsemnatul. Din păcate, curând prietenul nostru Ion Drăgănoiu avea să se stingă (2003) şi ideea cu bustul a rămas una volantă în continuare… 

P.S. Fiind un matinal, totdeauna eram pe ţărm înainte pe primele raze de soare, în jur de ora cinci. Astfel că adunam şi scoicile aruncate, noaptea, de valuri, pe care le aduceam la vilă, o parte păstrându-le, altele dăruindu-le colegilor, cunoscuţilor. Când plecam după cele zece zile petrecute la vilă, aveam impresia că, dacă aş lipi urechea de geamandanul de călătorie cu care urcam în autocarul Mangalia-Chişinău, aş fi auzit o întreagă simfonie marină ce ar fi răzbătut din ghiocurile scoicilor dinăuntru.

Martie 2011

_______________

*Odată, la seara de poezie ce avea să se ţină la vilă în cadrul festivalului Zile şi nopţi de literatură, prietenului Ioan Flora, pe atunci vicepreşedinte al USR, îi venise ideea să ofere drept premiu câştigătorului o uriaşă, o fabuloasă meduză! Zău că avea cam la 10 kile greutate, arătând ca o lentilă ciclopică, cu iradieri de curcubeie în masa ei gelatinoasă,  pe care Flora o pusese pe cel mai barosan taler ce se găsise pe la bucătărie! Cu adevărat impresionantă, de neuitat acea meduză parcă supradimensionată, pe care o descoperise pe ţărm unul dintre colegi…

Un blogger celebru: José Saramago

Scrierea unui blog mai e încă privită cu suspiciune de oarece lume scriitoare, dar, sincer vorbind, neîncrederea într-o astfel de îndeletnicire mai revine, din vreme în vreme, şi în conştiinţa amfitrionului-scriitorului blogului care, uneori, simte necesitatea de a fi susţinut de eventualii cititori ai celor plasate de el în misterioasele cyberspaţii. De a fi încurajat, eventual, de alţi colegi, fideli şi ei ctitoriei de blog. Cred că unul din ilustrele şi de-a dreptul incredibilele (aproape) exemple e acesta: a fost un blogger şi  José  Saramago! Iată ce scrie, ca prime amintiri despre celebrul prozator, Pilar del Rio, la mujer del escritor y Premio Nobel portugués José Saramago:

„Mai erau câteva zile înainte ca Jose Saramago să moară, nu mai putea scrie, dar a dictat doua postări pe blogul sau. Penultima a fost provocată de judecătorul Garzon ieşind de la Curtea Suprema de Justiţie, exclus de egalii săi, îmbrăţişat de câţiva colegi, aplaudat de funcţionari şi de prieteni. Atunci Saramago a plâns cu Garzon, l-a copleşit furia şi s-a simţit neputincios, pentru că era viu, şi a dictat, căci mâinile îi tremurau pe tastatură. Ultima postare pe blogul său sunt două cuvinte. Era la amiază, se uita tot la o emisiune de ştiri la televizor şi în felul acesta a aflat că un coleg, un scriitor suedez, se alăturase unei flotile care avea de gând să rupă teribila blocadă împotriva Palestinei. Şi Saramago, care ştia destule despre blocade, n-a spus decât: „Obrigado, Mankell” / „Mulţumesc, Mankell”, iar în cuvintele acestea a rezumat totul, admiraţia, solidaritatea, respectul, neputinţa, viaţa unei persoane care nu se resemnează, gratitudinea în faţa celui ce nu se dă bătut. Apoi a murit şi nu va mai fi nimic de povestit, nu vor mai fi caiete, privirea piezişă care să vadă reversul lucrurilor, cea frontală, fără a-şi pleca niciodată capul în faţa puterii, ci pentru a săruta, ironia, curiozitatea, înţelepciunea celui ce nu se născuse pentru a povesti, dar continua să povestească şi cât de actual va fi acum, când nu mai este şi avem atâta nevoie de el.”

Astfel că, prietene-coleg, ctitoreşte în continuare la blogul tău, ca loc (imensitate) în care ai putea încercă sa te esenţializezi, să te „focalizezi” pe tine însuţi ca persoană a scrisului. Aici, în spaţiul în care te poţi reîntâlni cu unii dintre colegi, cu interlocutorii (cititorii) mai vechi şi, eventual, cu cei de dată recentă. Dar şi cu cei plecaţi în lumea stelelor, precum a fost Jose Saramago care, bineînţeles, te susţine, implicit, prin exemplu reamintit de noi aici.

l.b.

Memorii estivale

     
                 CU PREŞEDINŢII
      ULICI ŞI CONSTANTINESCU
   LA VILELE STANCU ŞI NUFĂRUL*

                                 (Fragment)

În dimineaţa zilei de 11 august 2000, sosiserăm, împreună cu soţia, de la Chişinău, autocarul care îşi avea staţia terminus la Mangalia lăsându-ne la intersecţia de unde mai sunt 2 kilometri  până la Neptun, pe care îi străbaţi prin pădurea numită Komarovo (în traducere din slavonă: Ţânţăteasca). Iar „ritualul” de la Vila Stancu e cunoscut: intrarea în cameră a celor sosiţi într-un nou schimb se face după ora 12, astfel că, luându-ţi costumul de baie, lăsând bagajele la recepţie, pleci la plajă, părpălindu-te cam periculos câteva ore la dogoarea soarelui. Dar, de cum am revenit de la plajă ca să iau în primire camera 19 (rezervată basarabenilor), constat că ordinea de zi, firească, ritualică, avea să ne fie modificată… radical, dat fiind că Laurenţiu Ulici, preşedintele USR şi prietenul incontestabil al prutonistrenilor, îmi zice: „Adu-te în bună ordine, pentru că vine basarabeanul tău”. Eu – ochi mari, a interogaţie. „Emil Constantinescu… Ne vine preşedintele în ospeţie… Eu merg la vila Nufărul să-l preiau”, mă lămuri Laurenţiu şi plecă.

          Într-adevăr, aflat la sfârşit de mandat, dl Constantinescu şi-o fi zis să se aibă de bine şi cu literaţii, unde mai pui că vilele noastre, Stancu – scriitoricească şi Nufărul  – prezidenţială, se află doar la vreo două-trei sute de metri depărtare una de cealaltă. A venit, ne-a saluta, s-a plimbat ce s-a plimbat prin curtea cu peri, meri şi un brad, după care cei care eram acolo am intrat (unii au refuzat întâlnirea) în sala de şedinţe, să zicem, unde e televizorul, masa rotundă. Nu mai are rost să reamintesc ce s-a vorbi atunci, la un pahar de whisky înfăţişat poporului de către domnul preşedinte al URS, precum se vede şi din imaginea imediat următoare.

Leo Butnaru, Emil Constantinescu, Laurenţiu Ulici, 11.VIII.2000

La rândul său, domnul preşedinte al Ţării ne invită, pentru a doua zi, la vila Nufărul la o agapă de răspuns, ceea ce iarăşi a împărţit opţiunile scriitoriceşti: câţiva colegi declarând că nu vor merge în vizită la Emil Constantinescu…

(Nu e sigur că, până în anul 2000 şi după aceea, pe la vila scriitorilor ar fi dat vreun alt preşedinte al ţării. Doar un prim-ministru, Ion Maurer, a locuit – se presupune, dar nu e sigur –  aici, dat fiind că lui, cică, îi şi fusese repartizată respectiva reşedinţă guvernamentală, de protocol, pe care ar fi trebuit, reiese, să o părăsească, pe când ea devenea deja a scriitorilor. Iar până în acest an România Populară nici nu avusese preşedinte, postul acesta fiind instituit abia în 1974 şi ocupându-l, precum se ştie, Ceauşescu care, sigur, ca preşedinte, nu a dat pe la „vecinii” săi, scriitorii; fusese la vilă doar în postură de prim-secretar al partidului, pe 4 august 1971, spunând verzi şi uscate…)

Iar a doua zi, pe 12 august, se întâmplase tragicul accident cu submarinul rusesc Kursk ce se scufundase în marea Barents. Discuţia acestui subiect am întrerupt-o odată intraţi pe teritoriul Vilei Nufărul, unde ne aştepta domnul preşedinte Constantinescu şi cu un ghid-doi care să ne însoţească prin spaţiul acelei reşedinţe, arătându-ne camera Lui, adică a lui Ceauşescu, camera Ei, a Elenei, cea a lui Nicu (care ni s-a părut oarecum deocheată, oarecum… arlechinească) etc. Recepţia dată de domnul preşedinte al Ţării bineînţeles că a fost faină, pe alocuri agreabilă, cam zebrată, dungată, adică – în atmosferă pluteau mai multe nuanţe de dispoziţie, emoţie sau de lipsă a acestora, iar când subiectele se menţineau predilect în sfera politicului (dl Constantinescu spune multe despre planurile sale de viitor, arătându-se destul de… auto-optimist, pedalând pe elita aia de „300, 350 de specialişti excepţionali” pe care o va organiza dânsul pentru ca să modifice spre foarte bine România, la acea vreme – ideea fixă şi cam lăudăroasă a domniei sale), unii dintre noi prindeau să se plictisească şi o luau aiurea prin parc sau spre plajă, aceasta, acolo, bineînţeles – împrejmuită şi păzită. Prin preajmă, inclusiv dinspre Hotelul „Ambasador”, răsunau ţipetele mieunate ale păunilor, de ţi se părea că ele ar răzbate până hăt la mijlocul mării, ciocnindu-se acolo înde ele ca o curată nedumerire peste jocul delfinilor…

Printre cei care a refuzat „să primească” şi „să-i întoarcă” vizita preşedintelui a fost şi poetul Ion Drăgănoiu. Îl amintesc în mod special şi din următorul considerent: atunci dânsul ne dezvălui idee că ar fi necesar ca la Vila Stancu să existe şi un bust al scriitorului-preşedinte Zaharia Stancu care, o recunoaşte obştea, a făcut multe lucruri bune pentru muncitorii condeiului. Poetul nu şi-a uitat ideea, astfel că deja prin anul 2002, văzând că, între timp, ea „nu luase foc” şi la nivelul oficial, şi-a zis să deschidă o listă a celor ce doresc să contribuie la colectarea fondurilor băneşti pentru un bust al lui Zaharia Stancu, care să fie amplasat în micul scuar de la intrarea pe teritoriul „nostru”, dinspre piaţeta ce ne desparte (unindu-ne!) de celebra locandă Cireşica, pe atunci – modestă la înfăţişare, însă foarte atractivă şi ospitalieră pentru cei care ţineau să-şi ducă discuţiile hăt peste miezul nopţii. Ţin minte că lista contribuabililor o deschidea însuşi Ion Drăgănoiu, urmat de Ioana Crăciunescu, printre primii prenumărându-se şi subsemnatul. Din păcate, curând prietenul nostru Ion Drăgănoiu avea să se stingă (2003) şi ideea cu bustul a rămas una volantă în continuare… 

P.S. Fiind un matinal, totdeauna eram pe ţărm înainte pe primele raze de soare, în jur de ora cinci. Astfel că adunam şi scoicile aruncate, noaptea, de valuri, pe care le aduceam la vilă, o parte păstrându-le, altele dăruindu-le colegilor, cunoscuţilor. Când plecam după cele zece zile petrecute la vilă, aveam impresia că, dacă aş lipi urechea de geamandanul de călătorie cu care urcam în autocarul Mangalia-Chişinău, aş fi auzit o întreagă simfonie marină ce ar fi răzbătut din ghiocurile scoicilor dinăuntru.

 __________

*Fragment. Textul integral: revista "Discobolul", aprilie-iunie 2011.

Filosofia - o ţară a tuturor?

           
     (Fragment din eseul omonim inserat în vol. "A opta zi")

            

În ceea ce priveşte filosofia propriu-zisă, în estimările ei teoretice s-a insinuat deja destul scepticism, motiv din care, după cum observa Anton Dumitriu, în secolele de la urmă „filosofia s-a transformat cel mai adesea într-o speculaţie abstractă, posibilă oricui, fără o precizare de obiect, constând din consideraţii particulare, astfel că personajele de roman „fac filosofie” în jurul oricărui gen de probleme”. Să exemplificăm: un personaj al lui Celine din „Moartea pe credit” spune, monologând: „N-am să mă apuc eu acum să număr stelele! 1, 2, 3, 4! Nu cred că-mi este chiar totul permis! Că am dreptul să limitez! Să corectez! Să cos la loc!... Cine-mi dă acest drept? Cumva infinitul? Viaţa lucrurilor? Nu-i firesc, băiatule!... Eu mă simt bine în Univers! Îl las aşa cum l-am găsit! Nu eu am să-l rectific! Nu!... Universul e la el acasă! Eu îl înţeleg! El mă înţelege! E lângă mine, când îl chem! Dacă nu am nevoie de el, îi dau pace!... O chestiune de cosmogonie! Nu dau eu ordine!... Nici tu! Nu există ordine!”

Pornind de la ideea că, de la un timp încolo, filosofia nu se mai bazează pe vreun sistem bine articulat, închegat cap-coadă, ci ea, cândva divina filosofie, n-a ajuns decât o philosophia garrula, adică a lui „a vorbi”, reiese că şi respectivul personaj din „Moartea pe credit” filosofează în felul său şi poate că în conformitate cu esenţa latinei noţiuni garrula care înseamnă – pardon! – flecară, vorbăreaţă. Anton Dumitriu mai spune: „Disciplina (filosofia) însăşi a devenit o speculaţie interesată să poată părea originală, măcar prin interpretările ei expresive, ceea ce i-a dat dreptul lui Bertrand Russell să califice filosofia drept o ţară a nimănui. Noi am spune o ţară a tuturor, unde fiecare îşi îngăduie să spună ceva”. Pentru că el (...nimănuiul...) admite, de fapt, pe oricine în iluzoriile şi ademenitoarele tărâmuri ale philosophia garrula sau, oarecum mai sobru vorbind/ scriind (spre a ne îndepărta de relativ descalificantul adjectiv care-n traducere românească înseamnă flecară, vorbăreaţă) – îl ademeneşte pe acel oricine spre ispititoarele necuprinsuri ale filosofiei lui dico-dixi-tum-ěre care presupune şi următoarea pluralitate semantică: a zice, a zice da, a spune, a arăta, a afirma, a susţine, a asigura că este aşa, a povesti, a anunţa, a... preveni... a da cuiva nume etc. (!!) Atâtea verbe, propuneri, presupuneri, îndemnuri de a face – de ce nu? – filosofie! Filosofie care, indiscutabil, revendică un efort de viziune, ca metamorfozare şi esenţializare (!) prin moşire ideatică (de la Socrate... vorbire!), a nestinsei curiozităţi umane hălăduinde la contingenţa celor două planuri, ale relativului şi eternului. Filosofia ca formă de expansiune a curiozităţii, a cunoştinţei noastre în condiţia ei de idee-gândire întrebând şi întrebându-se a infinita oară despre misterul existenţei universale, despre Timp şi Spaţiu. Fireşte, aceste interogaţii şi eventualele, mereu parţialele răspunsuri pe care le presupun nu-ţi garantează nicidecum o stare de beatitudine (de care vorbea Sf. Augustin), însă conturează ceva mai clar imaginea acelui adam elyon (om suprem) înţeleasă ca întreg şi parte a Atotîntregului.

       

Poemul de ieri, poemul de azi

1812

Aşa e poete Vasile Romanciuc:

Prut – trup rupt

dimpreună cu tine

dimpreună cu ai noştri

şi eu simt acut

                       durut

anul 1812

anul câine turbat

pe care şi astăzi hăitaşii

îl mai asmut:

între Nistru şi Prut –

ţinut deţinut…

6.VII.2011

Fragment din poemul "Zoo"

PĂUNII

Bibilicile ca ceremonioase soţii de politicieni

păuni care te duc cu gândul dincolo de podoabe pestriţe – spre pasărea gloriei

cu aripile-evantaie din frunze de laur şi care nu poate fi adusă la zoo
                              (Printre păsări

dar poate şi printre oameni păunul e ceva intermediar sau ori-ori între monah

şi  monarh – în dependenţă de cum îşi ţine coada – strânsă

sau desfăcută...)

                                De fascinaţia magnetică a păunilor nu scapi uşor

nu poţi să nu scrii versuri: O, grădină, grădină! O, maestre Hlebnikov.

Hlebnikov, O!

„Grădină tristă e iubirea / Iar inima – păun ucis, – O, Navoi, moderna fire /

putea s-o spună mai precis?”

                                     Păunii ne populează viaţa întâmplările amintirile visele.

Pentru mine ei sunt unele dintre cele mai frumoase şi stranii năluci care mă urmăresc

ca nişte culori ţipătoare ca nişte ţipete aurorale ca nişte... acolo

în parcul de la Aluşta din Crimeea în 1976 – chiar aşa – în preajma vilei
în care troika (nu nu troika NKVD...) Stalin-Roosevelt-Chourchil au semnat

nu extrem de curatul pact de la Ialta – acolo văzusem masa la care

îşi fulgeraseră cerneala semnăturilor – acolo

prin cedri şi chiparoşi prin pini răşinoşi auzeam 

chiţcăitul de lilieci al veveriţelor prinse-n fapta jocului de dragoste

chiţcăit brusc întrerupt de ţipătul fără vreo culoare agreabilă al păunului

împopoţonat

ţipătul ca o ţâşnitură de cremă cărbunie eruptă din tubul nimerit întâmplător

sub călcâiul ghetei căreia îi faci lustru (poate că sub

călcâiul cizmei imperialiste); ţipătul  neagreabil dar desăvârşit al păunului –

desăvârşit fiindcă oricine înţelege ce exprimă: singurătate şi trufie...
                             Peste ani

pe celălalt ţărm al Mării Negre pe ţărmul românesc la hotelul Ambasador

mi-a fost dat să văd ceva ciudat: coada pianului lucitor lăcuită ce oglindea

coada păunului cocoţat pe creasta pianului cu coadă

într-o opţiune de natură (moartă sau statică)

natură vie în valorizarea culorilor lăudăroase-n adânc de negru lac

dat atât de subţire peste ebenul pianului; oricum lac negru ca

Techirghiolul nămolurilor aluviunilor de aur ale muzicii

în vălurire de atmosferă preclasică

odată ce nu exista niciun motiv suspect în acele locuri comme il faut

deoarece fortepianul nu ţinea de oarece tradiţie ocultă şi barem

că ar di ciupit nervii păunului care – vedeam – stă liniştit-oglindit

în lacul negru ca Techirghiolul (de cameră

ca şi muzica) aluviunile de aur ale sonatei ce avea să răsune

doar că fortepianul (sau poate păunul) sta  într-o poziţie cam incomodă

pentru delicata natură moartă  sau sensibila natură vie a cozii ca

o streaşină colorată peste alb-negrul claviaturii

oglindind şi ea oarecum zebrat-curcubeic-înstelat ceea ce era peste:

forte-păunul – natură ţipătoare.

                                                     Iar în altă vară altă vacanţă

altă întâlnire a scriitorilor români de pretutindeni

se dădea o altă recepţie la hotelul President vecin cu hotelul Ambasador...

Galaxiile iluzorii din cristale pocale plesnet mărunt de bule de şampanie;

orice microcosmos e spumos motiv serios să nu-ţi faci iluzii în plus

în minus de cota zero. – Ceva abandonează altceva

altceva abandonează ceva – paradoxul aceasta însemnând re-adunare

concentrare împuţinarea risipirii, îmi ziceam la President...

                                                                Dar – brusc! – erupse

ţipătul păunilor... Al celui din Crimeea şi al celuia din Euxin...

Ţipetele  din preajma vilei prezidentului ăluia

şi din coasta vilei prezidentului ăstuia – stridente ţipetele puternice

cam sinistre...

                      Şi chiar dacă nu ar fi răzbătut de la un ţărm la altul

de pe cel de Crimeea pe cel de Euxin

de pe cel de Euxin pe cel de Crimeea – săgetătoare între Aluşta şi Neptun

între Neptun şi Aluşta – sigur că ţipetele mieunate ale păunilor răzbeau barem

până la mijlocul mării ciocnindu-se acolo ca o curată nedumerire

peste jocul delfinilor...

                                  Între aceste întâmplări cu păuni ţipători mieunători

fiind un interstiţiu-motto din Hlebnikov

ce scria despre Preşedinţii globului pământesc (poeţii bineînţeles)

de care îmi adusesem aminte în miez de noapte aici la noi la Neptun

şi poate că îşi amintea în acelaşi miez de noapte cineva acolo la ei în Crimeea

unde – în ambele cazuri – nu are cum să cânte cocoşul – acesta

pur şi simplu nu e unul de-al casei la vilele mahărilor...

                                                                                        Aici, acolo        

în miez de noapte ţipă mieunat păunii Dobrogei păunii

Ialtei Aluştei... De cum ţipă-ntâia oară peste ţărmuri vuitoare

naiba şi vârcolacii se chircesc

mai să dispară fac pe ele de spaimă! Prin urmare

domnilor preşedinţi ai globului pământesc

ebenicul ţipăt al păunului e benefic pentru a ocroti lumea pentru a o descânta

cu mieunat pasăresc-pisicesc şi cu podoaba penetului rotitor în bătaia lunii

încât îţi trebuie ceva spirit de imaginaţie (şi aici ar putea avea o contribuţie serioasă

japonezii) chiar şi atunci când o vezi aievea...

leo butnaru
 *      *      *
Poză din anul 2004, Hotelul "Ambasador", Neptun

Comunicare la "Zile şi nopţi de literatură"

Leo BUTNARU

EXIL – EXIL INTERIOR – EXIL ÎN PROPRIA LIMBĂ

                          
                             (Contrafort, Nr. 5-6 2011)

În eseul Avatarii lui Ovidiu, Laurenţiu Ulici dădea o listă de noţiuni ce ar trimite, mai mult sau mai puţin, spre termenul „exil”, şi anume: fugă, fugărire, sancţiune, opţiune, aventură, destin, salvare, terapie, revanşa, refuz, revoltă, regăsire, motive politice-economice-personale-psihologice, dor de ducă, lehamite, întâmplare, frică, curaj, soluţie, lipsă de soluţie, – ca să încheie cu exclamaţia: „Asta e! Exilul ca fenomen.”

Astfel, e de înţeles cât de sumari, de fugari-fugitivi pot fi cei puşi în situaţia de a spune ceva despre literatura fără frontiere? – exil – exil interior – exil în propria limbă în doar 10 minute. Să sperăm însă că toţi cei care vorbim aici în această situaţie de ne-deplinătate, de rezumat ne vom completa reciproc, pentru ca, în fine, să se contureze o imagine, dar mai important – o idee, câteva idei esenţiale ce ar fi de suport temei în discuţie.

Până în august 1991, eu, cel care vi se confesează acum, eram unul dintre scriitorii care vieţuia, parcă, în două ţări concomitent: în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească şi în Uniunea Sovietică, imperiu bolşevic care o înglobase, forţat, pe prima şi încă pe alte 13 aşa-zise republici-surori (Rusia nu intră în ecuaţie, ea avea statutul de acaparatoare, înglobatoare). Şi aceste republici erau declarate, obligatoriu – „înfloritoare”! Împreună cu republica moldovenească socialistă, cu cetăţile ei de la Nistru, eu mă simţeam ca în burta nesăţiosului moloh în care ne încarcerase Molo(h)tov, ca să amintesc de cinicul pact Ribentrop-Molotov care a împărţit Europa; a secţionat cu cruzime popoarele, limbile ce se vorbea în ea, făcând-o de omanieră aberantă, de o convenţionalitate criminală, exact în spiritul anticului  dicton sfidător: Divede et impera. În consecinţă, şi Moldova Estică, numită şi Basarabia, a fost ruptă din trupul integru al României şi din firescul unei existenţe socio-culturale, lingvistice româneşti.

Deci, dacă e să vorbim de exilul în propria limbă, eu eram printre cei… expatriaţi din propria-mi limbă, aşa cum limba în care scriam, româna (numită însă moldovenească de politicienii comunismului mincinos) era oprimată, ostracizată, trunchiată, mereu constrânsă în spaţii şi sensuri de comunicare, împinsă spre… necomunicare! Trăind ca şi cum în… propriile ţări, republica şi uniunea, ambele socialiste, eu, dimpreună cu conaţionalii mei, eram izgoniţi din ceea ce Nichita Stănescu numea „Patria mea este limba română”, într-o sintagmă-parafrază pe care, cu mai mulţi ani până la el, Albert Camus o rostise adecvat situaţiei sale: „Ma patrie, c’est la langue française.” Adică, parcă ne-exilat de facto şi de iure din ţară/ din ţări, eu, cetăţeanul, scriitorul eram alungat, exilat din propria sa limbă. De unde şi paradoxul care ar putea să vă trezească zâmbetul: eu eram omul care ar fi vrut să emigreze dintr-o ţară comunistă într-o altă ţară… comunistă! Visam să ajung în ţara-patrie în care patria mea, limba română, se afla în libertatea ei sau, să zicem, într-o mult mai mare libertate decât în Basarabia: visam să emigrez în România… Ar fi fost parcă un „exil” (aici pun ghilimelele de rigoare) al revenirii la normalitate, un exil al … repatrierii. Inclusiv în patria mea care e limba română, nu? Pentru că observa Ion Vianu: „Ca scriitor, ori eşti cu limba legată, ori legat de limba”.

Dar nu se putea emigra din Republica Sovietică Socialistă Moldovenească în Republica Socialistă România. Nouă, basarabenilor, ne erau interzise până şi simplele vizite în dreapta Prutului… Prin urmare, eu mă aflam într-un spaţiu statal totalitar din care exilul era interzis până şi în ţările „vecine şi prietene”, cele din lagărul socialist şi din fiorosul Pact de la Varşovia. Ca să nu mai vorbim de exilul în Occident. Pentru că, dacă exilul ar fi fost tolerat, URSS ar fi fost ţara unui exod fabulos!

Un lucru şi mai curios, dar de asemenea dramatic, se întâmpla cu unii scriitori din Uniunea Sovietică ce emigrau dintr-o republică sovietică socialistă în altă republică sovietică socialistă! Spre exemplu, cel ce avea să ajungă un eminent scriitor, tânărul poet Leons Briedis, pe când era student, a fost exmatriculat din Universitatea din Riga, Letonia, ca element antisovietic şi el îşi caută refugiu în Moldova (republică sovietică socialistă şi ea), de unde, însă, în 1974 este expulzat, deoarece a refuzat să colaboreze cu KGB-ul („În caz contrar, trebuia să vă denunţ pe voi toţi”, mi-a scris Leons.). Ba chiar, mai târziu, pe când frecventa cursurile institutului de literatură „Gorki”, Briedis a fost „rugat” să plece şi din Moscova, pentru aceeaşi poziţie în răspăr cu puterea oficială. Şi iată finalul de răvaş de la prietenul leton: „Am avut neplăceri şi cu securitatea română din cauza legăturilor mele cu Ana Blandiana, Mircea Dinescu, Dorin Tudoran, Ion Caraion, Ştefan Augustin Doinaş, Norman Manea şi aşa mai departe...” Ce ar mai fi de comentat?...

Dar să ne oprim mai pe îndelete la sintagma „exilul interior”, „exilul de acasă” ce se referea la viaţa şi activitatea scriitorilor care cădeau sub interdicţia cenzurii. Într-o anumită măsură, un atare exil l-am încercat şi eu personal. Pe 9 septembrie 1976 (ţin minte, de… Ziua Republicii Populare Bulgare, – precum indica, grijuliu-internaţionalist, fila de calendar sovietic), la insistenţa ştabilor comsomolişti-comunişti de la Chişinău, aceştia securişti ei înşişi sau presaţi de securitate, eu am fost dat afară din postul de redactor de secţie al ziarului „Tinerimea Moldovei”, suspendându-mi-se dreptul la semnătură. Motivul? Promovarea spre publicare a unui eseu despre „clasicul literaturii moldoveneşti” Mihail Kogălniceanu (de la a cărui naştere se împlineau 160 de ani), în care se spunea că ilustrul înaintaş a fost unul din protagoniştii Actului Unirii Principatelor Române. Tot acolo se amintea şi despre munteanul Ghrigore Alexandrescu, ceea ce îi înfuriase la culme pe băgătorii de seamă, pe agenţii de circulaţie în ideologie. Tot ce era „extra-moldovenesc”  – muntenesc, transilvan, oltenesc, bănăţean, în genere românesc, în RSSM era interzis! Ţi se impunea parcă să vieţuieşti sau să vegetezi într-o permanentă improbabilitate, într-o perpetuare de situaţii anormale, sufocante. Nu în lipsă de probe, ci în lipsa dreptului de a-ţi face publice propriile probe. De parcă te-ai fi decupat din realitate, trecând în virtualitate.

Astfel că, tânăr scriitor şi jurnalist scos din pâine, cu dreptul la semnătură suspendat, iar şi iar îţi dădeai seama că exilul interior ar fi fost ineficace fără elaborarea conştientă a unei pedagogii a propriei tale rezistenţe în numele a ceva ce ţi se pare a fi, totuşi, extra-exil, ceva ca şi cum în libertate. E drept, relativă, dar libertate, totuşi, în comparaţie cu exteriorul socio-politic, ideologizat, agresiv, dezumanizant. Ţi se părea, totuşi, că poţi săvârşi un salt în timp, spre o libertate, fie ea numai şi numai abstractă, dar, totuşi, oarecum benefică modului tău de existenţă în creaţie, prin creaţie, în cuvânt, prin cuvânt, chiar dacă acesta, cuvântul, scrisul tău nu are totdeauna dreptul să ajungă şi la alţii.

Exilul interior era spaţiul în care te puteai, dacă reuşeai, să te particularizezi, izolându-te de banalitatea gri a standardului realismului socialist otova, să zic. Să eviţi capcanele realismului socialist şi ale angajării scrisului tău în propaganda comunistă găunoasă. Şi în acel exil interior se întâmpla parcă o imprevizibilă regie a existenţei umane şi de creator cu multiple traiectorii, avataruri, cu vectori, simbioze şi raporturi ascunse însuşi omului, însuşi actantului.

Exilul interior a emanat mereu sugestia, alegoria, simbolismul vag ce ţin de ceea ce s-ar numi legitatea conţinutului psihic. A sugerat teme, subiecte, stiluri, modalităţi de creaţie şi de supravieţuire ca om al creaţiei. În genere, aş risca să afirm că mai multe din poemele, prozele noastre scrise pe timpul comunismului sunt incontestabile psihoprofesiograme care ne exprimă pregnant anume în stări de a ne opune comunismului, realismului socialist ca metodă castratoare de har. Din aceste psihoprofesiograme se poate retro-înţelege că exilul interior cere tenacitate întru speranţă că nu e totuşi zadarnică încercarea lui de către cel care şi-l asumă. Strădania ca exilul interior să nu ducă la anihilarea ta ca actant al unui destin de creator.

Exilul interior era forma de a te ocroti de maşinăria de corupere şi de distrugere a caracterului, principialităţii, rezistenţei – maşinărie KGB-ului, a cenzurii, pur şi simplu a – urii partinice de clasă, cea mai mare parte din această ură, se ştie, fiind focalizată asupra intelectualităţii de creaţie, a scriitorilor în special. Anume aşa se întâmpla: sub incidenţa censului şi urii, alias cenz-urii, cădeau, înainte de toate, intelectualii nonconformişti. Curajul le era impozitat până la confiscarea tuturor roadelor acestuia – adică, se confisca însăşi fapta artistică, materializată în vreun manuscris, în vreo carte tipărită, dar retrasă din librării, sau dată la topit înainte de a ieşi din editură.

Deoarece comunismul era într-o permanentă luptă cu ceva, cu cineva, dar mai ales cu Occidentul. Să ne amintim că în ţările socialiste, în special în URSS, era utilizată prohibitiva noţiune de diversiune ideologică la nivel guvernamental, oficial, de politică de stat. De unde derivatele conotative de „front ideologic”, „combatant al frontului ideologic”, „luptă ideologică”, ce aveau – în civilitate! – un acut şi aberant caracter militar antagonist, astfel că, din nefericire, mai mulţi din participanţii la Zilele şi nopţile de literatură de la Neptun sunt şi ei nişte… invalizi ai războaielor ideologice, mai cu seamă ai războiului rece. Aceste noţiuni intraseră în instrumentarul cotidian şi în lexiconul de lemn ale activităţii ideologice a comuniştilor, cu mentalitatea lor iremediabil militarizată, astfel că „Dicţionarul militar” rusesc, adică şi sovietic, definea noţiunea de „diversiune ideologică” drept „acţiuni de subminare provocatoare ale propagandei statelor imperialiste, orientată spre ţările socialiste şi cele în curs de dezvoltare, una din formele de manifestare a căreia este războiul psihologic”. Mult mai pe larg este explicată noţiunea respectivă în „Dicţionarul de contraspionaj”, editat în anul 1972 de Şcoala Superioară a KGB-ului.

În astfel de condiţii de militarizare a spiritului civil, scriitorul român din stânga Prutului a avut un destin constrâns, un destin amputat, de semi-clav. Şi la ce ducea un atare destin? La obedienţă? Sau la rezistenţă prin cultură? Sau rezistenţă prin – doar – ură, fără – cult? Ură faţă de regim şi torţionarii, slugoii săi. Ura faţă de totalitarism. În consecinţă, ţie, prizonierului comunismului, nu-ţi rămânea decât să înveţi, dar şi să ai curajul, demnitatea, caracterul de a evita confuziile dintre propagandă şi cultură în ce priveşte scrisul tău. Să încerci a evita starea de margine, de marginalizat.  Cel puţin, de a nu o lăsa să te împingă dincolo, în neant. Astfel că porneai în exod spre propriul tău interior, unde să afli şi să fortifici esenţele propriei tale fiinţe şi vocaţii. Or, precum remarca prozatorul Titu Popescu, azilant român în Germania: „…problema care se punea pentru scriitori era de a-şi putea păstra modul personal de exteriorizare, sub acest clopot invizibil de sticlă sub care aerul se împuţina pe zi ce trece. Era, deci, o problemă de adaptare, fiindcă nu se putea face altceva sub presiunea venită din toate părţile, egală şi apăsătoare: dinspre partid şi securitate, dinspre forurile care dirijau scrisul şi organizaţia scriitoricească, dinspre şefii ierarhici care ţineau cu dinţii de scaunul lor, chiar dinspre cititori…”.

Şi dacă colegul Titu Popescu e un azilant… pur, să zic, în ce ne priveşte pe noi, românii din stânga Prutului, ciudăţeniile şi paradoxurile par a persevera în auto-plodirea lor. Deoarece Republica Moldova astăzi este înţeleasă de unii şi ca o – atenţie! – diasporă a  Statului Român, dacă apelăm la sensul etimologic al noţiunii diaspora, definit ca dispersare a unei etnii în lume. Noi, basarabenii, suntem „lumea”, diaspora lipită de hotarele Statului Român. E un noroc, totuşi. Trist, dar noroc, totuşi, dacă ne gândim la conaţionalii noştri din teritoriile încorporate în Ucraina, să zicem. Dar şi mai curios-paradoxal lucru e că, până în prezent,  noi, basarabenii, suntem uneori consideraţi şi ca… azilanţi. Fie şi dintr-o confuzie sau neclarificare de nuanţe ale termenului, citesc astea într-o curiculă a Universităţii „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia, unde e scris chiar aşa: „De asemenea, cazuri speciale (de azil) sunt considerate cele ale scriitorilor români de origine evreiasca, emigraţi în Israel (întoarcere „acasă”, dar exil „artistic”) şi ale scriitorilor români din Basarabia, Bucovina sau Banatul sârbesc  (rezistenţa prin cultura într-un teritoriu căruia îi aparţin).” (A se vedea: http://www.scritube.com/jurnalism/exilul-romnesc-dup-al-iilea-rz10314191011.php). Adică, reiese că noi, basarabenii, suntem azilanţi în propriul nostru teritoriu… Expatriaţi în propria patrie. Ciudată stare… Zău că traumatizează oarecum o atare interpretare paradoxală, ciudată, confuză…

După destrămarea şi aneantizarea lagărului socialist, nu s-a putut să nu se constate că majoritatea celor care, în comunism, s-au aflat în ceea ce numim, convenţional, exilul interior sau exilul în propria limbă, au ieşit din acea stare de captivi nu doar traumatizaţi psihic, ci şi împliniţi parţial ca destin, ca vocaţie, ca profesionalism. Acesta este homo post-soveticus, artistul constrâns, mereu ameninţat în libertatea sa de cetăţean şi de creator, privat de posibilităţile de a-şi pune la încercare, la contribuţie în întreagă deplinătate harul, talentul. Privat de posibilităţile de a-şi aplica şi dezvolta perpetuu capacităţile sale. Privat de dreptul de a experimenta, de a inova în virtutea legităţilor libertăţii artei şi ale existenţei umane dincolo de sârma ghimpată, imaginată sau reală, a politicului absurd, a ideologicului toxic, descurajant, derutant. Privat de dreptul de a avea contact şi de a stabili o capilaritate cu alte culturi, cu creaţia altor confraţi de oriunde, însă afini lui, refugiatului, azilantului în propria limbă, celui aflat în exilul interior, în exilul de acasă. Privat de dreptul de a visa la o şansă, de a pretinde o şansă de afirmare plenară.

După căderea cortinei de fier avea să se înţeleagă, de cei care au avut curajul să înţeleagă, că, în comunism, aşa-zisele uniuni de creaţie, inclusiv cea a scriitorilor, au fost ceva ai căror membri s-au înmulţit în... captivitate, totuşi, în perimetrul cuştii. Drept rezultat, precum, în cele mai multe cazuri, vietăţile ţinute la zoo, să zicem, nu mai sunt în stare să supravieţuiască odată ce sunt lăsate în mediul natural, astfel şi mulţi scriitori, care au trăit cu trup şi suflet în mediul Uniunii Sovietice de acum douăzeci de ani, nu mai sunt în stare să creeze ceva valoros în libertate, graţie libertăţii: ei sunt ca şi atrofiaţi... Parafrazând un vers al lui Pasternak despre Dumnezeu, se pare că mulţi români, inclusiv scriitorii „lor”, cunosc libertatea doar în... traducere; varianta originală a ei nu ajunge la mintea, voinţa şi fapta lor.

Ceea ce, însă, nu trebuie să ne facă să nu constatăm că, un alt număr de scriitori ieşiţi din spaţiile comuniste, au reuşit cu brio să-şi valorifice şi experienţele privaţiunilor la care erau impuşi, şi opresiunile, şi interdicţiile de orice fel, convertindu-le în scrisul lor prezent, de o vibrantă personalitate, intensitate, de o autoreferenţialitate ca şi… generalizată, s-ar putea spune, deoarece, implicit, în ea îşi regăsesc destinul şi poate că, într-o anumită măsură, scrumul acestuia mulţi cititori. (Să sperăm – scrumul fertil!) Şi tot aici trebuie să spunem că, doresc unii sau nu, dar literatura română contemporană are şi un strat-substrat al ei creat în condiţiile regimului sovietic de către scriitorii, cei mai buni, din Moldova Estică, Prutonistreană, alias Basarabia. Cei care au scris o literatură a anti-realismului socialist. Altfel spus şi realist vorbind, situaţia şi opera scriitorului român din stânga Prutului pune, implicit, problema unei noi abordări, obiective şi principiale, a raportului faţă de tradiţiile literaturii şi culturii române în ansamblul ei, ca integrare şi integritate.

În încheiere, vin cu o remarcă: pe hiper-extinsa reţea facebook reţin o adresă românească, după care, bineînţeles, se tăinuieşte un om concret. Adresa e următoarea (o puteţi accesa): exil interior. Chiar aşa, azi, în deplină libertate românească, europeană, cineva scoate în evidenţă prezenţa sau necesitatea exilului interior.

Dar, a vorbi, a discuta despre motivaţiile exilului interior în libertate ar fi, parcă, o cu totul altă temă decât cea prezentă, tot a exilului, pe care am abordat-o noi astăzi.